Ma enerveaza ca sunt dezordonata. Am ajuns sa ma supar eu pe mine ca nu imi pun lucrurile la loc. La dulap am inceput sa tin mai mult in ultimii ani, acolo e relativ ordine si am grija o data la cateva saptamani sa le mai asez, dupa nevoi si sezon. In rest insa, si mai ales in documente, i really suck.
Dau regatul meu acum pentru certificatul meu de nastere. (Ei nu, nu ma marit, nu de aia am nevoie de el.) Am nevoie pur si simplu si nu il gasesc. Si stiu de ce nu il gasesc, ma uit in oglinda asta de mai jos si vad vinovatul. Apropos – am botezat oficial obiectul ca fiind ‘oglinda magica’ si voi reveni la ea ori de cate ori trebuie!
In casa mea exista cel putin patru locuri separate, in care am ingradamite acte, chitante, facturi, cereri, buletine de analize, informari de la banca tot ce consemneaza intr-un fel sau altul o chestiune legala si de care parca nu m-as desparti imediat. Habar nu am de ce – cred ca paranoia asta vine din trecut, de pe vremea cand ai mei pastrau tot si traiau cu spaima ca cine stie cine vine in control si trebuie sa demonstram ca ne-am platit datoriile. Peste toate, mai vine si mama, care pune deoparte pana si felicitarile si anunturile de la primarie – alea pe care le gasim in cutia postala de cate ori se apropie cate un moment electoral.
Imi cad toate in mana si imi zic – pe asta o pastrez, cine stie cand am nevoie de ea. Si o pun undeva ‘la indemana’. Cand gramada se face suficient de mare cat sa ma enerveze, in loc sa le sortez si sa arunc ce nu imi mai trebuie, le iau pe toate si le pun ‘bine’. Intr-unul din locurile astea ‘speciale’. Ha!
Mai nou, de cand mi-am montat biblioteca, am alt gand: o sa imi cumpar cutii, bibliorafturi si dosare si o sa le sortez pe toate, o sa le pun in ordine, o sa etichetez totul, o sa fac liste cu sumarul continutului... O sa fac si o sa dreg. Nu am facut nimic, iar ma dau de ceasul mortii dupa certificatul asta de nastere de care am nevoie...
Apropos de vazduhismele mele legendare, cea mai tare faza mi s-a intamplat acum doi sau trei ani, cand Principessa m-a invitat sa fac sarbatorile de iarna la Budapesta. Accept invitatia si abia dupa aia, cand mai erau doar doua saptamani si trebuia sa plec, imi dau seama ca nu am pasaport. Adica expirase. Caut pasaportul si ma dau (si atunci!) de ceasul mortii, dar nu il gasesc in timp util. Toata povestea cade, firesc, pentru ca atunci cand l-am gasit nu mai aveam timp sa il reinnoiesc. Trec lunile, se duce iarna, vine primavara. Uitasem deja intamplarea de la Craciun, imi vedeam de viata, cand vine a doua invitatie: sa fac Pastele la Budapesta! Oamenii binevoitori si draguti, eu accept fericita, imi fac toate planurile cum se cuvine, imi iau bilet de tren, cuminte, incep sa imi compun incet, incet bagajele – ca orice om care se respecta. Si incep cu AMR-ul. Mai sunt 5 zile, 4, 3, 2... Cu o zi inainte de plecare, eram in metrou, ma gandeam la ce trebuie sa mai iau cu mine si, printre altele, imi zic: Actele, sa nu uit actele – biletul, pasaportul... SI dintr-o data, imi impietreste fata. Cred ca am afisat un rictus de zile mari, iar mintea mea a fost inundata de un singur gand: pa-sa-por-tul... pa-sa-por-tul... Adica pasaportul ala pe care nu il am... Trebuia parca sa il reinnoiesc... dar am uitat... am uitat... Mi-a fost groaznic de rusine de ei. Nu mi-a mai pasat nici de bilet, nici de bagaje, nici de nimic... Cat de lamentabil poti fi in astfel de situatii ? Ce scuze sa mai gasesti? Vrei sa bagi capul in nisip, fluieri a pustiu, iti pui dopuri in urechi si te faci ca nu s-a intamplat nimic. Si cand ramai singur cu tine iti dai palme, musti din tine, te certi pana ragusesti. Bai sa fie... chiar in halul asta de aeriana esti? Da-o incolo de treaba!
Habar nu am ce scuze mi-am gasit intre timp de acum nu imi gasesc certificatul de nastere. Chestia asta cu debandada dintre hartoagele mele se relfecta si in altele pe care le fac. Sunt de neinteles: predic despre organizare, detalii, ordine si cand colo, exact unde trebuie, ma faultez pe mine insami si imi distrug neuronii in loc sa am hartiile esentiale la doua secunde distanta de mine.
Un ultim exemplu, ca dovada ca aschia poata sa sara departe de trunchi. Mama este una dintre cele mai organizate persoane pe care le-am vazut vreodata. Eram mica si imi amintesc ca pleca dimineata devreme la serviciu, dar nu simteam asta niciodata – nu ne trezea din somn, nu facea nici o miscare anapoda, nici macar nu aprindea lumina. Si asta pentru ca mama nu avea nevoie de lumina ca sa se imbrace. Isi lua hainele din dulap pe i-n-t-u-n-e-r-i-c, pe dibuite: stia unde si-a pus toate lucrurile si le recunostea dupa textura materialului. Tot: tricou, bluza, fusta, pantalon, chilot, ciorap, esarfa, batista. Tot. Acelasi lucru, aceeasi ordine este peste tot in jurul ei si astazi. O invidiez. Si ma uit in oglinda: tu de ce nu semeni deloc cu ea? Ha? De ce??!! Me mad with me. :o(
PS: Asta e postul meu cu numarul 100. Asa imi trebuie. Sa fie de rau :o(
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
0 Comenteaza:
Trimiteți un comentariu