2 stele pa-ra-le-le

Sa incepem cu dreptul, respectiv click pe Play in timp ce cititi mesajul de mai jos.



Mi se umple gura de gust dulce cand aud melodia asta. Un iubit mi-a dedicat-o candva, asa ca de cate ori apare in context, ma fura peisajul si visez. Dar azi dimineata, nu. Azi mi s-a lamurit misterul: melodia asta vinde vise cu o maiestrie de neintrecut, fetelor!

Ascultati si simtiti fiorul ce va curpinde. Observati-l. Lasati-va gandul sa zburde in imaginea idilica a cuplului ideal, lasati-va admirate, deveniti obiectul de fascinatie al barbatului la care visati. Ce de intamplari ciudate, toate minuni. Cati pictori te privesc, cat esti de frumoasa... Asa-i ca e dulce dezmierdul asta? Ar fi culmea sa nu te fure peisajul, perspectiva a 10 vieti alaturi de un EL absolut pierdut in contemplarea splendorii fiintei tale.

Mie mi s-a descifrat mesajul la faza cu ‘2 stele paralele’, ceva 'lanturi fermecate' si cateva 'lacrimi innodate'. Breaking news: nicio zana buna si nici piticii din poveste nu prea pot face mare lucru cand realitatea vine cu niscaiva catuse si sechele ale trecutului.

Frumoasa melodie, dar vremea basmelor a cam trecut. Nu neg ca e posibil sa fie in directa legatura cu varsta, desi nu rareori citesc cu o placere infinita ‘1001 nopti’. Totusi, in fata lui 'Zece', ma abtin. Asta pentru ca prefer ca EL sa ma contempleze cu pragmatism, daca se poate; sa nu ma vada perfecta, ci asa cum sunt; si mai ales sa nu imi prezinte basme nemuritoare despre succesiuni de vieti karmice petrecute impreuna, insirate ca perlele intr-un colier. Ci, mai degraba, concretul unui cotidian cu bune si rele, dar sincer si privit cu maturitate, nu cu inocenta si imaginatia unui copil.

Traiasca Chilian, frumoase creatii. Din perspectiva vazuta de mine, nu la vanzatorul de povesti e problema, ci la cumparator. Asa ca, fetelor (in special)... zic eu ar fi bine sa avem grija la felul in care ascultam muzica. Putina moderatie nu strica. Hai, la treaba! :-)

Tanguiala de octombrie

Cum m-am intors la serviciu, cum v-ati gandit ca am disparut de la ora de scriitura zilnica, asa-i? Relaxati-va, si eu cred acelasi lucru... :o) In realitate, ma lupt cu disciplina, ca daca as fi mai organizata, sigur as gasi timp pentru lucrurile importante. Asa... imi irosesc puterea pe tot felul de nimicuri si tot nu rezolv nimic.

Anyway, m-am gandit ca cel mai eficient lucru la momentul de fata e sa nu mai lupt contra curentului si... sa ma plang. Ce e atat de grav in a te plange ca te-ai saturat? Acest post e deci o tanguiala personala, bucatica de victimizare pe care mi-o ingadui acum si ori de cate ori o sa vreau. Si asta pentru ca nu am timp sa mai fac lucruri, am timp sa pierd timp cu gratie. Ca ma termina presiunea din cam toate aspectele vietii mele in ultima vreme. E momentul sa ma tangui asadar.

La serviciu am o gramada de restante, chestiuni amanate de luni de zile. Unele din ele nu mai au nicio sansa de izbanda si asta se va vedea la evaluarea de final de an. Cazul e inchis, in sensul ca mi-l asum si nu ma astept la floricele pe campii gen felicitari sincere, esti una din tinerele noastre sperante, bravo, iaca bonusul. M-am cam relaxat in 2009 (sic!) si asta se vede. Asta e, imi rezerv dreptul de a fi obosit.

Acasa sunt ca la hotel. Nu mai am lumina la baie, mai nou nici in bucatarie, din cand in cand imi ploua in casa, ar trebui sa pregatesc dulapul cu haine pentru schimbul de anotimpuri (ma refer la trecerea de la vara la iarna, pentru ca oricum pe cea din toamna nu am apucat sa o fac). Masina e nespalata de mana omului din vremuri imemorabile. Noroc cu ploaia izbavitoare din ultimele zile. Cartile? Cred ca de ele imi este cel mai dor, dar cum spuneam, oricat m-as zbate nu ajung la ele la timp. Dragostea? Ei ashi, eu nu am noroc la bani, de ce sa pangarim lucruri sfinte? Starea de spirit? Pai.. exista 'astenie de toamna'? Daca da, atunci eu ma incadrez acolo.

E criza in viata mea. Una dulceaga, in sensul ca nu ma agit foooarte tare. Am luat Nepasarea in brate si de-aici incolo... ce-o fi o fi. Am obosit sa ma mai agit. Ma crede si pe mine cineva?

M-ar tenta sa ma rog de voi sa imi dati niste vesti mai bune. Poate in zilele voastre cresc floricele pe campii si ma pot si eu bucura de una... de alta....

Bine te-am gasit, birou iubit!

Joi, 1 Octombrie 2009

M-am intors la serviciu. Genunchiul mi-e flexat sub acest birou... de care, recunosc, nu prea imi era dor. Mi-am propus sa rezist tentatiei de a ma impotrivit acestei stari de lucruri. Munca e rupta din rai, nu? Fac ce fac si tot in rai ma intorc.

Iata ce mi-am propus in aceste prime ore ale diminetii, in care in mod constiincios am planificat agenda viitoare:

- azi e prima zi dupa o luna de concediu, vine de la sine ca o sa ma misc mai incet.
- maine e vineri, zi scurta; evident ca nu are rost sa ne dau peste cap
- lunea viitoare, prima zi dupa weekend... o sa imi pun o nota pe birou: nu ma-mpinge c-ametesc.
- marti o pot dedica planificarii zilelor urmatoare
- miercuri chiar o sa muncesc, in sensul unor cercetari online pentru ca...
- joi plec la Barcelona.

Pana atunci, deja am obosit, ca vorba ceea: azi e joi...

Saptamana de lucru pentru angajatii de peste 30 ani

(Asta-i bonus, ca eu nu ma mai incadrez...)

Saptamana de lucru pentru angajatii de sub 30 ani

Ma pregatesc de toamna

A venit toamna pe Stirbei Voda. Am vazut primele frunze ruginite, alergandu-se pe sub rotile masinilor. Iubesc anotimpul asta. Ceva din tristetea si nostalgia toamnei ma atrage. Frigul care incepe sa piste, fata palida a soarelui, culorile, ah, culorile...

E vreme de toamna frumoasa astazi. Urmeaza zile cu parfum de gutui si plimbari in aerul racoros al diminetii, o simt. In curand isi va reintra in drepturi colectia mea de lumanari ambientale, ceaiurile aburinde si biscuitii cu aroma de scortisoara. Astept sa scot de pe rafturile dosite, de iarna, puloverul de mohair si ciorapeii roz, cu cap de vacuta, pe care sa ii lipai prin casa. Astept sunetul ploii de zile mohorate, umezeala cearceafurilor si intunericul lipitor al serilor reci, dar duioase, ca starea mea de acum.

Ce bine-ar fi sa vii, sa-mi acoperi inima cu ceva...

Un altfel de Minulescu

Sunt un pacatos, Parinte!
Ion Minulescu


La parintele Vintila
Vine-Arvinte, cam sfios
Si se roaga: - Fie-ti mila
De un suflet pacatos!

Chiar in saptamina mare
Cind tot omul e smerit
Si posteste cu-ndurare,
Uite, am pacatuit!

-Ai furat ? intreaba popa
-Nu prea sfinte! Fara vrere
M-am dat raului si hopa
In gradina c'o muiere!

-Vai de mine, vai de mine...
Greu pacat ai savirsit...
Insa daca-mi spui cu cine,
Poate vei fi mantuit.

-Nu pot, a raspuns Arvinte
Sa-mi fac chinul si mai greu
Nu pot s-o divulg Parinte
Ca ma bate Dumnezeu!

......Era'nalta si frumoasa,
Parul blond si ochi de jar,
Gura dulce,voluptoasa,
Dintii de margaritar...


-Nu cumva ai fost cu Tantzi
Din Smirdan, de peste drum ?
-Nu pot s-o divulg ca Domnul
Ma trazneste chiar acum!


.....Si-avea flori la cingatoare,
Trup de crin imbobocit,
Mijlocel de fata mare,
Numai buna de iubit...

-Poate-ai fost cu Mitza Creatza
Cea usoara ca un fulg ?
-Cere-mi tot, ba chiar si viata,
Insa nu pot s-o divulg!

......Durdulie, 'mbujorata,
Numai cintec, numai joc,
Cind te-a strins in brate-odata,
Ai simtit in vine foc!

-Mai Arvinte-ai fost cu Leana
Care sade pe Neptun ?
-Oh! Degeaba-mi zgindari rana,
Fiindca tot nu pot sa spun!

O comoara tainuita,
Fruct in dragoste scaldat,
Toata plina de ispita,
Toata plina de pacat!

- Bine,du-te ,mediteaza,
Si vii miine mai dispus,
Domnul sa te aibe-n paza!
-Sarut dreapta ! Si s-a dus.

Ajungind in colt, ca vintu'
S-a-ntilnit cu Calistrat
Care ntreaba: -Ei, Prea Sfintul
De pacat te-a dezlegat?

-Inca nu ! raspunse Arvinte
Foarte vesel si vioi,
Dar aflai de la Parinte
Inca trei adrese noi!

De-ale casei...

M-am prins. Poti sa te dai peste cap, sa faci planuri, sa vizualizezi finalul in cele mai mici detalii, sa tragi din greu, sa dai totul ca sa ajungi acolo, la imaginea viselor tale... daca in toata povestea asta depinzi cat o farama de altcineva neatent si superficial... toata strategia ta se poate narui ca un castel de carti.

Asa mi-a stricat mie croitoreasa perdeaua. Ultima perdea de care aveam nevoie in casa. Ultima reduta in urma renovarii de acum 4 ani. Mi-am luat si ultima perdea. (OK, ar mai fi nevoie de niste lustre, dar alea chiar pot sa mai astepte. Prietenii vor stii de ce, mai ales cand vom sta la taclale de lumina lumanarilor – ce nevoie sa mai ai de lampi si lustre fitzoase si elegante?!!)

Revenind la perdea... Am vrut sa iasa intr-un fel. Si... intr-un ‘fel’ a iesit, pentru ca mi-a stricat croitoreasa toata povestea. Eu i-am zis sa nu taie deloc din lungime, mai ales pentru ca la prima spalare materialul va intra la apa, dar m-am trezit cu perdeaua la 15 cm de podea. I-am oferit si am cerut 3 bucati separate, doamna cu acul s-a gandit ca trebuie sa le uneasca. Si, evident, nu a putut bunghi perdeaua cu draperia, asa ca una e mai lunga si una e mai scurta. De ce sa avem in fata ochilor un perete armonios ‘imbracat’?

Sunt suparata. Probabil nu ma asteptam sa faca atatea greseli. Abia am asteptat aseara sa o montez, i-am pus si floricele, gandisem eu povestea biroului in care sa intru ca pe o pajiste plina de flori multicolore... Ei bine... am perdea verde, am draperie si mai verde, am si flori colorate... dar nu ma pot bucura pe deplin de camaruta asta. Nu cand vad cum perdeaua atarna pe perete ca o pereche de pantaloni intrati la apa, lasand descoperite intr-un mod caraghios gambele purtatorului nepasator.

M-am gandit sa ii fac o bordura de floricele, jos, ca sa compensez greseala croitoresei. Si probabil ca asa voi face. Cand insa... nu stiu. Intai trebuie sa imi treaca dezamagirea. Din avion nu se vede, de verde e verde... sper sa imi treaca soon.

************************

Ca sa schimb nota, dar sa ramanem in acelasi spatiu, va prezint cea mai noua si revolutionara (ha!) modalitate de a stoca cercei, inele si alte gablonturi pretioase, care acum – fac pariu – zac si la voi... aruncate in cutii peste cutii, claie peste gramada. Nu m-ar mira ca de unele bijuterii chiar sa fi uitat. Ei bine, nu e pacat de banii investiti acolo?! Iata o formula minunata, chiar decorativa, de a-i scoate la lumina, de a va lasa inspirate dimineata, cand nu stiti cu ce sa va impodobobiti ziua si – mai ales - de a pastra bijuteriile intr-un mod care le protejeaza.

Aceasta formula de stocare si prezentare s-a infiintat in casa mea dupa o reteta oferita de Principessa. Si iata 'reteta':

- se cumpara o rama de marime potrivita necesitatilor si stocurilor voastre :-)
- se face rost de polistiren expandat, zapada artificiala, scrashnitoare, scartz (nu am mai intalnit material de bricolaj si constructii care sa aiba atatea nume... :o)
- se taie scartzul (asa imi place cel mai mult sa-i zic) pe forma ramei
- se plaseaza in rama, unde - daca l-ati taiat cu grija, intra per-fect!
- cerceii se pot infige direct in scartz sau se pot atarna pe bolduri
- avantajul cu boldurile este ca asa puteti pastra aici si inelele
- for fun: scartzul se poate colora dupa bunul plac cu spray (eu mi-l voi face, evident, verde).

Cat priveste colierele si margelele, care mai de care mai lungi, mai groase si mai complicate... le tin pe un umeras. Asta pana la proxima vizita la IKEA, de unde intentionez sa cumpar niste cuiere micute. Imi voi face un colt de perete special pentru... bijuterii, galbonturi si alte briz-brizuri din astea! :-)

Antiprimavara

Ce daca vine primavara
Atata iarna e in noi
Ca martie se poate duce
Cu toti cocorii inapoi.
In noi e loc numai de iarna
Vom ingheta sub ultim ger
Orbecaind pe copci de gheata
Cu un stingher spre alt stingher.
Si vin din patriile calde
Cocorii toamnei ce trecu
Si cuiburi si-au facut la stresini
Si langa mine nu esti tu.
Schimbari mai grave decat moartea
Au fost si sunt si vor mai fi
La mine-n suflet este vifor
Si vin nebuni sa faca schi.

Si ninge pana la prasele
Zapada-mi intra-n trupul tot
Un dans de oameni de zapada
Ce imbratisarea n-o mai pot
In noi e iarna pe vecie
Doi fosti nefericiti amanti
Ia-ti inflorirea, primavara,
Si toti cocorii emigranti.

(Tudor Gheorghe)

Brad: 44. Benjamin: 87. Eu: incotro?

Uneori ma privesc in oglinda, imi mangai fata, imi studiez varsta. Pentru ca nu prea am ce face, imi certific nou aparutele riduri gandindu-ma... incotro mergi? Cum vei fi peste 10 ani? Dar peste 20? Dar peste 30? Dar la 80 ani (if ever)... cam cum iti vei purta viata pe chip?!

Sunt de parere ca numarul de riduri de pe fata unui om spune foarte multe lucruri despre modul in care si-a dus viata. Nu stiu de ce... asa vad eu povestea asta. Cu putin talent, ai putea citi printre santurile de pe frunte despre povestile de amor ratate in tinerete sau despre bataile de cap de pe job. Un cititor perseverent nu s-ar lasa pacalit nici de tonele de crema aplicate de o (ne)constiincioasa ca mine inainte de culcare. Ma rog... divaghez fara sa vreau. Imi accept fata si ridurile, dar recunosc... uneori ma enerveaza ca - dupa toate cele - timpul isi lasa amprenta si pe sub ochisorii mei albastri. D'oh!

Poate si din pricina asta m-a impresionat atat de tare Benjamin Button si-a lui poveste. Aici gasiti informatii despre cum au realizat toate efectele vizuale de pe urma carora s-au ales cu un Oscar.

Sincer, m-as da pe mana lor pret de o sesiune. Sa imi vad si eu chipul si bustul pe la 80, 90... Just out of curiosity :o)

Fri-day-dreaming in the snow

Scrisesem si un text legat de momentul asta... dar s-a sters cumva, nu am habar cum. Ideea era ca m-am mutat din birou unde e cald si bine pe un balansoar pe balcon, m-am infasurat cu o patura groasa, m-am concentrat pe cana de vin fiert ce-mi abureste fruntea si am stat cu fulgii astia nebuni si fericiti... pret de cateva secunde. Frigul imi ciupea obrajii, dar nu mai conta. Iubesc zapada asta tarzie, prea tarzie pentru nervii nostri intinsi deja suficient de tare dupa atatea zile scurte si umede. Imi place burzuluiala asta de februarie, desi astept primavara. Pana la urma... afara e ce trebuie sa fie. Noi distorsionam prezentul si cumva, in loc sa ne bucuram de iarna din 20 februarie, visam la primavara. Ei, uite ca m-am mutat pe balcon sa ma bucur de iarna!

PS: Raducule, multumesc pentru suportul tehnic! :o)

4 minute

Atat dureaza... 4 minute.

Cand o sa creasca mari barbatii?

Intr-o lume ideala, barbatii ar creste mari mai repede, iar femeile ar tacea mai mult. Si avand in vedere ca mi-as dori sa traiesc o astfel de zi, se presupune ca ar trebui sa fie una frumoasa.

Dar am ajuns sa cred ca mai degraba va fi o zi prea linistita, genul de zi in care nu mai ai nimic de facut. Nu te astepti la nicio duma din partea lui, nu da bir cu fugitii, nu se ascunde, nu se codeste, nu minte, nu refuza cu scuze puerile, politicoase de ustura. Pur si simplu, cand ceva nu ii convine, infrunta situatia. Si prin ce iti spune, prin logica pe care o aduce in propozitie (ca de aia e barbat si are emisfera cerebrala dreapta mai bine dezvoltata), te confrunta pe tine, femeia, cu propriile capricii, venind cu argumente plauzibile. Iti inchide gura fiind punctual, parolist, ferm, decis. Stie ce vrea, nu se mai ascunde dupa milioane de scuze si explicatii. Ce mi-ar inchide gura un astfel de barbat! Ha!

Cica lobii frontali ai barbatilor nu se dezvolta complet decat in jurul varstei de 20 ani. Partea asta din creier e responsabila pentru luarea deciziilor. De aceea pana cand procesul de maturizare biologica a zonei nu este complet, nici nu sunt vazuti prea des stand stramb si judecand drept, asumandu-si si bune si rele. Nu prea sunt vazuti de fel, pentru ca fug.

Cand am aflat asta, mi-am zis ca e rezonabil. 20 e o varsta rezonabila. Nici eu la 20 nu prea stiam bine cine sunt si ce vreau. Nici acum nu am pretentia ca detin raspunsul la aceste dileme... dar totusi, eu am peste 30 si discut cu barbati in aria asta de varsta (slava Domnului!). Si ajung sa scriu posturi din astea, in care ajung sa vorbesc prea mult despre cat de imaturi sunt barbatii. Am o tema buna pentru flecareala si prea multe exemple care o sustin, asa ca nu mai tac.

Inainte de a merge mai departe pe tema asta, se cade sa mentionez un lucru: nu am fost si nu voi fi niciodata o feminista aberanta. Printre prietenii mei cei mai buni se numara multi barbati. Imi plac barbatii din milioane de motive, nu vad lumea fara ei, nu ma vad pe mine functionand fara o jumatate prezenta sau imaginara (sic!). Le admir spiritul practic, logica neobosita, puterea, chiar si orgoliul, balbele, stangaciile... Tot ce ii face pe ei sa fie barbati e bun si frumos si extraordinar. Pana la momentele de criza si confruntare, in care fug de responsabilitate.

Si am inteles ca e vorba de imaturitate. Si am inteles ca... nu o inteleg. Stiu ca purtam in noi infantilitatea extraordinara a primilor ani de viata pana murim. Femei si barbati deopotriva, ramanem copii pana la moarte si ne place asta. E partea care da gust frumos vietii.

Dar... ce e bine in a ne ascunde dupa deget in fata unor chestiuni serioase, avand pretentia ca suntem in spatele unui scut impenetrabil? Cat de mic poti fi la 30, 40, 50 ani... incat sa nu iti dai seama ca acel deget se numeste ego gresit cultivat? Cat de naiv sa fii la 30... incat sa nu intelegi diferenta intre vreau / nu vreau, pot / nu pot, spun / nu spun, fac / nu fac? De ce sa iti complici existenta cautand solutii penibile, in situatii de criza cu sexul opus? De ce sa nu poti lua niste decizii cu fermitate – fie ca e vorba despre 'unde facem sarbatorile' sau despre 'cand/daca facem un copil'?

Printre multiplele nuante de gri pe care le aduce fiecare context in parte, si pe care nu le neg, ca sigur exista... eu una am constatat ca o buna parte a problemelor pe care le-am avut in 'negocierea' cu barbatii din viata mea s-a datorat imaturitatii lor in a gestiona problema - partea lor de problema. Au fugit de raspunsuri si actiuni, s-au ascuns ca niste copii dupa primul reazem fie el mama, scuza baiguita rapid, nervii, furia sau chiar lacrimile santajiste si buchetele de flori 'post discutie'. Important e ca au fugit de responsabilitate.

Chestia asta nu se va schimba niciodata pentru ca noi, femeile, o vrem. Nici ziua aia linistita nu va veni foarte curand. Si stiu ca intrebarea din titlu e retorica. La urma urmei, cum spuneam, poate ca nici nu e bine sa creasca. Eu m-as multumi cu un barbat care sa simta cand fuga lui ma deranjeaza si sa stea locului o clipa, sa vorbeasca, sa recunoasca, sa nege, sa conteste, sa decida si sa se tina de promisiuni. De orice fel ar fi ele. Cu sinceritate o spun, un asa barbat m-ar cuceri prin curaj si sinceritate, m-ar reduce la tacere prin forta argumentatiei.


Later edit >> Am primit cel mai simpatic raspuns via Yahoo Messenger. Ca la intrebarea din status...



A venit si replica:


Si apoi o alta:

Vreau maine

Ce vraji am mai facut eu lately ? In niciun caz vraja de a scrie cate ceva pentru blog. Pity me. Nu am stat degeaba, iar daca astazi scriu e pentru ca de fapt sunt acasa, bolnava, ma tarasc, mi s-a scurs toata energia, am cam irosit din motorase combustibilul si m-au culcat la pamant diverse; ba o raceala, ba o gastrita, ba o amigdalita, ba o gripa, ba cine mai stie ce nestiute... Au venit una dupa alta, suficient de multe. Stau cu ochii in tavan si imi ling ranile de om bolnav. Surmenat si obosit.

Ah, ce frumoasa-i sanatatea. Ce gura de fericire, nepretuita! Ce bine e sa te trezesti dimineata si sa nu te doara nimic.

Tot asta-mi zic de la o vreme: maine, cand o sa fiu sanatoasa, o sa fiu cea mai fericita. Si maine asta, ca-ntr-o ciuda, nu mai vine. Am obosit sa fiu bolnava si obosita. Am obosit. Vreau maine.

Cam asa-i la mine....

Trebuie sa ma las de fumat

Irina, femeia simpla al carei blog il citesc cu regularitate, anunta ca se lasa de fumat. De luni, desigur. That’s nice.

Postul ei mi-a amintit de ganduri pe care le-am insiruit cu ceva vreme in urma, dar pe care nu le-am publicat.. Si gandurile astea spun asa :

De ani de zile ma gandesc sa ma las de fumat. Habar nu am de unde sa incep. Ma simt neputincioasa cand vine vorba de tigara.

In ultima vreme ma deranjeaza din ce in ce mai tare dependenta de ea. Faptul ca in toata linistea mea, construita cu sarguinta si abnegatie, se strecoara acest element si imi strica toata armonia. Daca ma duc undeva, oriunde, si nu am tigari, totul se darama. Nu ma mai pot concentra deloc, pe nimic altceva, imi fuge pamantul sub picioare daca nu am parte macar de un fum. In intalnirile prelungite, tanjesc dupa tigara in defavoarea concentrarii asupra unor lucruri importante. La orice fel de reuniune, de familie, cu prietenii, in masina, daca imi amintesc e tigara... devine un must.

Nu mai suport ca starea mea de bine depinde de... o tigara si ca sunt incapabila sa ma controlez... de tot! Si asta ma deranjeaza cumplit.

Mai tare decat legea asta anuntata cu surle si trambite care ne va interzice sa fumam in locuri publice. Mai tare decat faptul ca am ramas unul dintre ultimii mohicani ce trag la pipa in cercul meu de cunostinte. Mai tare decat gura matusa-mii, a familiei, a prietenilor nefumatori. Mai tare decat amenintarile de odinioara: ‘eu nu ma insor cu o femeie care fumeaza!’ (am trait-o si pe asta... si atunci am avut o reactie foarte demna, pentru ca mi-am zis.. pacat de tine, bine de mine.. bine ca stiu clar care iti sunt standardele si reperele) Ma deranjeaza dependenta, culmea!, mai tare decat ideea ca imi fac rau fumand. Ca ma expun unor boli infioratoare, ca ma supun inutil unui bombardament toxic incredibil. Ma deranjeaza cu mult mai mult decat inutilele avertismente de pe pachetele de tigari... Ma deranjeaza tare.

In mod inconstient initial, dar acum din ce in ce mai rational, imi induc acest deranj fata de dependenta in ideea ca poate ma va ajuta sa scap de viciul asta. Imi doresc mult sa gasesc un scop in care sa cred eu, sa cred tare, sa cred in el si sa ma las de fumat.

Dar din pacate nu mai vine starea aia de refuz interior, total, definitiv. Indiferenta fata de tigara. Nu mai vine. Si intru in al 17-lea an de cand fumez. Ah, asta e alta chestie care ma innebuneste. Sunt 17 ani de cand fumez si inca stau pe ganduri. Cat de incorigibila pot fi?!

Saptamana trecuta am facut un prim pas. Am trecut de la Marlboro la Kent Nanotek. Primele doua zile am resimtit foarte tare trecerea asta, pentru ca practic am trecut de la inhalari puternice la iarba (fan, nu drog!). Era ca si cum ma prefac ca fumez. Aucm m-am obisnuit.. .mi-am dat seama pentru ca ieri am fumat de nevoie un Kent obisnuit si mi s-a parut teribil de tare, incomod, gros... E un semn si asta, ca puterea obisnuintei este mai greu de doborat decat nevoile organice. Totusi, tentativele mele sunt mai mult decat timide, dependenta mea este groaznica, ambitie zero, teama de esec cat cuprinde. Cred ca am nevoie de ajutor dar nici pe asta nu mi-l asum cum trebuie. I am trapped. And mad. Am citit la Irina cateva solutii si posibile cai... stiu sigur ca nu le voi urma calea, cel putin nu acum. Nici nu prea cred eu in medicamente mai puternice decat propria incredere si vointa. Poate pentru altii functioneaza, pentru mine nu prea.

M-am gandit sa postez totusi aceste randuri.. in ideea ca mai adaug putina presiune asupra mea printr-o declaratie publica.

Trebuie sa ma las de fumat.

Cei buni sunt luati

Cea mai mare enormitate pe care am ingaduit-o recent urechilor mele a fost intr-o discutie cu un nene foarte convins ca vesnica vaicareala a femelor, cu ‘barbatii buni sunt luati’, se refera de fapt la bani. Barbatii buni cu bani sunt luati – asta-i expresia potrivita, zicea ‘mnealui. Daca nu era un tip inteligent, mi-as fi intins aripile mult mai repede. Dar nu m-am putut abtine sa nu ii contra-argumentez in cateva cuvinte ideea pe care o sustinea cu asa inversunare. Si la sfarsit i-am si trantit-o finut ca probabil numai barbatii slabi de inger se consoleaza cu asemenea gand...

Sunt foarte de acord ca ideea cu ‘barbatii buni sunt luati’ e cea mai la indemana scuza pe care si-o ingaduie femeile singure. Fir-ar sa fie, doar nu s-au ascuns toti in gaura de sarpe. Pur si simplu sunt luati. Imi amintesc de o discutie cu fostul sef, care s-a suparat groaznic de tare cand ne-a auzit vorbind pe tema asta. Noi, fetele, schimbam vorbe ieftine despre cum e greu de gasit cineva reliable ‘la varsta noastra’. (Atunci aveam vreo 25-26 ani!!!!) Si ca oferta pe piata e foarte saraca, toti cei buni sunt luati. Si ca da... exista doua tipuri de barbati: cei neinteresanti, si cei insurati care, evident, pentru noi nici nu mai sunt barbati. Si el, seful, era insurat. Si chiar s-a suparat, ca discutia venea pe fondul unei depresii cauzate de andropauza, instalata cand el era mai putin pregatit pentru asa ceva. Cumulat cu implinirea de varsta rotunda de 50... l-am lasat cam perplex cu ideile noastre.

Ma bufneste rasul acum cand ma gandesc la convingerile mele stupide de la 25. Cum adica barbatii buni sunt luati?! Unu la mana, daca sunt atat de buni, de ce vad in jurul meu puzderie de cupluri plictisite, rutinate, incatusate? Doi la mana, ce e bun pentru mine nu e bun pentru tine si viceversa. In general... ca mai sunt si cazurile specifice in care ne place acelasi barbat si... ia sa vezi cum ies scantei. :o)

Nenea pomenit mai sus a venit sa puna cireasa pe tort, complicand problema cu ideea banilor. Oh, give me a break! Asociez mai degaraba situatia materiala analizata intr-un astfel de context cu intrebarea: Stimabile domn (si doamna, desigur – povestea e valabila si viceversa) ce ai facut mataluta pana la varsta asta? NU ai bani. OK. Dar: ce ai? Ai cariera? Ai crescut si tu niste copii? Ai calatorit in lume? Ai citit pana la refuz? Ti-ai propus scopuri marete si le-ai atins? Ai facut CEVA care sa iti sustina calitatea de om responsabil si matur – adica de ‘barbat bun’?

Pentru ca asta cred ca face diferenta intre un barbat bun si unul care nu ma intereseaza. E o diferenta care nu tine de numarul de zerouri din contul bancar. Ca nu cu acest cont imi impart eu viata de zi cu zi. Nici nu ma astept sa ma bazez pe un cont respectabil, ci pe un om respectabil. Banii din buzunar nu imi vor oferi niciodata o imbratisare la nevoie, nici afectiune, nici respect, nici intelegere, nici dragoste pasionala atunci cand o cere clipa, nici hotarare, nici farama de inspiratie de care am nevoie, ca orice om. Nici nu vor sti sa ma asculte, nici nu imi vor impartasi sperante, nici nu vor fi alaturi de mine la bine si la greu. Nu nu nu.

Mai degraba zic ca exista barbati disponibili pentru o relatie care pot fi buni, nebuni si foarte buni. Si toti pot fi cate putin din toate in acelasi timp. Depinde cine ii priveste si din ce perspectiva.

Sarut mana... nu mai vreau

Mi se spune din ce in se mai des sarut mana. La spalatorie, sarut mana. La magazin, sarut mana. La clubul de fitness, sarut mana. Cu furnizorii, la telefon si tete-a-tete, sarut mana... In taxi, sarut mana... Desuetul 'sarut mana' isi reintra in drepturi. Numai ca nu stiu daca e o moda printre barbati sa saluti asa, mai nou, sau pur si simplu cere persoana mea un asemenea salut... care a ajuns sa ma agaseze.

Asta ce vrea sa insemne? Ca s-a emancipat tot romanul peste noapte? Ca m-am facut fata mare de pupat mana si de pus la respect? Ca nu mai am fata de tinerica si s-au decis toti sa ma ‘sarutzeasca’? Ca am imbatranit?! Cine, eu????!!!

Dintotdeauna mi-au placut barbatii care dau cu ‘sarut mana’ cand au de-a face cu o femeie... Chiar gestul in sine, de a pupa mana unei femei, oricat de demodat pare unora, mie mi se pare unul frumos si – daca e bine executat – chiar elegant. Dar acum mi se pare ca ma insoteste prea des replica asta. Uneori, mai rar ce-i drept, si gestul. Si cauza cred ca e un pic din toate cele de mai sus. Am si imbatranit, nu mai am nici fata de pustoaica, s-or mai fi emancipat si oamenii, isi citesc clientele mai lesne si adauga plus valoare cu un salut de genul asta.

In ciuda faptului ca ii admir pe cei capabili sa ofere respect inca din faza de salut, cand situatia o permite, caut sa domolesc treaba cu pupatul mainii din faza incipienta. Aduc vorba de tutuiala, sa trecem la persoana a IIa, sunt degajata, evit formalitatile... De ce? Pur si simplu pentru ca acest ‘sarut mana’ repetitiv si deja agasant imi aduce mereu in prim plan dimensiunea varstei mele. Pe care o iubesc asa cum e, invat de la an la an sa o accept si sa o speculez in ce are mai bun. Numai ca am nevoie de ritmul meu. Si sarut mana asta vine prea des, mai repede decat pot eu asimila.

De unde concluzionez ca si ce e frumos, daca e prea mult, strica. Va rog mult, fara sarut mana prea curand, daca se poate!

Eu cand ma mai indragostesc?!

Maine e 15 iunie.S-a dus jumatate din 2008. Nu am stat sa fac un calcul exact, dar daca e luna a sasea, si e la jumate... atunci e clar ca s-a dus jumate de an. Invariabil ma intorc cu gandul la decembrie 2007, cand o buna parte din gandurile mele au fost cucerite de previziuni marete pentru 2008. O sa fac, o sa dreg, se anunta un an frumos, simt eu, it’s deep inside of me. Eram – cum mai sunt de altfel uneori, nu azi! – insufletita de un feeling interior atat de entuziast cu privire la viata mea, incat as fi putut sa munt muntii din loc.

Probabil ca acest post vine intr-un moment de oboseala maxima. Probabil ca maine nu o sa mai cred acelasi lucru. Probabil ca din timp in timp nu ma simt bine daca nu cad in penseuri deprimante... Da’ nu am ce face. Si asa ajung sa imi exprim regretul ca iar a trecut un amar de vreme si parca am batut pasul pe loc.

M-am saturat sa imi numar anii in reusite profesionale, asta-i adevarul. Cred ca de aceea nici nu le mai cantaresc foarte tare cand fac bilanturi, fie ele rotunde, fie de jumatate de an. Pur si simplu am evaluarea chitita pe reusitele personale. Nu mai conteaza ca a iesit foarte bine nu stiu care eveniment, nu stiu ce materiale promotionale, nu stiu ce proiect marunt sau complex. E mult mai putin relevant ca imi merge bine la birou. Depun o gramada de efort si munca in jurul acestor diverse lucruri si ajung mereu la concluzia ca de fapt toata inspiratia mea, toata energia de care dispun, tot dinamismul si generozitatea care intr-un fel sau altul ma caracterizeaza.. se duc pe lucruri mai putin importante in viata. Si neprioritare acum.

Si asa ajung la miezul acestui post: sunt realmente ingrijorata de faptul ca nu ma mai indragostesc. Atentie: nu ma indragostesc. Desi am ocazia sa cunosc persoane interesante, nimic nu ma atrage suficient de mult cat sa imi tresara inima intr-un fel pe care il cunosc. Ma confrunt cu o faza extrem de ciudata, acela de gol interior, saracie lucie in rezerva mea cu disponibilitati sentimentale.

E ca si cum in inima mea ar fi existat candva niste camarute foarte clar delimitate si, rand pe rand, ocupantii lor au venit, s-au asezat confortabil in noul spatiu, si-au luat in drepturi titlul de proprietar, si-au trait destinul o buna bucata de vreme intre peretii miocardului mei si – la vremuri de rastriste – cand a crescut chiria sau s-au inasprit discutiile cu proprietarul, si-au luat bocceluta si au plecat. Fireste, nemailasand nicio sansa altor potentiale tranzactii... ‘imobiliare’. Nu sunt o speculanta, nu am idee de trendurile pietei. Niciodata nu am stiut cand si in ce sa investesc, cum sa fac sa obtin profituri sau sa speculez oportunitati. La fel si cu inima mea. Am senzatia ca am gestionat intr-un mod falimentar comorile dinauntru, am dat prea mult pentru prea putinul pe care l-au reprezentat vorbele goale ale mult iubitilor mei ‘chiriasi’. Si azi ma trezesc falita. Nu de dorinta, de putinta.

Caci altfel nu imi pot explica vidul pe care il traiesc. Bat la usa portii mele noi posibile relatii, ascult interesata povestea vietii personajelor din fata mea si – din pacate – ma trezesc ca fac eforturi sa le gasesc interesante istoriile, de altfel normale, firesti, omenesti... Si vai, ce declic ciudat cand devin constienta de efortul meu! De ce sa ma straduiesc sa indragesc trecuturi straine de mine? De ce nu imi iese mai lesne tranzactia asta inter-sentimentala pentru care ma simt realmente pregatita? De cand a devenit asa de greu picatul cu tronc? Unde se ascunde persoana care sa miste niscaiva piese din angrenajul interior al sufletului meu, niste rotite care sa ma anime din nou in afacerile de-a iubirea?

Va spun sincer, intr-o astfel de stare, nu simt nevoia de explicatii stiintifice sau sfaturi atoatestiutoare. Nici aluzii la cariera mea. Ea este la fel de reala ca si creditele in banca. E la fel de necesara ca si nevoia de a incepe un lucru si a-l duce la un bun sfarsit de care sa fiu mandra. E la fel de prezenta ca si timpul altminteri liber pe care l-as avea si pe care trebuie sa il umplu cu lucruri interesante, care sa ma anime, nu sa ma plictiseasca. Plus ca nu cred in ideea ca ai nevoie de timp liber ca sa te indragostesti. Din contra: cand te indragostesti, gasesti tot timpul din lume pentru a-ti trai iubirea. Eu astept sa ma indragostesc. Si sunt ingrijorata ca nu se mai intampla. Si nu stiu de ce nu se intampla. Si incertitudinea ma ingrijoreaza si ma intristeaza, tocmai pentru ca-i a mea in proportie de 100% si asta nu imi place deloc.

Sifonierul si baia din valiza mea

M-am saturat sa plec cu tot sifonierul dupa mine cand am cate o delegatie. Si fac asta pentru ca deseori am asa dileme, nu ma pot decide ce sa iau, ce sa las.. Si sfarsesc prin a le inghesui pe toate intr-o valiza in mod evident prea mica pentru pretentiile mele. Le iau pe toate cu mine 'sa fie'! Cel mai greu si mai imposibil moment in fata valizei deschise e legat de alegerea hainelor. Stil, gama cromatica, pantofi, genti, bijuterii, curele. Toate judecate in functie de dress code-ul general al evenimentului, dar si al momentelor separate din agenda lui.

Si mai mereu e vorba de un eveniment cu momente distincte. Adica imi trebuie o tinuta pentru drum. La conferinta - alta tinuta. La cina, fireste, alta tinuta. A doua zi, workshopuri, teambuilding, seminarii... normal ca trebuie sa te imbraci altfel. Vine si a doua cina. Andreea cu cornite imi sopteste mieros: girl, e scris in stele! Nu te poti imbraca la fel ca in seara trecuta! La intoarcere, pe drum, nu poti sa porti aceleasi haine ca la venire ca vorba aia... cu deodorant sau fara... nu vrei sa te confunde colegii cu un sconcs rimelat...

Alta situatie: imi place un anumit pantalon. Dar bluza potrivita cu pantalonul nu e recomandata momentului. Sau are maneci lungi, deci risc sa ma coc de cald. Daca schimb bluza, schimb si cerceii mei preferati. Fireste ca e musai sa imi iau si fardurile potrivite. Si daca totusi e racoare? Ce pulovar sa aleg... sa mearga si cu pantoful, si cu pantalonul, si cu bluza, si cu cerceii? Nu am pulover... OK. Schimb pantalonul... dar stai, nu mai merg pantofii astia... Si, e-v-i-d-e-n-t, o iau de la capat. A doua zi? La conferinta? Hai cu pantalonul negru. Pai asta schimba cu totul datele povestii. Alte incaltari, alte bijuterii, alte cosmeticale... Si, stai: la tinuta asta merge si cureaua aia cu o minunata catarama mare, mare, mare cat o zi de post. Nu pot sa plec fara ea. Ah, si la teambuilding.. tinuta sport. Adidasi sau tenisi? Ce pantalon, ce tricou, ce bluza? Cand ajung la momentul cinelor - ca in cazul de fata sunt doua - deja sunt ametita. O iau de la capat cu obstinenta unui mic idiot - trebuie sa gasesc ce imi trebuie!!! Ca tot omul, la un moment dat, ajung si la desuuri. Pai stai, la tinuta aia merge nu stiu ce breteluta, ciorapii si ei musai dupa pantof, dupa moment, dupa Celsius... Invariabil blugii sunt in bagaje. Un pulover se cere si el. Pijamaua e in bagaje. Prosopul e in bagaje. Ah, am ajuns la acest punct...

Trusa pentru ingrijire personala. Avand in vedere ca pana la acest punct deja m-am saturat, de obicei iau toata baia dupa mine. Pasta si periuta de dinti (am un set special pentru delegatii, nu le uit!). Sampon, balsam by default. Crema de zi, crema de noapte, demachiantul, bureteii aferenti, tampoane, lentile de contact de rezerva, recipientul si solutia speciale, betigase, solutie pentru lentile de contact. Sapun. Prosop - am zis. Pieptan. Elastice pentru par. Parfumuri. Spuma de par (ah... nu mai am!!! OK - musai sa cumpar maine dimineata!!!). Oja - cateva sticlute (functie de alegerile de mai sus), acetona... si ea musai... Trusa asta valoreaza clar cateva kilograme la randul ei.

Mai departe: ochelarii, cheile, telefonul, actele si banii. Basic survival kit. Sa ma opresc aici? Se poate?! Trusa de machiaj. Servetele umede, incarcator pentru telefon, Deja am intrat in geanta si nu e obiectul acestui post. Oricum, pierd si aici minute bune si acumulez kilograme la greu. Sa mai zic si de laptop, caietele de notite - ca am mai multe, fiecare cu scopul lui - agenda de birou (fara ea nu pot, cine stie ce apare), cateva pixuri...

E zisa treaba: cand ma apuc de bagaje, ma apuc de lista. Am in fata programul evenimentului si in functie de el incep sa compun tinute, permutari, ecuatii. Imi ia ore! O-r-e! Si fac asta din cateva ratiuni foarte simple: 1. ma streseaza cumplit sa uit cate ceva util; 2. nu suport sa dau ca nuca in perete dpdv dress code; 3. mai ales cand vine vorba de company event!; 4. sunt femeie, ma respect, trebuie sa am la mine de toate, pentru orice situatie, inclusiv pentru cele imprevizbile... pe care fireste incerc sa le prevad in functie de experienta anterioara.

La final, ma urc pe valiza ca sa o pot inchide. Asta e alt amanunt: in ciuda pornirilor mele evident masochiste, nu am in dotare o valiza pe masura pretentiilor ce ma inconjoara. Am in schimb 3 trollere, toate de aceeasi dimensiune, ideale pentru o plecare de una, doua zile. Plecarea unui om normal la cap. Si mai am si genti. Cu nemiluita. Toate insa... la fel de normale, nicidecum cu extra capacitati pentru incredibilele mele necesitati previzibile sau imprevizibile...

Intr-o concluzie preliminara: ar trebui sa imi cumpar o geanta mare. Numai ca ma gandesc: daca imi cumpar o geanta mare, incotro se va duce lista mea de bagaje cand plec in delegatie??!!!

Ma mai bate un gand de final... Ce ma voi face cand voi avea un bebe?! Ii dau dreptate unui coleg pentru care, cand si-a luat masina, primul criteriu pe lista de selectie a fost capacitatea portbagajului. Dragule... te inteleg! Cat de bine te inteleg....

PS: Intr-o zi voi scrie despre ce port in geanta, dupa mine. Intr-o zi, ma voi supara cu adevarat si pe consoarta mea, g-e-a-n-t-a!

PPS: Va e clar ca in mod invariabil uit cate ceva, de fiecare data, nu?! Am plecat, fie ce-o fi!

Caleidoscop Softpedia

In timp ce urmaream finala Champions League (apropos, ma bucur ca a castigat Manchester... nu stiu de ce, am tinut cu ei by default) mi-am cautat de treaba pe Softpedia. Am adresat un search pe forum, pe o anumita tema, si m-am trezit in fata a peste vreo 40 pagini de rezultate, care in cel mai scurt timp mi-au distras atentia de la ce cautam.

Ce de lume pe forumul asta! Ce de intrebari! Ce de topicuri diverse si traznite! Unii oameni sunt dependenti de parerea altora pentru cele mai puerile chestiuni. Altii vorbesc pur si simplu ca sa se afle in treaba... Altii chiar au dileme si nu mai stiu unde sa gaseasca o solutie... Nu ma indoiesc ca oamenii au nevoie de ajutor si ca Internetul este la indemana pentru a afla pareri si sfaturi. Ideal de la persoane avizate... (ha-ha!) Insa o buna parte din adresantii de pe Softpedia sunt in copaci. Isi urla de acolo nedumerirea, nevoia, intrebarile, prostia... spre disperarea si amuzamentul meu, o figura naiva in peisajul forumist.

M-am amuzat citind doar titlurile topicurilor propuse spre discutie si a fost de ajuns sa ma distrez de minune... Nu am aprofundat nici unul dintre ele (OK, a fost unul, va spun la sfarsit).

Am selectat o parte dintre titlurile care mi-au iesit in cale - vi le redau mai jos, sa va amuzati si voi. Si in timp ce citeam, ma intrebam: cat de ridicoli pot fi ridicolii? De ce sa intri pe un forum ca Softpedia sa intrebi ce masura de pantaloni trebuie sa iti cumperi??!! Ce inseamna de fapt - citez ad literam - ‘Incercatii, pe mine m-au convins’. Nici nu comentez de ortografie... Nu mai comentez ca mi-e prea greata cand vad chestiuni de genul asta. Dar: subiect... predicat...? Unde le-ati uitat fratilor? Mai grav decat orice: cine are timp sa raspunda la toate ineptiile astea? Unele topicuri au mii de reply-uri in spate...

Una peste alta... ajung la concluzia ca abilitatea de a articula si a scrijeli intr-o forma lizibila gandurile e cea mai mare dar si cea mai mare povara pe care ne-a dat-o Dumnezeu. Ca el nu s-a gandit la nerozi. Si ca nerozii astia o sa faca flood de tampenii pe forumurile de pe Internet. Tampenii care pe mine m-au deraiat o vreme buna de la treaba ce o aveam de facut (da, stiu, vina mea ca m-am lasat furata de perisaj...!). Una peste alta, desi nu am gasit ce cautam, singurul lucru bun e ca mi-am descretit fruntea.

See for yourself cam ce griji/intrebari/dileme/anunturi de impartasit pe Softpedia are romanul de rand... Enumerarea este o selectie, nu am modificat nimic din original... Contine si ridicole, si normale, si agramate, si ciudate, si idioate, you name it. Toate au, cred eu, un 'ceva' ciudat, care m-a indemnat sa le selectez. Asadar:

Cum desparti 2 persoane?
Cum ati facut sa uitati o fata/baiat?
Cumpar haine de firma -prefer cantitate
Unde/cum se vinde o afacere?
Creez si dezvolt pagini web de orice fel.Asigur garantie 99 de ani si cel mai bun raport pret/calitate.
Unde stai si ce masina ai?
Topic dedicat masinilor de pompieri
Stie cineva reteta cartofilor de la McDonald's?
Europene vs. Asiatice - care sint mai bune?
Starea pe care o am in momentul in care merg la toaleta dupa un alt coleg de serviciu
m-a inundat veciunu
vreau sa-mi cumpar costum!
Cine m-a inervat azi - topic pentru descarcat "sufletul" si umplut frigiderul
ce ai invatat anul asta? sexual vorbind
O iubire de 2 ani aproape care acum este pe moarte. Ce ma pot face!!!
Am descoperit ca sunt gelos :((
Mai e careva in Rm Valcea? - nu de alta, dar vreau si eu sa am de la cine sa invat...
Ajutor .... Cum sa o cuceresc?
Te uiti in urma ta cand mergi pe strada ?
Cum renunt la Coca-Cola? Doresc sa renunt la aceasta bautura
Problema sistem! Se stinge singur! Mi se stinge Pc-ul singur!
Parchet care scartie, ce propuneti?
Strans de gat. ajutor va rog
Ce fac cu nesimtiti care nu ridica comanda ? magazine online
impamantare cum se face o impamantare ca la carte
Cand sunt femeile rele ?
Nu stiu ce masura de pantaloni sa-mi cumpar.
Despre salarii, in functie de oras, post, firma Voi cat castigati?
Stie cineva vreo firma care elaboreza manuale de utilizare?
AJUTOR Am fost pacalit de o firma de cluj
Ce parfum de firma barbatesc prefera femeile?
vand haine de firma NOI pret negociabil in bunul simt
Trebuie sa schimbe Cosmote firma care le face reclamele ?
Incercatii, pe mine m-au convins...
firma infiintata... unde gasesc clienti?
Credeti in Dumnezeu? - avea aproape 20.000 de raspunsuri - asta e singurul topic pe care am intrat...

Tara in depresie

Ieri dupa-amiaza m-a cuprins o tristete profunda. Ma gandeam cu lehamite ca de astazi trebuie sa ma reintorc la birou. Trezirea la cantatul cocosului, trafic, treaba, treaba, treaba, trafic, back home, and so on and on and on... Nu mi-am putut stapani deznadejdea..

Abia pe seara mi-am mai revenit, cand am auzit la Pro TV ca si vecinul meu, vecinul lui, vecinul vecinului lui... toti suferim de acelasi sindrom post-vacanta. Toata Romania e in depresie. M-am gandit ca daca tot e virala chestia, sa nu ma mai opun, sa merg cu valul. 'Depridemie' de mai.

Dimineata, in trafic, acelasi iz de tristete in oglinda retrovizoare. La radio, toti suparati. Politistii din intersectii, la relanti... Orasul taciturn, innorat. Pic, pic, ploaia pe parbriz... Yacs! M-am gandit la Bleak House (Casa Mohorata) de Charles Dickens... Am avut o lectie pe tema asta la engleza, undeva prin clasa a XII-a.

London. (...) Implacable November weather. As much mud in the streets as if the waters had but newly retired from the face of the earth (...). Smoke lowering down from chimney-pots, making a soft black drizzle, with flakes of soot in it as big as full-grown snowflakes—gone into mourning, one might imagine, for the death of the sun. Dogs, undistinguishable in mire. Horses, scarcely better; splashed to their very blinkers. Foot passengers, jostling one another’s umbrellas in a general infection of ill temper, and losing their foot-hold at streetcorners, where tens of thousands of other foot passengers have been slipping and sliding since the day broke (if this day ever broke), adding new deposits to the crust upon crust of mud, sticking at those points tenaciously to the pavement, and accumulating at compound interest....

Ce ne facem zilele astea? Are cineva un bob de entuziasm de oferit?