O singura clipa

Cand eram mica, nu eram foarte apropiati. El cu baietii lui si cu fratele meu, eu cu mama, cu matusa, cu bunica... Fiind singura fata din familie si cea mai mica, eram rasfatata tuturor, insa de el ma feream, imi impunea teama, respect, nu ma puteam alinta parca la fel de lesne ca in fata doamnelor... Desele noastre reuniuni de familie se petreceau cumva sub aripa lui insa, pentru ca era barbatul 'mare' din familie, omul intelept, puternic, pe care mama si matusa mea intotdeauna se bazau. Si de care copiii ascultau pentru ca 'asa trebuia'.

Pe mine, la vremea aceea, ma fascina ca era un barbat foarte frumos. De mica, frunzarind prin albumele mamei, faceam comparatii: mama e mai frumoasa decat matusa-mea, dar si unchiu-meu e mai frumos decat tata. Le si ziceamcu naivitate si fara nici o grija: Mama e mai frumoasa ca tine, Doina. Dar tata nu e mai frumos ca unchiu’ Vicuuuuuu... Asa ii spuneam toti pentru ca asa ii spunea Doina, nevasta lui, care doar cand ii vorbea serios ridica tonul si ii spunea pe nume: mai Victor, mai!

Mi se pare ciudat ca acum, la cateva zile de cand am scris despre o poveste de dragoste.. ma vad nevoita sa amintesc despre o alta, din pacate cu un final atat de trist, devastator pentru noi. Unchiul meu si matusa mea faceau parte din cercul ala restrans, nedrept de mic, de oameni cu adevarat fericiti. Pe 24 ianuarie au sarbatorit 42 ani de casnicie incredibil de frumoasa, presarata cu momente din cele mai tandre, calde, momente intime sau impartasite cu intreaga familie. Unchiul meu era genul de barbat pentru care familia inseamna totul. Fireste, asta se poate spune despre orice barbat insurat, dar mie una viata mi-a oferit diverse exemple. De la cele mai frumoase – ca in cazul de fata, pana la cele mai egoiste, urate, ciudate, pe masura tipului de barbat care a ‘strajuit’ locul. Am vazut familii si familii in jurul meu, am urmarit chestiunea asta ca pe o ‘tema de casa’. Fara nici un fel de exagerare, unchiul meu a batut toate recordurile in materie de devotiune si iubire pentru nevasta si copii.

Daca in copilarie ma uitam admirativ la frumosul Vicu, mai tarziu, cand am crescut, ma surprindeam urmarindu-l cum ii intra in voie ei, in orice clipa o petreceau impreuna. Imi spunea Doina zilele trecute, plangand, ca timp de 42 ani el a facut cafeluta dimineata, el a incalzit-o noaptea cand ii era frig, el ii era la dispozitie in permanenta, gata la orice ora sa ii faca pe plac, el o credea, el o apara, el o alina... A respectat-o, a sustinut-o in absolut orice vroia sa faca, a rasfatat-o, a adorat-o neconditionat. Baietii lui erau cei mai buni prieteni, ii intrau pe sub piele cu orice nastrusnicie, le facea in voie cu de toate si nu l-am auzit prea des ridicand vocea. Ce-i drept, daca unchiul Vicu ridica vocea.. sigur vreunul facuse o boacana serioasa!

Au crescut mari acum, barbati cu familie, la casele lor, oameni puternici si responsabili – iar unchiul meu era mandru de asta. Grijile si problemele lui nu mai erau ca altadata, desi nu a incetat pana in ultima clipa sa isi ajute copiii in viata de zi cu zi, uneori cu pretul a ore intregi de tras cot la cot cu sau pentru cei tineri.

Avea o voce domoala, o vorba buna pentru oricine – si cand spun asta nu o fac deloc doar pentru a vorbi doar de calitati. Imaginea mea despre el este neintinata de vreun moment sau lucru pe care sa il fi facut gresit. Era un om gospodar si activ, el si matusa-mea - o echipa neobosita. Scoli, facultate, casa, masina, iar casa, iar masina, copiii in scoala, in armata, la facultate, la insuratoare, familie, casa si masina pentru ei, nepoti – totul pentru nepoti. De altfel, dupa ce i s-au nascut nepotii, a devenit cu adevarat 'neputnicios' la farmecele lor. Sa isi creasca nepotii si sa isi ajute copiii a fost... a doua meserie totala, cea de la pensie.

Stiam ca fusese pasionat de munca lui – de pe vremea cand, ca inginer zootehnist, conducea ferme de animale. Pe vremea lui Ceausescu nu ne-a lipsit nimic, tocmai pentru ca si el intotdeauna avea grija sa avem de toate. In casa.. stiai pe unde lucra unchiu Vicu, functie de carnea de pe masa si de lucrurile din frigider. Unchiu’ Vicu conducea o ferma de vaci, aveam lapte. Ferma de pui – aveam congelatorul plin. Iepuri – mancam friptura mai des decat ciorba. De la livada, ne aducea mere, prune, pere. Primavara, lazi cu capsuni si cirese. Nu ne uita niciodata. Iar acum, cand iesise la pensie... gandul ii era tot la ferma, tot la munca, la oameni – ca ii placea sa fie inconjurat de ei.

Odata cu pensionarea, a devenit mai glumet, mai apropiat, mai prietenos. Nu statea niciodata fara sa faca ceva, el si Doina, batraneii pusi pe cucerit lumea – cum glumeam noi. Seara, atipea in fata televizorului – il stiam de-o viata ca ii place sa atipeasca in fotoliu, sa nu il deranjeze nimeni pret de o clipa. Lucru cert – se tinea numai de poante. Ai un leu?, ma intreba. Pai... am unchiule, de ce? Iti trebuie?! - Cum sa ai mah, un leu!! Leul sta la Gradina Zoologica, ce sa caute la tine?! Era simpatic. De altfel, in lista cu nume importante in viata mea, asta am si scris... ‘nu m-am prins de ultima poanta, dar esti un scump...’ (Ce ciudat... acum va trebui sa il mut in subsolul listei, s-a dus, nu mai e cu noi...)

Penultima data cand l-am vazut, in vacanta de iarna, a venit pe la noi sa ne vada. Era vizita lui saptamanala – se oprea la o cafeluta, vorbea cu mama, pleca repede si ingrijorat... Ma duc la Doina, ma asteapta... De data asta, ca eram si eu acasa, am stat mai mult de vorba. Avea planuri: din primavara, ma intorc la ferma. Poate sa zica Doina orice, eu vreau sa ma intorc acolo, sa muncesc, imi pare rau ca m-am pensionat.

Privindu-l, mi-am dat seama ca imbatranise parca, mai repede decat ma asteptam. Slabise mai mult decat vizibil si nu mai avea rabdare cu timpul nu avea stare mai niciodata, isi cauta de treaba aici, dincolo, era intr-o permanenta alergatura – de regula pentru a rezolva cate o problema pentru verii mei sau pentru ei doi, batraneii. L-am intrebat de sanatate si mi-a spus ca se simte excelent. L-am rugat sa faca un control, sa mearga la doctor, poate cu recensamantul asta national nu ar strica, i-am zis.... Eu? Eu nu am nevoie de doctor mah, nu ma duc eu la doctor, nu am nimic. Daca as fi stiut ce avea sa urmeze... l-as fi luat atunci de mana si l-as fi dus... :o(((

Oricum, mi se pare incredibil cum la plecare, ca niciodata, l-am luat in brate, l-am pupat si i-am spus: tu esti unchiul meu preferat si stii cat de mult tin la tine, nu?! S-a fastacit, dar nu s-a mai retras. A zambit si am stiut ca si eu sunt nepoata pe care atata vreme a avut-o in grija si pe care vine sa o vada la o cafea, cu drag. Cred ca anii acestia trecuti peste amandoi ne apropiasera pe negandite. El care cu 20 ani in urma nu stia cum sa struneasca o fetita zburdalnica, se trezea acum ca ii spuneam lui ca imi e drag, lui, un barbat incaruntit si cu chipul imblanzit de riduri si ochii plini de bunatate.

L-am mai vazut o data, cu o saptamana inainte de a muri. Au venit impreuna la noi, ca doi batranei fericiti, pusi pe poante – el a sunat la interfon, dar sus a ajuns doar ea, care ne-a zis ca a venit singura. Peste cateva minute, apare si el, facand pe miratul: cum? e Doina aici?! S-a nimerit o duminica de familie, cu ei, cu familia fratelui meu, cu noi toti, in jurul mesei... Stiu sigur ca i-a placut, ca el cauta neincetat compania noastra si cu noi se simtea bine – ca doar ne stim de o viata... Tocmai jucase la loto si ne amuzam ca daca unchiu Vicu castiga cele 10 milioane... nu ar strica sa ne dea mie si lui frate-meu macar cate unul, in semn de recunostinta pentru asa nepoti venerabili. Era foarte amuzat de asta, radeam impreuna, i-am anuntat oficial ca imi sarbatoresc ziua de nastere cu ei, in avans, intr-o buna dispozitie molipsitoare.

Ma uit in jur, in aceeasi familie unita si fericita de ani de zile... mamele noastre au imbatranit, copiii au crescut, avem familii, nepoti, cariere, atat de multe alte preocupari. Si unchiul Vicu nu mai este cu noi, sa ne vada, sa ne ocroteasca, sa ne calmeze cand spiritele se aprind... Mintea mea inca refuza sa accepte ca el nu mai este cu noi, ca in doar 10 minute s-a dus totul, atat de fulgerator, atat de neasteptat si de crud. Imi este dor de el deja... imi este dor si ma simt neputincioasa, as da orice sa mai sune la usa, sa intre grabit, distrat, incaltat, plin de noroi, dar cu o poanta pe buze... si sa avem o clipa de vorba cu el, la o cafeluta. O singura clipa, atat as mai vrea..