Blog review

Ce dragut se vede pe bara din stanga meniul. 2008 SI 2007. Si am dat cu satisfactie click pe 2007 si mi s-au insirat in fata 4 luni. 4 luni in care am tot scris si am tot consemnat lucruri din mintea mea si din jurul meu. Ma simt bine cu asta. Ma felicit pentru ca am reusit sa ma tin de blog. Ezitam la inceput, sovaiam foarte mult, ma gandeam ca nu stiu exact de ce scriu aici si ce urmaresc. Pe langa toate cele pe care le-am expus deja, se mai adauga si satisfactia ca pot sa construiesc ceva cu manuta mea. Am vazut o analiza la Realitatea TV zilele trecute, discutau despre blogurile personalitatilor politice, care cat a scris si ce a scris. Nu subiectele lor m-au interesat, mai degraba mi-a atras atentia ca modul in care editorii concluzionau succesul blogului era de fapt numarul de vizite si, implicit, numarul de comentarii pe care le-au strans autorii in posturile lor. Sute, mii – gen Adrian Nastase. Unii mai deloc - vezi Mircea Geoana.

Fireste ca m-am gandit: a, si eu sunt blogarita :o). Si eu relativ consecventa. Si eu... fara comentarii pe blog :o). Nu scriu despre politica, implicatii sociale, subiecte media, Gigi Becali, sex, scandaluri si VIP-uri... Nu am un creion extraordinar, fac greseli, ma exprim foarte direct, aproape verbal, nu infloriturile de stil sunt punctul meu forte, nu am o minte stralucita, nu emit filosofii existentiale ca nu ma pricep, nu am preocpuari foarte speciale, nu am sange albastru, nu am nimic deosebit, absolut fantastic, nu am un magnet special care de la sine sa aduca vizite, comentarii, dezbateri. Nu sunt Mircea Geoana, Mihai Morar, cine stie ce mare jurnalista pe la ce post TV... eu sunt eu, o tanti care in timpul liber isi pune pe hartie gandul. Nu ma comenteaza lumea. DAR daca se poarta la case mari, de ce sa ma plang eu?

Imi este foarte clar – si ipoteza asta cade din start – ca nu e vorba de faptul ca as scrie lucruri care nu intereseaza pe nimeni. Thanx God, am o mana mica de cititori, pe voi, si primesc feedback-uri directe – bune si ne/bune totodata :o). Marea majoritate revin pe blog, citesc, imi spun ca le place sau ca nu le place. Foarte putini se exprima prin comentarii directe pe pagina.

Habar nu am de ce multi imi scrieti direct legat de blog – sms, yahoo, e-mail – si foarte rar unele persoane intervin direct pe site. Pana si in seara de 30 am primit un sms legat de blog. In noaptea de Revelion mi s-a spus ‘am citit postul tau cu privire la X subiect, mi-a placut, si eu am trecut printr-o chestie similara dar etc. etc.’ Si uneori intreb, stanga dreapta – de ce nu ai scris acolo ce tocmai mi-ai spus? Ai putea sa impartasesti si punctul tau de vedere cu ceilalti. Mai toti se codesc, replicile pe care le primesc de obicei sunt – ‘ma tem ca nu as putea sa redau in scris ce cred’, ‘nu am pix cum ai tu’, ‘nu am avut timp’... Nu stiu exact care este motivul fiecaruia, apreciez ca primesc un feedback si asta imi este foarte de ajuns.

Asadar intr-o vreme ma intrebam de ce nu puneti aici gandurile voastre, daca sunteti sau nu de acord cu ce spun, ce idei noi aveti, ce reactii va trezesc povestirile mele. In timp mi-am dat seama ca nu vreau sa ma chinuie astfel de ganduri, trebuie sa revin la scopul meu initial. Nu am deschis acest blog ca sa fiu in centrul atentiei publice, nici nu am in intentie mii de hituri pe zi – nu acum, nu stiu cand ma va interesa asta. Am ales jurnalul public pentru ca am nevoie sa fiu auzita in anumite momente, inteleasa, am nevoie sa vars cumva ganduri, am nevoie sa impartasesc cu cei dragi cate ceva din viata mea. Iar numarul celor carora ma adresez astazi este mai mult decat suficient – probabil 40, 50 persoane care intra cand pot, cand au timp, cand vor. Ce ma bucura foarte mult este ca am pierdut putini pe drum. Asta ma bucura realmente.

In the back of my mind nu m-ar deranja sa ajung sa fiu foarte vizitata – cine nu ar vedea un astfel de lucru drept flatant? Intre noi fie vorba, ca sa ajungi la asta trebuie sa fii si foarte bun – ori esti talentat si ai ce spune intr-un fel anume, ori daca te motiveaza numai succesul si nu ai cu ce sa il construiesti... mai bine te lasi de meserie. Nu de alta, dar dincolo de ecran cititorul este cel mai aspru judecator - si vai, cat pot sa usture uneori unele pareri.

Ideea este ca sunt mai mult decat constienta ca nu vreau acum sa imi fac blogul public. Nu simt nevoia, sunt lasa, ma tem - toate toate toate la un loc, intr-o proportie mai mica sau mai mare. Nu l-am pus pe nici un motor de cautare, nu am comentat pe blogurile altor persoane. Singura metoda de promovare ramane cea din gura in gura, prin statusul pe care il pun la Yahoo messenger, pe profilul de Yahoo si pe pagina de 360.

Revenind la comentarii – refuz ca absenta lor sa ma demoralizeze. Ma bucur cand le primesc direct, ma bucur cand sunt postate si pe site. Dar important este ca eu s-t-i-u ca nu in asta consta existenta acestui blog. El este legat de mine, de placerea mea de a scrie si de a spune ceva. Si cum mai toti cei care ma citesc ma cunosc, primesc feedback direct. Cine ajunge sa vada, vede. Si, fara falsa modestie, am primit complimente si pareri divergente cu ale mele (dar care m-au pus pe ganduri) care fac mai mult decat mii de comentarii postate pe blog. Si pentru asta ma bucur foarte, foarte tare! Dovada, nici gand sa ma opresc. Nici gand! :o)