Eu cand ma mai indragostesc?!

Maine e 15 iunie.S-a dus jumatate din 2008. Nu am stat sa fac un calcul exact, dar daca e luna a sasea, si e la jumate... atunci e clar ca s-a dus jumate de an. Invariabil ma intorc cu gandul la decembrie 2007, cand o buna parte din gandurile mele au fost cucerite de previziuni marete pentru 2008. O sa fac, o sa dreg, se anunta un an frumos, simt eu, it’s deep inside of me. Eram – cum mai sunt de altfel uneori, nu azi! – insufletita de un feeling interior atat de entuziast cu privire la viata mea, incat as fi putut sa munt muntii din loc.

Probabil ca acest post vine intr-un moment de oboseala maxima. Probabil ca maine nu o sa mai cred acelasi lucru. Probabil ca din timp in timp nu ma simt bine daca nu cad in penseuri deprimante... Da’ nu am ce face. Si asa ajung sa imi exprim regretul ca iar a trecut un amar de vreme si parca am batut pasul pe loc.

M-am saturat sa imi numar anii in reusite profesionale, asta-i adevarul. Cred ca de aceea nici nu le mai cantaresc foarte tare cand fac bilanturi, fie ele rotunde, fie de jumatate de an. Pur si simplu am evaluarea chitita pe reusitele personale. Nu mai conteaza ca a iesit foarte bine nu stiu care eveniment, nu stiu ce materiale promotionale, nu stiu ce proiect marunt sau complex. E mult mai putin relevant ca imi merge bine la birou. Depun o gramada de efort si munca in jurul acestor diverse lucruri si ajung mereu la concluzia ca de fapt toata inspiratia mea, toata energia de care dispun, tot dinamismul si generozitatea care intr-un fel sau altul ma caracterizeaza.. se duc pe lucruri mai putin importante in viata. Si neprioritare acum.

Si asa ajung la miezul acestui post: sunt realmente ingrijorata de faptul ca nu ma mai indragostesc. Atentie: nu ma indragostesc. Desi am ocazia sa cunosc persoane interesante, nimic nu ma atrage suficient de mult cat sa imi tresara inima intr-un fel pe care il cunosc. Ma confrunt cu o faza extrem de ciudata, acela de gol interior, saracie lucie in rezerva mea cu disponibilitati sentimentale.

E ca si cum in inima mea ar fi existat candva niste camarute foarte clar delimitate si, rand pe rand, ocupantii lor au venit, s-au asezat confortabil in noul spatiu, si-au luat in drepturi titlul de proprietar, si-au trait destinul o buna bucata de vreme intre peretii miocardului mei si – la vremuri de rastriste – cand a crescut chiria sau s-au inasprit discutiile cu proprietarul, si-au luat bocceluta si au plecat. Fireste, nemailasand nicio sansa altor potentiale tranzactii... ‘imobiliare’. Nu sunt o speculanta, nu am idee de trendurile pietei. Niciodata nu am stiut cand si in ce sa investesc, cum sa fac sa obtin profituri sau sa speculez oportunitati. La fel si cu inima mea. Am senzatia ca am gestionat intr-un mod falimentar comorile dinauntru, am dat prea mult pentru prea putinul pe care l-au reprezentat vorbele goale ale mult iubitilor mei ‘chiriasi’. Si azi ma trezesc falita. Nu de dorinta, de putinta.

Caci altfel nu imi pot explica vidul pe care il traiesc. Bat la usa portii mele noi posibile relatii, ascult interesata povestea vietii personajelor din fata mea si – din pacate – ma trezesc ca fac eforturi sa le gasesc interesante istoriile, de altfel normale, firesti, omenesti... Si vai, ce declic ciudat cand devin constienta de efortul meu! De ce sa ma straduiesc sa indragesc trecuturi straine de mine? De ce nu imi iese mai lesne tranzactia asta inter-sentimentala pentru care ma simt realmente pregatita? De cand a devenit asa de greu picatul cu tronc? Unde se ascunde persoana care sa miste niscaiva piese din angrenajul interior al sufletului meu, niste rotite care sa ma anime din nou in afacerile de-a iubirea?

Va spun sincer, intr-o astfel de stare, nu simt nevoia de explicatii stiintifice sau sfaturi atoatestiutoare. Nici aluzii la cariera mea. Ea este la fel de reala ca si creditele in banca. E la fel de necesara ca si nevoia de a incepe un lucru si a-l duce la un bun sfarsit de care sa fiu mandra. E la fel de prezenta ca si timpul altminteri liber pe care l-as avea si pe care trebuie sa il umplu cu lucruri interesante, care sa ma anime, nu sa ma plictiseasca. Plus ca nu cred in ideea ca ai nevoie de timp liber ca sa te indragostesti. Din contra: cand te indragostesti, gasesti tot timpul din lume pentru a-ti trai iubirea. Eu astept sa ma indragostesc. Si sunt ingrijorata ca nu se mai intampla. Si nu stiu de ce nu se intampla. Si incertitudinea ma ingrijoreaza si ma intristeaza, tocmai pentru ca-i a mea in proportie de 100% si asta nu imi place deloc.