In capcana

Darael imi scria un comentariu la postul anterior:

Tone de medicamente ziceai ?
Pentru ce ai nevoie de atatea medicamente ?
Hm....

Aveam, la diagonsticul de saptamana trecuta, pentru regenerarea / sustinerea testutului hepatic. Un medic mi-a dat diagnostic si tratament pentru 3 luni (de inceput), celalalt a zis: Nu! E cazul sa mai sapam, nu sunt convins ca acesta e un diagnostic corect.

Asa ca acum tot dau sange si mi se preleva analize. Asta cu datul de sange e deja distractie. Am venele profunde si subtiri, asa ca aproape de fiecare data o prima intepatura nu inseamna si noroc. Inteapa in mana stanga, in dreapta, nu le iese, apoi isi cheama colegele mai indemanatice. Daca nici asta nu reuseste trec la fluturas, un fel de branula cu ac subtire si cu asta gata, scapam de grija, isi umple eprubetele si imi dau pace. In timpul asta eu urmaresc distrata stresul asistentelor. Au noroc ca la iesirea din cabinet nu spun decat ‘Un fleac, m-au ciuruit’. Cred ca sunt un pacient convenabil din punctul asta de vedere.

Din timp in timp, intre intepaturi, ma mai vad cu cate un specialist. Care se uita lung la rezultate si da din cap. Tz tz tz. – Si cum ai descoperit chestiile astea? – La un control de medicina a muncii. – A, da, asa se intampla, descoperim accidental. Baaaai, idioten! Nu imi spune asta si atat. Ca pe mine, in faza asta, propozitiile eliptice de subiect ma termina. Ce descoperim accidental??! Si ce e cu fata asta grava? Ai uitat sa zambesti? Eu mi-s o fire mai glumeata, mie imi place sa fac/i misto de mine daca e nevoie, as da orice sa te vad ca raspunzi cu un zambet, nu cu o privire goala, ca si cand ascunzi tu ceva ganduri de specialist, dar nu te poti proununta fara alte analize. M-am saturat de incertitudine. Vreau sa stiu si eu ceva concret, ca sa imi pot face un plan de bataie: ori sa imi vad sanatoasa de viata, ori sa ma pun pe gasit tratamente si sa sap pentru speranta. deocamdata sunt prinsa in clestele incertitudinii. Si va marturisesc ca asta nu e deloc placut.

Sa stai ca mielul la poarta noua pe scaun, in cabinetul unui medic, sa nu ai niciun habar despre semnificatia analizelor pe care le faci, dar care toate sunt in rosu si la final sa il vezi pe nenea medicul ca ridica din umeri si te trimite mai departe, la alte analize si alti specialisti... ei bine, e cum nu se poate mai frustrant. Mai nou urasc ca exista Google, forumuri, milioane de pacienti care isi dau cu parerea si arunca tot felul de cuvinte mari in joc.

Descopar ca mintea mea e capabila sa nascoceasca cele mai incredibile scenarii. Oare de ce? De ce omul se asteapta la rau mai degraba decat la bine? Mi-a placut o chestie pe care am citit-o recent pe un blog (nu il retin ca l-as fi citat...): A incerca sa scapi de ganduri e ca si cum ai incerca sa fugi de soldurile tale. Oricat de repede fugi, ele sunt mereu cu tine. Ei bine, 'soldurile' mele sunt pesimiste, prapastioase si deprimate zilele astea...

Nu am titlu

Nu am disparut doar de pe blog. Nu mai sunt nici la birou, nici la volan, nici pe strazi, nici printre prieteni. Sunt acasa, unde zac si pendulez intre stari de frustrare, furie, sau apatie totala. Sunt extrem de suparata si nu am cum sa scriu despre altceva, pur si simplu pentru ca... nu am despre ce altceva sa scriu.

Un nene doctor distrat mi-a administrat un medicament cu prea multa usurinta, pe vremea cand aveam piciorul in gips. Chestia asta mi-a daunat atat de tare, incat niste analize recente au dezvaluit ca ficatul meu a fost foarte serios afectat. Asa se face ca acum ma inscriu si eu pe listele celor cu boli de tip toxic, care iau medicamente cu pumnul si se prezinta in mod periodic la medic pentru reevaluarea situatiei.

M-am trezit bolnava brusc, dupa un simplu telefon in care ma anuntau ca rezultatele analizelor sunt in plop. M-am trezit cu doctori care ridica din umeri in fata mea, cu retete scumpe si cutii de medicamente si fiole fioroase pe masa, cu pliculete pe care le-am pregatit ca sa ma organizez pentru urmatoarele luni: hapuri pentru dimineata, pranz, seara.

Asta nu trebuia sa se intample. Nu trebuia. Cel putin asa imi imaginez ca gandeste ficatul meu in timp ce inghite frustrat medicamente.

Lasa-ma sa NU aflu

Mult stimate partener de afaceri, sa-mi ierti directa pe care ti-o servesc astazi, dar ma ucizi cu limbajul de lemn si englezismele pe care le traduci gresit si le inserezi printre randuri! Ca sa fiu sincera cu tine, de cate ori imi scrii, imi zgarii urechea.

‘Let me know’ nu se traduce cu ‘lasa-ma sa aflu’. Nici ‘makes sense’ cu ‘face sens’. Si daca vrei sa traduci ‘thank you for your support’, nu spui ‘multumesc pentru suport’, ca eu nu sunt cuier.

Ma anderstandezi? Nu mi-ar placea sa nu fiu anderstandata. As ramane cu un gust rau in gura. Si asta e neplacut.

Unde esti tu, Petrisor?

Cred ca acest Petrisor e un om fericit. Cu asa sef si asa responsbailitati clar stabilite... cine n-ar fi oare?

In cautarea feminitatii pierdute (2)

Dupa ce am lecturat articolul catre care v-am trimis si pe voi, revin pe tema relatii femei-barbati (sau invers, you decide!), poate chiar din cauza faptului ca ma preocupa sa imi domolesc tendinta exacerbata de control, sa ofer lovituri de gratie orgoliului meu, tratandu-l cu detasare si facand pace cu mine. Cu femeia barbat din mine.

Mi-am evaluat cazul, trecutul si deciziile. Un rezultat al acestora ar fi (printre altele) ca am devenit o femeie care poate fi lesne perceputa drept independenta, descurcareata, puternica, impunatoare. In mod evident, o supravietuitoare. Sunt femeia amazoana, ha. The manly woman. Nici nu ma mira ca, avand un asa arsenal de atribute in viata mea, sunt adesea singura, lipsita de afectiunea si ajutorul unui barbat.

Stiu, din imediata realitate, ca nu sunt singura in aceasta situatie. E suficient sa intorc capul catre birourile din dreapta sau din stanga, sau sa ma uit in agenda telefonica citind in loc de nume doar statutul social: necasatorita, divortata, divortata, singura, parasita, intr-o relatie patetica... etc etc etc. Am o groaza de prietene a caror viata solitara este extrem de dezechilibrata, dar si prietene care au relatii de cuplu ce schiopateaza sau se destrama de la o zi la alta. Prea putine sunt cazurile in care se simte armonia si iubirea staruind.

Cum se face ca nu reusim sa ne echilibram existenta, fetelor? De ce relatiile in care suntem nu ne implinesc asa cum ne-am dori ? Unde au disparut barbatii potriviti noua? Daca ei sunt departe, de fapt cine a plecat?

Mi-a placut – si o dau mereu exemplu – metafora degetului aratator si a gestului prin care aratam spre cineva pentru a-l acuza. Tu esti de vina! – si degetul aratator se burzuluieste amenintator catre figura din fata noastra. Ei bine, de cate ori v-ati gandit ca in timp ce facem asta, celelalte trei degete (cel mic, inelarul si degetul mijlociu) arata spre noi insine? Mda... cam asa e. Ori de cate ori cautam tapi ispasitori, e clar ca fugim de oglinda.

Privind problema din perspectiva celor 3 degete indreptate catre noi, cred ca prea des ii tratam de la un nivel superior si arogant pe barbatii pe care ii iubim si de la care asteptam neincetat dovezi de iubire. Stiu ca unele dintre voi se vor revolta la auzul acestui mesaj. Daca nu va identificati cu ce spun, puteti considera ca acest mesaj se refera numai la mine. Eu am probleme cu a intelege cum vine treaba cu mandria barbatului, atat de usor lezabila si atat de firava in ciuda esentei ei masculine.

Totusi, voi face o incercare. Ce a-ti zice daca v-as spune ca, in relatie cu barbatii pe care ii iubim:

• le criticam prea des slabiciunile
• ne suparam prea tare cand nu isi indeplinesc treburile din aria lor de responsabilitate
• consideram ca ideile noastre sunt mai bune si ca suntem atotstiutoare
• le dam sfaturi cand nu ni le solicita
• ne trezim ca stim mai bine ce le trebuie din punct de vedere profesional, sau atunci cand au probleme la serviciu
• le amintim atat de des ca ‘nu avem bani sa facem aia, sau aia, sau aia’
• revenim obsesiv la ideea ‘daca nu erau mama si tata sa ne ajute, eram vai de capul nostru’; mai grav, le spunem si altora asta, in prezenta partenerului nostru.
• admiram alti barbati, in timp ce pe ai nostri ii reducem la tacere
• le sugeram sa cheme un instalator sau un electrician fix cand ei insisi incearca sa rezolve problema
• nu le dam atentie cand ne povestesc despre lucruri de care sunt mandri ca le-au facut
• uitam sa le spunem cat de mult ii apreciem atunci cand fac ceva bine
• le amintim ca au facut riduri, ca le cade parul, ca au albit
• ne oferim ca exemple demne de urmat, de catre ei in mod special
• le amintim ca avem o educatie superioara: noi citim mai mult, noi avem o cultura generala mai mare, noi suntem mai conectate la lumea artei, etc. etc. etc.
• ne dam peste cap sa ii intrecem chiar in domeniile lor de referinta: atletism, golf, inot, etc. etc.
• stam la serviciu pana noaptea tarziu, desi stim ca ei si-ar dori mult sa le fim alaturi, acasa
• ne plangem altora de problemele din relatie si astfel ii denigram
• dezvaluim prietenelor, cu nonsalanta, slabiciunile si defectele lor
• ii transformam in principalii vinovati pentru propriile noastre slabiciuni
• avem migrene peste migrene
• ne merge gura atat de mult si de tare, avem milioane de explicatii si argumente, cunoastem totul, avem justificari la orice
• intr-un fel sau altul le cerem neincetat sa se schimbe, sa se schimbe, sa se schimbe asa cum noi am vrea ca ei sa fie

Traiesc intr-o lume deliranta, care evolueaza intr-un ritm ametitor si eu odata cu el, ma duc pe val. Pana acum, am tot invatat sa ma descurc, experientele prin care am trecut m-au facut o femeie mare. Am invatat sa fiu independeta, nefiind constienta de pretioasele lucruri pe care le-am pierdut odata cu castigarea acestui statut. Un pret destul de scump, luand in considerare cat de greu imi este acum sa o retrezesc inlauntrul meu pe ‘Elena din Troia’, arhetipul frumusetii, al senzualitatii, al virtutilor feminine, pentru care armate intregi de barbati – ei insisi arhetipuri masculine, intruchipari ale puterii si curajului - s-au luptat zeci de ani, la zidurile Troiei.

Si imi este dor de mine, cea minunat de feminina. Mi-e dor sa-i pot oferi aprecierea mea, sa-l pot ierta mai usor, sa-l pot intelege si sustine. Chiar imi este dor sa-i fiu supusa, da, supusa. Ceva imi spune ca tocmai o astfel de atitudine l-ar ajuta sa se exprime intr-un mod plin de dragoste si iubire.

Vorbeam deunezi cu o colega despre aceste lucruri si care imi spunea ca deseori e constienta de astfel de lucruri si ca se simte chiar obosita in acest ‘razboi’ al sexelor. Mi-a adresat insa o intrebare interesanta: “Nu crezi ca e prea tarziu sa ne mai schimbam, Andreea? Oare ne mai putem schimba si noi, si ei?” Eu as vrea din toata inima sa cred ca orice comportament are un invat, dar si un dezvat. Imi ramane speranta, capacitatea de a constientiza si exercitiul cu mine insami.

Stiati ca, daca pentru femei cel mai important lucru intr-o relatie este sa fie iubite, pentru barbati cel mai important aspect este acela de a se simti apreciati, admirati si considerati ‘de incredere’? Conteaza mai putin sa ii spui ca il iubesti. Important este sa stie cat de mult il admiri pe el, Barbatul. De altfel, mi s-a demonstrat: femeia care stie sa admire puterea barbatului ei este cea care ii castiga inima. Pentru el, ea este un inger. Sper sa aveti si voi astfel de exemple in jurul vostru, pentru ca tare avem nevoie, uneori, sa tragem cu ochiul la femei care au ramas femei.

PS: Partenerului tau ii zambeste chipul? Cand merge, ce postura are? Tine capul sus, e ferm, emana putere? Daca da... felicitari. Daca nu, ajuta-l cu un strop de admiratie. Doar un strop cred ca poate face minuni. Vorba ceea, in spatele oricarui barbat de succes sta o femeie. Si o poveste de dragoste.

O vizita la spital...

Joi, 17 septembrie 2009

Sunt in sala de asteptare a unui spital oarecare din Bucuresti si – pentru ca urgentele au prioritate – m-au anuntat ca programarea mea se devanseaza. Tocmai au primit pentru o tomografie cerebrala pe o batranica adusa cu targa. In prima clipa nu am vazut decat targa, biata femeie e atat de slaba si cadaverica incat se confunda cu cearceaful aruncat in graba peste trupu-i istovit... Infirmierii ghideaza cu grija targa, dar ceea ce discuta si mai ales c-u-m... imi aminteste de sictirul arhi-cunoscut al personalului medical in fata bolii si neputintei. “Auzi, mah, daca si acu’ incearca sa mai fuga, o sa se trezeasca cu o piedica la picior”. “Bai, taci, mah, nu-i mai da idei.” Vorbeau despre batranica, careia ii legasera picioarele de targa, dupa o noapte agitata probabil.

Langa mine asteapta pe un scaun cu rotile o alta batranica, parasita de infirmier intr-un colt, sub aparatul de aer conditionat care ii flutura rarele fire de par. E prea slabita sa se poata muta singura de acolo. Ii tremura mainile pe nasturii camasii, ii tot incearca in mod compulsiv, se teme sa nu se fi deschis vreunul, sa nu fie dezgolita cumva... Ma copleseste durerea din privirea ei ratacita, ma simt neputincioasa in fata acestor destine pe care, rand pe rand, viata le aduce intr-o fundatura de spital, la discretia unui infirmier si mila unei asistente pentru o vorba buna. Am intrebat-o daca vrea sa o mut de acolo, din pacate nu cred ca auzea, nu m-a inteles, m-am simtit mai prost sa descopar noi si noi manifestari ale alienarii...

Privirea unui om bolnav este cumplit de singura si goala. Am mai vazut privirea asta in ochii de un azuriu palit ai bunicii mele.. cand ii tineam mainile, ii numaram respiratiile si ma rugam pentru ea sa moara in pace. Atunci am vazut boala si moartea de aproape si m-am schimbat pentru totdeauna. Atunci am inteles ca dorinta noastra de a-i avea cu orice pret pe cei dragi langa noi, orice numai sa nu moara, e una dintre cele mai dure forme de manifestare a egosimului uman. Nu ii vrem langa noi pentru ca ii iubim, ii vrem pentru ca noi nu putem concepe viata fara ei, noua ne-ar fi greu, noi ne-am simti singuri, pentru noi nu e drept sa fim lasati sa ne descurcam cu absenta lor.

La tomograf, in spatiul claustrofobic al unui aparat din familia Enterprise / Star Trek, 30 minute au trecut ca un vis. Mi-a amortit mana si mi-au inghetat picioarele, imi vajaia capul de la zgomotele laserelor, in ciuda doapelor de urechi pe care mi le dadusera. Simteam o gadilitura in talpa piciorului sanatos, ma furnica deasupra sprancenei, un cot se cerea indoit... orice numai sa nu am stare pentru a sta nemiscata. In fata ochilor o eticheta avertiza “Atentie! Nu priviti direct inspre raza de laser.” - o interdictie care, fireste, mi-a cerut un anume efort pentru auto-control, pentru ca numai si numai la asta m-am gandit cateva clipe: cum o arata raza aia, tare m-as uita un pic la ea... De la un moment incolo, m-a furat astrologia, am numararat pe tavanul fals al salii stropii de vopsea strategic aruncati de parca ar fi format constelatii.

Timpul a trecut mai repede decat m-am asteptat, m-au descarcerat din stramtoarea orbitoare a laserelor, m-au scos de acolo, m-am incaltat, mi-am luat geanta, am iesit in anticamera, in hol, in curte, la soare, la lumina si sanatate. Si am plecat sa traiesc o viata sanatoasa inca, fericita cat poate, minunata in esenta ei, plina de bucurii si griji, dar plina totusi!

Like the wind...

Marti, 15 septembrie 2009


Aceasta melodie mi-a petrecut pasii in adolescenta. Cred ca m-am indragostit de Patrick Swayze de la prima vedere. Mi-a placut sensibilitatea lui, care - simteam eu - depasea granitele rolurilor pe care le juca (frumoase filme de altfel, imposibil sa nu miste sufletul meu de femeie).

Niciodata nu am vazut in el un barbat frumos, nici sex-appeal-ul care i-a adus titlul de 'cel mai sexy barbat', nici faptul ca aparea in toate revistele la rubrica de mondenitati, elegant, distins, special, intitdeauna cu un zambet cald pe buze. Nu asta ma atragea. Ma fascina privirea lui blanda si amintirea acestor melodii pe care le asociam cu momente si iubiri din adolescenta.

Dar uite, viata e ca vantul, zilele ca o adiere si vine momentul in care se opresc toate, nu se mai clinteste nicio frunza... Dumnezeu sa il odihneasca in pace!

Gandurita... boala grea

Marti, 8 septembrie 2009

De azi in 3 zile scap de creta de pe picior. Nu vreau sa dau niciun fel de atentie gandului nebun din ceafa care imi spune ‘de fapt... abia atunci o sa afli daca vei mai sta cu gipsul, daca genunchiul tau este sanatos, ce va implica recuperarea...’ Acest gand este un gand nesimtit si nu merita nicio clipa de atentie din partea mea.

Voi continua asadar micul jurnal de bord din pat. De cateva zile, dintre perne si paturi, m-am oferit cobai in studiul schemei prin care se formeaza gandurile din capul meu. E interesant cum functioneaza mintea omului in clipa in care e prinsa in catusa imobilitatii. Din cauza ca nu am cum sa ma implic in activitati fizice, nu am unde pleca si nu ma pot antrena in cine stie ce lucruri marete, cea mai abitir si la indemana practica este ganditul. Ma gandesc la de toate, si prea putine sunt ‘sanatoase’. La ce e, la ce nu e, la cum a fost si cum ar fi putut sa fie, la cum o sa fie, eventual la cum nu o sa fie, la de ce aia?, de ce aia?, de ce aia?... Cred ca mai am putin si dau in gandurita cronica.

In realitate, nu e nimic constructiv, nici distractiv, nici folositor in chestia asta. Ma lupt cu milioane de ganduri care ma obosesc cumplit. Cand si cand, reusesc sa imi focusez atentia asupra lor si reusesc sa fac putina liniste in vacarmul interior al cutiutei pe care o port pe umeri. Pentru asta e nevoie de o atentie sporita, de un exercitiu constient de focus si expansiune a prezentei, e nevoie de putere interioara si calm si rabdare. Si tocmai pentru ca e nevoie de atatea abilitati speciale... de fiecare data, spre ciuda mea, ma fura valul.

Iata, acum... in timp ce scriu... e liniste pentru ca sunt cu totul cufundata in a scrie despre ganduri. Si gandurile, cand te gandesti la ele... tac. Exact acesta e secretul si singura arma imediata pe care o avem impotriva atacului destructiv din cap: gandul la gand omoara gandul.

Sunt convinsa ca si voua vi se intampla sa deveniti uneori constienti de faptul ca trec ore intregi si un anume subiect v-a mancat toata atentia interioara. Cine stie ce chestiune va chinuie mintea si in jurul temei se nasc milioane de variatiuni. Aceasta ne este corvoada in viata pe pamant: ganduri si descendenti ai acestora se nasc, se ramifica, se intretaie si incet incet construiesc o panza uriasa, o capcana incredibil de puternica in care intram la vremea gradinitei si mai iesim – hehe – cu picioarele inainte...

Desi am studiat problema, sunt constienta de ea si o inteleg ca pe un dat al omenirii, nu am invatat inca sa ma impac cu aceasta idee. Ma revolta dificultatea vietii scurte, cat de complicate sunt lucrurile simple, suprematia egoului fals si mai ales ma scoate din minti tirania gandului. Tocmai pentru ca imi dau seama de falsitatea realitatii pe care o percep, asa cum e ea creata de falsul meu eu (ca pe ala adevarat inca nu am avut placerea de a-l cunoaste), de minte si capacitatea ei de a nascoci ganduri.

Si ma enerveaza tare gipsul asta, ca din cauza lui sunt in pozitia de a nu face altceva decat sa gandesc, cand de fapt tot ce imi doresc e sa traiesc mai mult si sa gandesc mai putin – a se citi printre randuri ca ma refer la acceptiunea proprie a lui carpe diem...

Nici macar nu stiu cat am reusit sa fiu de coerenta... Nu am nicio sansa in fata acestei stari de super-inflamatie gandurala cu care ma confrunt. Ah, ba da, e un trick simplu si dragut pe care l-am citit la Eckhart Tolle si care mi-a prins taaare bine. Fie chiar ca si o mica, mica victorie in fata acestui razboi gandural teribil.


Soarecele si pisica....

‘Inchideti ochii si spuneti-va: Ma intreb care va fi urmatorul meu gand. Apoi fiti foarte atent si asteptati urmatorul gand. Asa cum asteapta o pisica in fata gaurii unui soarece. Ce gand va iesi din gaura soarecelui? Incercati acum!”

Hihi. In mod normal ar trebui sa nu va vina niciun gand in cap pentru cateva clipe... s-ar lasa o liniste suprinzatoare, benefica, placuta. E o mica victorie in lupta cu gandurita. Cum va spuneam... gandul la gand omoara gandul.

Dar eu mai am de stat aici, asa ca ce pot sa fac mai bun decat sa.. ganduresc....

Aiureli de la un picior in gips

O aroma calda de scortisoara invaluie camera. Ma rasfat cu un amestec de frunze de ceai negru, coaja de portocala, mar si macese, coriandru, cuisoare si mult iubita scortisoara. Slava Domnului ca exista provizii in camara, n-am mai iesit din casa de un veac...

Din varful patului, dintre mormane de carti, imi privesc degetele de la picioare. Din vreme in vreme le misc, de parca eu insami sunt sceptica ca ar putea sa imi mai raspunda. Nu-i chiar asa de grav, le am pe toate, sunt inca apte si simpatice :o) Uneori e insuportabila asteptarea, iar vremea de afara imi face in ciuda... Ploua, e rece, si frigul asta ma obliga sa stau sub paturi. Recunosc, la asa concediu nu ma gandisem pentru toamna asta.

Fac exercitiile cerute de medic, incordez muschii coapsei si numar: unu, doi, trei... Cu primele 200 de miscari ma straduiesc mai lesne, dupa devine mai greu. Pana la 400 deja obosesc... Singurul gand care ma motiveaza este perspectiva tumefierii, pe care mi-a pus-o in vedere medicul. O sa se vada, o sa ai un picior mai subtire si unul mai gros... dar o sa treaca.

Pe dupa-amiaza ma apuca fibrilatiile... se apropie ora injectiei. Nu am crezut niciodata ca voi fi in stare sa imi administrez vreodata, singurica, shoturi de anti-coagulant. sunt incapsulate intr-o s-e-r-i-n-g-a ce are in varf un a-c. Ac din ala ascutit, care inteapa, da?! Are cam 1,5 cm si cand e ora administrarii, trebuie sa il introduc pe tot in burta. Cred ca si 2 luni daca ar fi trebuit sa stau cu piciorul in gips si tot nu m-as fi speriat mai tare decat de injectiile astea. De altfel, toti in jurul meu s-au scandalizat: cum adica sa iti faci singura injectii? Ai piciorul in gips, nu e ca si cum ai suferit vreun infarct sau ceva cardiac, sa iti dea anti-coagulant. Mai verifica cu un alt doctor, nu e normal...

Ei bine, am verificat, se pare ca e foarte normal in prevenirea tromboflebitei. Vestea buna (pe langa aroma de ceai cu scortisoara) e ca reusesc sa scap cu bine si de momentul asta al zilei. Burtique da semne de epuizare, sunt plina de vanatai, dar ma amuza sa urmaresc cum, de la o zi la alta, capat dexteritate. Dupa primul shot m-am invinetit cumplit. Acum, niste mici puncte maronii sunt dovada ca ma tin bine de tratament. Ma gandesc cu compasiune la diabetici... oare administrarea de insulina doare?! Si oare... unde mai gasesc oamenii astia loc pe burta sa isi administreze solutia inca o zi, si inca o zi... forever?!

Dupa injectie, lucrurile se calmeaza. Am dispozitie sa simt ce e in jurul meu. Audrey Tatou e minunata in À la folie... pas du tout (ma si mir cum de nu mi-a picat mai demult filmul asta in mana). Pe Hallmark, Barnaby nu mai termina cu ucigasii din Midsummer. Incredibil dar adevarat (!!!): am prins si episodul 3500-nu-stiu-cat din Tanar si nelinisteanu... si ma intreb ca proasta... oare ce in mintea producatorilor acestui serial, oare s-o da vreun premiu pentru cel mai (stupid) longeviv serial TV din istoria umanitatii?! Nu are rost sa-mi bat capul... Taman ce o aud pe vecina cum tipa la copil; cei din blocul de vizavi se cearta ca nu stiu cati nu au participat la cheltuielile pentru reparatia liftului dar il folosesc... What a wonderful life!

Ce mi-as putea dori mai mult?!

Pai... stiu ce! Pentru ca, in mod normal, acum as fi in vacanta. Asa ca:

Sunt responsabila, nu vinovata

Am de ales intre a ma judeca pentru ceea ce mi se intampla si a-mi observa reactiile si starile. Cel mai adesea, in lantul actiune - reactiune mi se intampla sa strecor imediat in joc judecata. Am facut asta... sunt ‘asa’. Nu e bine ca sunt ‘asa’! Oare de ce sunt eu mereu ‘asa’?! Am spus asta... deci sunt ‘asa’. Am gresit acolo... Ah, evident, ca de obicei, eu gresesc.

Altminteri, parca nici nu imi pot percepe reactiile si starile. In mod absolut inconstient, ma blamez intr-un fel sau altul pentru a fi fost... eu. Un ‘eu’ la care nu ma gandesc suficient de serios cand mi se intampla cate o chestie. Un ‘eu’ de care cam fug cand vine vorba de greseli repetitive. Deh... cui ii convine sa s-c-h-i-m-b-e lucrurile cu sine? Se stie ca nu e usor...

M-am prins insa: in mod evident, sar o etapa importanta in acest proces al convietuirii cu sine si cu ceilalti. Aceea de a imi observa reactiile si starile. Cum? E poate cel mai greu fapt, acela de a fi constienti de noi insine in mod obiectiv. Perceptia propriilor stari nu este altceva decat o stare de atentie accentuata cu privire la ce am facut sau la modul in care ne simtitm. Si asta nu implica un efort deosebit. E ca si cum nu faci nimic, dar nu inseamna inactivitate. E o stare de alerta receptiva si dinamica. Am facut un exercitiu, alegandu-mi un obiect care sa ma reprezinte si l-am privit. Am perceput imediat diferenta intre modul in care gandesc si cel in care mi-ar placea sa gandesc. Starea de observatie, asta e ce imi lipseste (printre altele!) :o). Privind obiectul, m-am detasat de mine in fapt, gandindu-ma la sine ca la un ceva din afara.

Imi dau seama ca sunt destul de teoretica intr-un subiect care pe mine m-a impactat foarte mult. O sa incerc un exemplu, care cred ca poate fi valabil pentru noi toti. Privind de la dreapta la stanga...



In loc sa spun ce gandesc, tac, ceea ce inseamna ca ma interiorizez atunci cand lucrurile ma depasesc. Interiorizandu-ma, nu mai comunic. Lipsa de comunicare ma duce intr-un stadiu de crunta frustrare. Pentru mine personal, aici mai apare o coordonata, oarecum amuzanta: vorbesc mult, dar multe din cele spuse sunt vorbe goale.

Nu ascult ce mi se spune. Aud, dar nu ascult. Afirmatiile ce imi sunt adresate ajung in capul meu fara un inteles pentru mine, trec pe de laturi si ma lasa cu aceleasi convingeri eronate, ca as fi inteles ceea ce mi s-a spus. Nu parafrazez, nu imi insusesc cu adevarat ceea ce mi se imputa, nu ma gandesc la consecinta a ceea ce spun sau fac asupra altora sau asupra mea.

Nu vad. Privesc, dar nu vad. Retina mea percepe in nanosecunde imagini, dar o face omitand lucruri de esenta ce ii sunt dezvaluite. Ma amagesc foarte des. O fac pentru ca evit sa vad adevaruri in jur. Ochii mei sunt de multe ori inchisi, in miezul zilei.

... si analiza poate merge mai departe. Facut bine, exercitiul cere toleranta si ingaduinta, fara a lasa sa apara in jur niciun 'zvon' de... self-punishment.

Eu am ajuns la concluzia ca ar trebui sa ma observ mai des. Si sa schimb sintagma atunci cand imi evaluez actiunile sau inactiunile. Altii ma pot blama, eu insami am alegerea de a ma responsabiliza. Asa ca e cazul sa schimb placa si spun ca.. da... sunt responsabila de faptele mele, nu vinovata pentru ele.

Se mai simte cineva vinovat? Sau... responsabil? :o)

Povesti la apa

Masina mea somatizeaza, traieste cu mine aceste vremuri tulburi. Mi s-a infundat o ‘gura tehnologica’ de scurgere a apei pluviale, o gura pozitionata strategic sub portiera soferului. Ca o urmare intrinseca a acestui fapt, in portiera mea balteste apa pluviala. E ca la mare. Plec de la semafor... valurile Dunarii. Pun frana... un alt val se zdrobeste de tarm. Judecand dupa ultimele precipitiatii si dupa intensitatea freamatului apei din portiera mea, cred ca as putea umple lejer o damingeana de 5, 10 litri. Dar, pe bune, e fun! O senzatie umeda, racoroasa, zgomot placut de valuri ce se sparg in continuu pe creierasul meu... ce relaxare!

Azi dimineata, stand in trafic m-a apucat creativitatea, apoi colegii au venit si ei cu idei. As putea... cu atata apa data de la Dumnezeu:

- sa plantez orez; chiar am o chipiuta cumparata din Singapore, din aia de orezar; tare bine mi-ar sade cu ea!
- sa ma incalt cu papucei si sa fac lipa-lipa prin masina cand am chef sa ma distrez
- sa pun de un acvariu cu pestisori aurii ca astia de sus, de pe banner
- iedera; iedera care sa-mi acopere in cativa ani toata masina, sa promovez circuite ecologice home-job, job-home
- vita de vie; sa imi invit prietenii la cules si la... degustari de vin
- sa ma apuc de gradinarit... masina mea sa se transforme intr-o gradina ambulanta de flori de camp
- sa ma fac zarzavagioaica... Cu 5 bani legatura de patrunjel si o pozitionare inteligenta poate vand produsul chiar online, cu distributie directa la usa Dumneavoastra, pe baza de comanda, evident!

Daca mai aveti idei, feel free. Masina mea suporta multe! :o)

La Bamboo a venit Craciunul

In magazinele deco, in benzinarii, in vitrine anume de pe Calea Victoriei au aparut discret pozitionate decoratiunile de Craciun, ba chiar si variate produse pe tema asta. Incep pregatirile dragi prieteni. Globulete, ramuri de brad artificial, ghirlande, luminite, incet incet incep sa isi faca aparitia printre noi.

Nu mi-a venit a crede ochilor cand Bamboo din Feeria m-a intampinat cu cele mai noi achizitii, niste kitsch-uri pe tema Nasterii, cu beculete si sclipici aruncat sub forma de zapada peste niste plasticarii viu colorate. Cam 6 seturi de genul asta, ipostaze ale Craciunului, de prost gust, arborate strategic exact la intrare, toate conectate la prize, luminand si cantand a gingle bells, cu preturi promotionale afisate pompos... M-am uitat instant la ceas. 9 noiembrie.

Pur si simplu refuz sa le vad. Nu ii inteleg pe cei care din cele mai stupide ratiuni aleg sa aduca miros de Craciun cu 2 luni inainte de sarbatoare. In anii trecuti, daca incepeau campania de sarbatoare de iarna la 1 decembrie mi se parea exagerat. Tot ce aparea dupa Mos Nicolae era acceptabil, de la 15 incolo, necesar. Numai ca astazi in calendare e afisata ziua de 9 decembrie. Si Bamboo si altii ca ei imi cer sa cumpar decoratiuni pentru Craciun. Mai sa fie!

Da’ poate inca vreau sa mai gust din toamna asta frumoasa, blanda si calda. Poate astept gutuia pufoasa, imi plac ionatanele si strugurii, mai sorb o gura de must adus de matusa de la tara... Poate chiar vreau toamna. De ce sa fiti atat de stupizi, atat de gresit orientati, atat de nepasatori la asteptarile unui consumator ca mine?! Si eu... de ce sa mai stau in magazinul vostru? Mai bine plec. Oricum stati ‘extraordinar’ la capitolul spatiu pentru deplasare in magazin, de unde si inghesuiala aia nebuna, printre rafturi. Scena Nasterii Domnului si orase americane miniaturale, gatite de sarbatoarea Craciunului era tot ce va mai lipsea pe stoc!

De ce inca apa curge cat ma spal pe dinti

Paranteza: cand am deschis blogul asta am facut glume zicand ca voi scrie despre incalzirea globala... Azi o sa glumesc scriind.

Am inceput sa ma simt prost ca las apa sa curga in timp ce ma spal pe dinti. Pierde teren indarjirea cu care nu am vrut sa accept ca fac rau facand umbra pamantului, inca de la prima ora de dimineata. Asta pentru ca intr-o zi am lasat apa de la cada sa curga in timp ce ma spalam pe dinti si am vazut ca s-a umplut aproape de jumatate. Asa mi-am dat seama ca poate e bine sa o las mai moale cu chestiunea asta banala.

Cred ca mi s-a parut prea mult timp o propaganda masluita toata povestea asta cu resursele mondiale, cu apa, cu noxele, cu emisiile de dioxid de carbon, cu irosirea energiei electrice. Am tot dat vina pe marii consumatori, industrii, companii, magnati si decizii macro. Ei sunt domnule de vina pentru ce ni se intampla, nu eu!!

Asta fac eu de cand ma stiu, am invatat sa-mi trec cu vederea micile scapari. Ba de la un punct incolo le-am iubit, ca sunt parte din mine si daca ma palmuiesc pentru fiecare greseala, o sa stau invinetita in obraji zile cat ii viata de lunga. Basca... cand ma spal pe dinti si curge apa, ma relaxez. E ca o muzica susurul ala. Sau cand vin acasa noaptea, urcand scarile intr-o bezna totala, ca s-au ars becurile administratiei, lumina calda din casa ma primeste prietenos. E ca si cum ma asteapta cineva. Nu-i chiar asa rau. O fi un capat de lume? Tocmai in resursele planetei lovesc?

Pai da, dar ei au gresit cu mine cand m-au luat cu mesajele de responsabilizare facand aluzie la... ‘resursele planetei’. Eu cand spun planeta spun ceva ce nu pot cuprinde cu manutele mele cele doua. Cum adica eu irosesc resursele planetei? Pai nu se uita nimeni la cat de mica sunt? Cat rau pot eu sa fac cand ma spal pe dinti? Cand uit lumina aprinsa in dormitor si plec la serviciu distrata? Cand pun cheia in contact si zoresc pe bulevarde cu piciorul pe acceleratie? Cand dau print de 5 ori la acelasi document de 10 pagini, doar pentru ca mi-a sarit o litera din rand? Etc etc etc.

Si dupa ce vorbim de chestiuni prea macro pentru capacitatea mea de a-mi intelege rolul, mai intervine si gandul ca m-am nascut ca sa fiu si eu una dintre miliarde. Adica eu sunt de vina? Tocmai eu? La astia toti din jurul meu nu va uitati? Ei cum se spala pe dinti? Au reusit exact contrariul: m-am indarjit sa NU ii cred.

Aceeasi teorie a incapacitatii de a cuprinde concepte abstracte si de a initia campanii personale de anvergura e valabila si in ceea ce priveste planul de actiune. Nu functioneaza planurile astea vizionare cand vine vorba de a face schimbari cu obiceiurile impamantenite in cutiutele noastre biologice. ‘De maine nu mai fac nimic care sa afecteze Planeta. Planeta e casa moastra, a omenirii. Noi toti suntem responsabili de ce se intampla cu Pamantul.’

Ma declar dezamagita de modul in care comunicatorii si echipele care concep campanii de responsabilitate sociala aleg sa o faca. Incalzire globala. Salvati omenirea de efectele incalzirii globale. Astea sunt efectele, ingurgitati lista asta mare de chestiuni importante si hai, la schimbare cu voi, ca nu mai merge. O sa muriti de cald. O sa muriti oricum, dar de cald e cel mai groaznic. O sa moara si copiii vostri. Na! Cu asta v-am convins?

Bine, hai ca o sa incerc... sa nu mai las apa sa curga in timp ce ma spal pe dinti. Incerc. Cand o reusesc pe asta, ma apuc serios si de celelalte. Trebuie domnule sa rezolvam chestia asta cu incalzirea globala.

Lasand ironia si gluma la o parte, in realitate, mi-ar placea sa cred ca sunt mult mai constienta de ce se intampla in jur. Dar asta se datoreaza faptului ca lucrez intr-o companie generatoare de noxe si emisii de dioxid de carbon. Aici nimeni nu mai glumeste cu lucrurile astea, de multi ani, sunty la ordinea zilei investitiile si planurile de milioane de euro in filtre si tehnologii peste tehnologii pentru protectia mediului. Asta e mai putin relevant, ca asta e tot la nivel prea macro pentru mintea mea ingusta. Partea buna in cazul nostru este ca au atacat problema de la baza de cateva ori. Ne-au spus niste mici chestiuni in cadrul unor campanii interne. M-au pus pe ganduri, pentru ca au fost abordate la nivelul meu, ala de om mic si care isi foloseste un procent si mai mic din capacitatea creierasului pentru a face conexiuni si pentru a initia schimbari. Am avut sansa de a mi se explica in repetate randuri ca daca las lumina aprinsa in birou peste noapte, voi irosi atata energie cat ar fi fost necesara pentru a incalzi 1000 de cesti de cafea. Ca un fotocopiator lasat in priza peste noapte consuma o cantitate de energie care ar putea fi suficienta pentru a face 1500 de copii xerox. Ca daca ies ultima din birou, e bine sa sting aparatura de care nu este nevoie peste noapte. In felul acesta, economisesc suficienta energie pentru a conduce o masina mica pe o distanta de 160 km.

Nerelevant acum CE ne-au spus. Relevant, important si esential este ca ne-au abordat ca pe niste entitati, nu ca pe mase. S-au gandit la gesturile de zi cu zi, nu la obiectivele din planul de afaceri al companiei. Si din pacate, fac partea din randul celor prea putini care au sansa sa mai auda si mesajele care trebuie, din cand in cand.

Personal, cred ca daca mesajul asta cu incalzirea globala si vinovatii ar fi abordat la nivel de micro comunitati sociale si profesionale pe o scala MACRO, ne-ar fi mai usor si ar dura mai putin pana sa incepem sa acceptam ca trebuie sa schimbam modul in care functionam. Nicio campanie mediatica de milioane de Euro nu ma va convinge sa economisesc apa. Dar o campanie initiata de un administrator de bloc entuziast, care sa stea de vorba cu oamenii si sa le explice ce pierd si ce castiga daca lumina de pe scara nu arde in continuu, da.

Eu mi-as alege oameni simpli, i-as convinge sa schimbe lucruri simple si le-as da drumul in lume sa explice chestiunile astea simple altor oameni simpli, care si ei la randul lor sa duca mai departe vorba si fapta.

Avand in vedere tot ce am scris aici, ca sa nu raman la nivel de vorbe goale pentru o chestiune in care am ajuns sa cred, m-am decis sa ma responsabilizez. Mi-am propus sa ii conving in urmatoarele luni, pe colegii mei de pe etaj, sa inchida apa in timp ce se spala pe dinti. Sunt in jur de 30 suflete. Ce ar trebui sa fac sa va conving si pe voi?

Togo, my friend, get lost!

Aseara am avut onoarea deosebita sa ratez un apel pe care prefixul international il pozitioneaza in Togo. Unde e Togo? Cine e Togo? Togo exista? De ce ma cauta pe mine? Ma cauta sigur pe mine? Intre amuzament si uimire, m-a palit si curiozitatea.

Wikipedia mi-a spus ca Togo - corect si oficial spus Republica Togo - se afla in vestul Africii, langa Ghana, Beninul de Est si Burkina Faso. A-ha!!! Chiar ma intrebam deunezi, urmarind inchiderea Olimpiadei, cu cine se invecineaza Beninul de Est... Na ca acum stiu! Cu Togo. Capitala Republicii Togo este Lome. Inauntru se vorbeste preponderent franceza (asta-i bine, ne-am intelege cat de cat). Populatie 5 milioane locuitori, mare majoritate agricultori. Clima sub-tropicala. Fosta colonie franceza, independenta din 1960. Prin 1967, s-au invartit de o lovitura de stat, ca era la moda. Respectivul domn care a condus miscarea se numeste Eyadema Gnassingbe si a condus tara timp de 38 ani - fiind liderul african cu cea mai lunga 'domnie'.

Asa. PARANTEZA: Asta a fost lectia de geografie care mi-a adus aminte de Doamna Antimia - profesoara de specialitate din liceu. Spaima florilor si doamna... cucurbitaceelor. Si intr-o zi o sa povestesc si despre ea. Postul se va numi: cum am copiat si m-am sustras de la indatoririle de student sarguincios, mentinandu-ma pe pozitii de invidiat din punct de vedere al rezultatelor din catalog, timp de 4 ani, in liceu. Am inchis paranteza.

Sa ramanem pentru azi doar la lectia despre Togo. Daca ma mai suna si raspund... sa ii spun ce stiu despre Republica?! Sa ii creasca apelantului inima?! Hai, ca si mie mi-ar pica bine sa aud ca se stie una-alta despre tarisoara mea.. Recunosc, m-ar gadila un pic la inimioara. Numai ca eu nu raspund la apeluri nebune. Si apelul asta suna precum spamurile din Yahoo Inbox - ca acum cativa ani am citit cap coada o scrisoare, prima de genul asta, in care mai mai ca mi-au dat lacrimile. Se facea ca doamna... sa zicem Mutsumoza Ganganele se zbate intr-un chin incredibil. Ar vrea ea sa ii transfer niste bani in cont ca sa particip la salvarea sotului ei, Parpiroco Ganganele, fost presedinte prin Beninul de Vest (sic!), actualmente inchis pe nedrept de un regim militar barbar, nemilos, manat de maceta si sete de sange. Si imi explica doamna Ganganele ca daca azi o imprumut cu 10 Euro, maine cand il elibereaza pe barbatul dumneaei, el o sa aiba grija sa imi dea mie 10% din visteria Beninului. Pfui!

Azi m-a sunat Togo. Or fi descendentii lui Eyadema Gnassingbe la stramtoare...

Serios vorbind, oare cine raspunde la apeluri din astea cazute din... alta lume?!

Later edit: Ajung la birou si le povestesc colegilor la cafea ca am primit acest apel. Si unul dintre ei imi spune: SI EU! Am verificat, acelasi numar ne-a sunat pe amandoi. Cat o fi asteptat Togo sa il sunam inapoi... Hehe...

Corrida - Fiori cu 'torros bravos'

Dintre toate intamplarile semnificative prin care am trecut in vacanta, corrida este singura despre care nu am scris nimic in jurnalul pe care l-am tinut cu deosebit stoicism in cele 14 zile. Nu am scris decat ca am fost acolo, in arena, la o corrida adevarata. Am fost atat de socata sa vad moartea aplaudata la scena deschisa, incat multa vreme nu am stiut ce sa cred despre ce am vazut. PRO nu pot sa fiu in nici un caz, nici macar in gluma. Exista insa variate fete ale monedei care m-au tot indemnat ‘sa ma mai gandesc’ la pozitia mea.

Faptul ca milioane de oameni, de secole incoace, gusta cu surle si trambite un astfel de moment, ma obliga sa incerc sa inteleg si altfel problema. Sa ma declar oripilata de ce am vazut ar fi prea usor.

Luptele cu tauri sunt foarte indragite in Spania, Portugalia si se practica chiar si in sudul Frantei. Au ajuns, fireste, si in America de Sud, mai ales in Mexic, luand forme diferite de manifestare. Prima arena pentru luptele cu taurii a fost construita in 1781 în Ronda. In trecut, momentul a fost rezervat doar pentru barbati, astazi insa, fireste, in audienta sunt si nenumarate femei. Le-am vazut eu pe cochetele doamne din fata noastra, tresarind de emotie la fiecare noua miscare. Miscari care, toate, se termina cu moartea taurului, exceptie facand, desigur... rarele clipe in care animalul inseala destinul. Niste prieteni m-au intrebat curiosi: “chiar il omoara??!!” Ei bine, da, chiar il omoara! Dupa ce il chinuie si ii infig in spate, intre anumite vertebre, variate tepuse, lanci si sabii, un matador foloseste un stilet subtire, mic pentru a aplica in fruntea animalului o lovitura finala. Moartea este instantanee. Nu am vazut niciodata, pe viu, ce inseamna de fapt moarte subita. La corrida am reusit-o si pe asta!

Inainte de a intra in detalii... 'organizatorice', as vrea sa revin la un aspect amintit in postul precedent. Va spuneam despre cum temperaturile, soarele, clima, si-au pus amprenta asupra vietii andaluze. Ei bine, mai ales luptele cu tauri nu fac exceptie. Corridele incep intotdeauna dupa-amiaza, insusi felul in care este construita arena si modul cum sunt vandute biletele spun multe despre radacinile stravechi ale traditiei. Loja presedintelui si tribuna de langa aceasta sunt intotdeauna cu spatele la vest, astfel incat la inceputul corridei spectatorii care si-au permis un bilet mai scump sa fie feriti de soare. Mai exista doua portiuni laterale, ferite partial de soarele ce apune – aici se asezau in trecut, si stau si astazi, cei ce isi permit bilete cu preturi medii. Si, fireste, zona de est, expusa intotdeauna razelor ucigatoare ale soarelui – de aici se urmareste corrida de catre cei saraci.

O corrida incepe mereu cu un paseillo – momentul in care toti protagonistii din cadrul luptelor ulterioare defileaza in arena. Doi Alguacilillos, asistenti calare, se indreapta catre presedinte si ii cer, in mod simbolic, cheia catre ‘puerta de los toriles’. In spatele usii se afla taurii.

Odata ce usa este deschisa si taurul intra in arena, incepe spectacolul. Este compus din 3 parti, denumite tercios. Inceputul unui nou tercios este semnalizat prin sunetul de trambita, si prin muzica unei orchestre strategic pozitionata la ultimul etaj al amfiteatrului arenei. Un ritm melodios... cu puternice accente funebre, nu am putut sa nu remarc! Tot sus, e presedintele. In fiecare corrida se intrec 3 toreadori, fiecare trebuind sa se lupte cu 2 tauri, pe rand. De asemenea, fiecare dintre ei au o echipa, luptatori care intra in joc in anumite momente ale spectacolului, avand fiecare un rol foarte precis.

In primul tercio, luptatorii folosesc capote, acele bucati de panza roz sau violet cu care distrag atentia taurului, agitandu-se, provocandu-l de-a lungul arenei.

Urmeaza picadores, calaretii armati cu lanci pe care le infig de asemenea intr-un punct precis din spatele animalului deja debusolat.



In a doua parte intra in joc ‘la suerte de banderillas’. Trei banderilleros trebuie sa infiga in spatele taurului niste sulite speciale, impodobite cu panglici colorate. Din nou, toate miscarile acestea sunt menite sa slabeasca puterea taurului inainte ca toreadorul sa intre in scena. Curata lupta ‘corecta’! :o(



In fine, momentul de maxim interes este ‘suerte suprema’, cand toreadorul intra in joc fluturand panza rosie. Isi arunca spectaculos chipiul in semn de duel si... se masoara in puteri ancestrale cu fortele bestiei.

Maiestria unui toreador este masurata prin modul in care isi coordoneaza miscarile, fiecare din ele parte dintre-o traditie la fel de bine teoretizata. Jocul de putere s-a transformat in arta de-a lungul veacurilor. Am remarcat o intreaga succesiune de miscari, priviri, tatonari, dominare - o simbioza incredibila intre om si bestie.

Dupa o serie de 'dans cu taurul', animalul haituit este un lac de sange, sufla a moarte, are momente in care se opreste pentru a-si scruta dusmanul, se clatina, dar nu renunta din a se apara. Intr-un final rareori diferit, toreadorul infige o sabie in spatele taurului. Se intampla sa si greseasca miscarea letala, prelungind suferinta animalului.




Din clipa in care sabia toreadorului strapunge in intregime spatele taurului, viata se numara in secunde. Rapus, taurul cade, se zbate in chinuri, sub privirile admirative ale audientei.



Ca un semn de penitenta maxima, matadorul apare, stiletul isi face datoria. Cum spuneam, moartea este instantanee. Taurul invins este tarat din arena, pentru a-i face loc urmatorului.



Si - din nou - asta se intampla in uralele audientei, care il aplauda pe toreador si ii cer presedintelui, fluturand nenumarate batiste albe, sa anunte verdictul.



Presedintele arata o batista, 2 sau 3, in functie de prestatia si spectacolul oferit de toreador. O batista permite acestuia sa taie una dintre urechile taurului si sa o ofere drept simbolic trofeu domnisoarelor din audienta. Am vazut realmente urechile taurilor zburand printre scaune. Am vazut bucurie pe chipurile celor care le-au prins. Am vazut cat de diabolic poate fi acest 'joc' barbar.



As putea sa finalizez acum micuta istorioara despre corrida. Sa va las pe fiecare dintre voi sa judecati prin prisma propriei ratiuni 'spectacolul' dupa care o natie intreaga urla si se da de ceasul mortii. Unele cifre mentioneaza faptul ca 70% dintre spanioli se dezic de fapt de acest moment preluat din istorie. UE nu a reusit sa se impuna in fata infocatilor patrioti iberici, ce si-au aparat pana la capat dreptul de a-si pastra vie traditia denumite 'simbol national'. Despre vocea slab sustinuta a organizatiilor care sustin si drepturile bietelor animale nici nu mai vreau sa pomenesc...

Corrida... Unii spun ca este o lupta intre doua forte primordial diferite: cea fizica, a taurului fioros, si cea a inteligentei omului, a ratiunii care deosebeste intre momentul de pericol si cel propice pentru atac. Sute de muschi puternici, torsionati si pregatiti sa se apere, contra unor neuroni antrenati, si ei la fel de gata de lupta. O lupta in care taurul apuca rar sa isi ia revansa, iar cand o face, Spania intra in doliu national. S-a intamplat chiar si in ultimii ani ca 2 toreadori celebri sa sfarseasca sub coarnele furioase ale impulsurilor native.. si steagul national a fost ridicat in berna. In schimbul sutelor de mii de tauri ucisi de secole s-a conturat un profund respect fata de puterea animalului. Unii spun ca de fapt corrida este un simbol al luptei intre feminin si masculin. Lupta in care, culmea, puterea feminina este simbolizata de omul ce ucide. Ciudatele fatete ale imaginatiei omenesti nu contenesc sa ma uimeasca. Si mai exista argumentul conform caruia, contrar parerii comune, adeptii luptelor cu tauri sunt incantati nu de uciderea taurului, ci de maiestria si eleganta toreadorului. Ce-i drept, asta am remarcat-o si eu. Eleganta. Nu am putut insa sa fac abstractie de faptul ca in fata lui se afla un animal nevinovat. Si nici un fel de ritual mistic – cum numesc unii adepti corrida - nu ma poate convinge ca in secolul asta inca ne infioram de placere la vederea unor astfel de barbarisme.

Corrida fascineaza si infioara pentru ca este un amestec incredibil de barbarie, sublim, arta, finete, pasiune, nebunie si mitologie. Este primitiva, dureroasa, sfasietoare. Corrida inseamna si turism, comert, interese. As zice chiar ca e o alta dovada ca ne credem stapanii lumii. Which is so wrong!

PS: Dupa ce am vazut in arena din Marbella, mi-am permis sa tratez subiectul separat de cel al porcului pe care romanul il taie de Ignat. In discutiile ulterioare corridei, mi s-a oferit ca termen de comparatie jugulara bietului animal, supus si el unui bun obicei de veacuri impantenit la noi. Personal, cred ca nu exista niciun termen de comparatie. Cand romanul o sa construiasca stadioane si o sa alerge in vazul unei multimi delirante dupa porci, fluturand panzeturi colorate si aruncand cu urechile mortaciunilor prin tribune... mai stam de vorba.

S-a furat un pestisor de aur

Missed. Wanted. Reward promised.

Cine mi-a furat pestisorul din ecran? :o(((((

Cum sa fac sa il redobandesc? Help needed.

Trebuie sa ma las de fumat

Irina, femeia simpla al carei blog il citesc cu regularitate, anunta ca se lasa de fumat. De luni, desigur. That’s nice.

Postul ei mi-a amintit de ganduri pe care le-am insiruit cu ceva vreme in urma, dar pe care nu le-am publicat.. Si gandurile astea spun asa :

De ani de zile ma gandesc sa ma las de fumat. Habar nu am de unde sa incep. Ma simt neputincioasa cand vine vorba de tigara.

In ultima vreme ma deranjeaza din ce in ce mai tare dependenta de ea. Faptul ca in toata linistea mea, construita cu sarguinta si abnegatie, se strecoara acest element si imi strica toata armonia. Daca ma duc undeva, oriunde, si nu am tigari, totul se darama. Nu ma mai pot concentra deloc, pe nimic altceva, imi fuge pamantul sub picioare daca nu am parte macar de un fum. In intalnirile prelungite, tanjesc dupa tigara in defavoarea concentrarii asupra unor lucruri importante. La orice fel de reuniune, de familie, cu prietenii, in masina, daca imi amintesc e tigara... devine un must.

Nu mai suport ca starea mea de bine depinde de... o tigara si ca sunt incapabila sa ma controlez... de tot! Si asta ma deranjeaza cumplit.

Mai tare decat legea asta anuntata cu surle si trambite care ne va interzice sa fumam in locuri publice. Mai tare decat faptul ca am ramas unul dintre ultimii mohicani ce trag la pipa in cercul meu de cunostinte. Mai tare decat gura matusa-mii, a familiei, a prietenilor nefumatori. Mai tare decat amenintarile de odinioara: ‘eu nu ma insor cu o femeie care fumeaza!’ (am trait-o si pe asta... si atunci am avut o reactie foarte demna, pentru ca mi-am zis.. pacat de tine, bine de mine.. bine ca stiu clar care iti sunt standardele si reperele) Ma deranjeaza dependenta, culmea!, mai tare decat ideea ca imi fac rau fumand. Ca ma expun unor boli infioratoare, ca ma supun inutil unui bombardament toxic incredibil. Ma deranjeaza cu mult mai mult decat inutilele avertismente de pe pachetele de tigari... Ma deranjeaza tare.

In mod inconstient initial, dar acum din ce in ce mai rational, imi induc acest deranj fata de dependenta in ideea ca poate ma va ajuta sa scap de viciul asta. Imi doresc mult sa gasesc un scop in care sa cred eu, sa cred tare, sa cred in el si sa ma las de fumat.

Dar din pacate nu mai vine starea aia de refuz interior, total, definitiv. Indiferenta fata de tigara. Nu mai vine. Si intru in al 17-lea an de cand fumez. Ah, asta e alta chestie care ma innebuneste. Sunt 17 ani de cand fumez si inca stau pe ganduri. Cat de incorigibila pot fi?!

Saptamana trecuta am facut un prim pas. Am trecut de la Marlboro la Kent Nanotek. Primele doua zile am resimtit foarte tare trecerea asta, pentru ca practic am trecut de la inhalari puternice la iarba (fan, nu drog!). Era ca si cum ma prefac ca fumez. Aucm m-am obisnuit.. .mi-am dat seama pentru ca ieri am fumat de nevoie un Kent obisnuit si mi s-a parut teribil de tare, incomod, gros... E un semn si asta, ca puterea obisnuintei este mai greu de doborat decat nevoile organice. Totusi, tentativele mele sunt mai mult decat timide, dependenta mea este groaznica, ambitie zero, teama de esec cat cuprinde. Cred ca am nevoie de ajutor dar nici pe asta nu mi-l asum cum trebuie. I am trapped. And mad. Am citit la Irina cateva solutii si posibile cai... stiu sigur ca nu le voi urma calea, cel putin nu acum. Nici nu prea cred eu in medicamente mai puternice decat propria incredere si vointa. Poate pentru altii functioneaza, pentru mine nu prea.

M-am gandit sa postez totusi aceste randuri.. in ideea ca mai adaug putina presiune asupra mea printr-o declaratie publica.

Trebuie sa ma las de fumat.

De ce ma tem azi?!

In primul rand de dentist. Ii urasc pe toti dentistii. Era un banc odata... ni-l tot spunea fostul nostru sef, un american si el evident traumatizat...

- Ce inseamna 20.000 avocati pe fundul oceanului?
- ...?
- Un bun inceput!

Eu nu am nimic cu avocatii. Slava Domnului! Dar cu dentistii, ah ah... ce mai ricoseaza frica mea in ura contra lor. De 2 saptamani sunt roaba propriilor mele frici. E mai mare frica de durere decat durerea, dar nu ma pot abtine. La prima intalnire mi-a curatat o maseluta suparata pe mine. Am tremurat realmente din toate incheieturile. A fost nevoie de 2 anestezii ca sa ma calmeze cat de cat. Tot m-a durut, ca aveam infectie. Cum naiba faci sa nu te doara niciodata cand mergi la dentist ? E posibil asa ceva ?

In seara asta ma pregatesc de detartraj. Hate it. Am intrebat in stanga si in dreapta daca doare. Unii mi-au spus ca da, altii ca ba... Am retinut desigur fix ce am vrut : ca doare de mori, iti departeaza gingiile, ca teoretic tartrul se instaleaza si sub ele, deci trebuie curatat. Ca e posibil sa curga sange, doare... Sigur ca unii mi-au spus ca detartrajul e un fleac in comparatie cu o masea infectata. Dar eu numai la gingiile mele insangerate ma gandesc. Hate this! Nu ma pot abtine sa nu-mi fie frica. Realmente tremur.

Si imi dau seama ca teama de durere e din ce in ce mai acuta in ultima vreme. Mai grav, se extinde la tot felul de lucruri. Mi-e frica de o injectie, mi-e frica de o intepatura de tantar, mi-e frica de aer conditionat, mi-e frica de trafic, mi-e frica de oameni, mi-e frica de sentimente, mi-e frica de caldura, mi-e frica de ploaie, mi-e frica de intuneric in casa, mi-e frica de figuri ciudate pe strada, mi-e frica de vedenii, mi-e frica sa fac orice miscare ca sa nu trag cine stie cum. Habar nu am ce m-a apucat, daca asa se manifesta un mic atac de panica sau pur si simplu dentistii astia au un efect extins. Oricum, nu am inima cat un purice deagaba.

Go away fear, go away!

TIBCO = KK!

Pentru prima oara in viata mea, pe o caldura suportabila la limita, intr-un soare dogoritor si fara apa - deh, nu mi-a iesit in cale niciun chiosc pe ultima suta de metri - m-am pogorat la TIBCO. Adica mi-am zis eu ca in loc sa pierd timpul la piscina mai bine ma duc in cautare de niscaiva idei de business si, eventual, vreun cadou potrivit pentru prietenele mele, care saptamana asta mai cresc un pic :o)). Si deci m-am dus. Am acceptat de buna voie si nesilita de nimeni sa fac aceasta vizita, in amintirea anilor trecuti, cand la Romexpo semnam prezent pe lista celor cu stand...

Nu. Am inceput gresit acest post. Se cere un alt inceput:

Eu cand spun TIBCO – Targul International de Bunuri de Larg Consum de la Bucuresti... spun... un eveniment special, organizat intr-un cadru economic oficial, menit sa aduca oportunitati de afaceri in domeniu. Bunuri de larg consum, intr-un cadru precum Romexpo, se traduce in acceptiunea mea cu... ‘bunuri de larg consum bune si foarte bune’ pentru piata romaneasca. Goodies. ‘Besties’ of goodies. De-ale Romaniei si, fiindca e international, si de-ale altora. Ma gandesc la oameni de afaceri din lume care vin la Bucuresti sa isi promoveze produsele. Da’ vin asa... intr-un anume fel. Elegant, ingrijit, cu imagine construita, cu mesaj, cu atentie la detaliu – din respect pentru tara pe care o reprezinta si din respect pentru tara in care se prezinta. Ah, si ma mai gandesc eu, cand spun international, ca participa multe tari la un astfel de targ. Din UE, din Asia, din Americi. Nu ma astept sa se reintregeasca toate steagurile mapamondului in rotonda din Romexpo, nici sa gasesc luxul de pe lume, nici numele din Top 100 brands worldwide. Ma astept insa la o participare de bun simt, la decenta, la noutati...

Insa, reality check m-a palit mai tare ca arsita si caldura pe care le-am indurat:

- Ca spui TIBCO sau ca spui standurile din complexul Niro sau Europa.. tot aia e!
- International inseamna China, Pakistan, Indonezia, Thailanda si Hong Kong. Atat. Nu mai e nevoie de geografie, ca oricine poate retine cateva tari din Asia, nu?!
- Nu m-am asteptat sa ma duc la TIBCO sa gasesc de vanzare chiloti, ciorapi, bluze si esarfe pe care as fi putut lesne sa le cumpar din Piata Gorjului.
- Nici 4 sau 5 standuri unde, intr-o lipsa totala de igiena, cativa romanasi se agitau ca la circ pentru a face demonstratii cu ‘rozatoarea’ Borner. Va amintiti de razatoarea aia minune, cu sute de cutite si mii de modalitati de a taia legume si fructe? Ei bine, ati ratat super demonstratii live neparticipand la TIBCO.
- TIBCO a mai insemnat kilometrul zero pentru cele mai tentante promotii ale perioadei. La fiescare pereche de pantofi cumparata, primeati una gratuit. Pantofiori, sandalute, papucei comozi si secsosi, balerini gratiosi, shlapi odihnitori si pantofi sport comozi, o gama atat de variata nu am mai vazut demult! In mii de culori. Roz, mov, verde prazuliu, galben, violet, maro, negru, alb, dungulite, punctulete, dantelute, floricele... Va dati seama ce ati pierdut?! O adevarata parada chinezeasca cu fitze de TIBCO...
- Ah, sa nu uit de oale. Tigai. Polonice. Linguri si furculite numai bune pentru parastas...
- Si perdele. Multe perdele. De asortat cu niste covoare chinezesti.
- Margele, bratari, inele si diademe.
- Toate inghesuite in cutii de standuri de 2/2 m patrati, fara spatii de depozitare organizate decent, cu baxuri si cutii de care vizitatorul se impiedica la orice pas.

All in all: mizerie ieftina!

Prin urmare, daca nu ati fost la TIBCO 2008 nu ati ratat nimic. Va felicit chiar! Asa dezamagire nu am mai trait demult. De aceea, fara nicio exagerare... TIBCO = KK!

Sifonierul si baia din valiza mea

M-am saturat sa plec cu tot sifonierul dupa mine cand am cate o delegatie. Si fac asta pentru ca deseori am asa dileme, nu ma pot decide ce sa iau, ce sa las.. Si sfarsesc prin a le inghesui pe toate intr-o valiza in mod evident prea mica pentru pretentiile mele. Le iau pe toate cu mine 'sa fie'! Cel mai greu si mai imposibil moment in fata valizei deschise e legat de alegerea hainelor. Stil, gama cromatica, pantofi, genti, bijuterii, curele. Toate judecate in functie de dress code-ul general al evenimentului, dar si al momentelor separate din agenda lui.

Si mai mereu e vorba de un eveniment cu momente distincte. Adica imi trebuie o tinuta pentru drum. La conferinta - alta tinuta. La cina, fireste, alta tinuta. A doua zi, workshopuri, teambuilding, seminarii... normal ca trebuie sa te imbraci altfel. Vine si a doua cina. Andreea cu cornite imi sopteste mieros: girl, e scris in stele! Nu te poti imbraca la fel ca in seara trecuta! La intoarcere, pe drum, nu poti sa porti aceleasi haine ca la venire ca vorba aia... cu deodorant sau fara... nu vrei sa te confunde colegii cu un sconcs rimelat...

Alta situatie: imi place un anumit pantalon. Dar bluza potrivita cu pantalonul nu e recomandata momentului. Sau are maneci lungi, deci risc sa ma coc de cald. Daca schimb bluza, schimb si cerceii mei preferati. Fireste ca e musai sa imi iau si fardurile potrivite. Si daca totusi e racoare? Ce pulovar sa aleg... sa mearga si cu pantoful, si cu pantalonul, si cu bluza, si cu cerceii? Nu am pulover... OK. Schimb pantalonul... dar stai, nu mai merg pantofii astia... Si, e-v-i-d-e-n-t, o iau de la capat. A doua zi? La conferinta? Hai cu pantalonul negru. Pai asta schimba cu totul datele povestii. Alte incaltari, alte bijuterii, alte cosmeticale... Si, stai: la tinuta asta merge si cureaua aia cu o minunata catarama mare, mare, mare cat o zi de post. Nu pot sa plec fara ea. Ah, si la teambuilding.. tinuta sport. Adidasi sau tenisi? Ce pantalon, ce tricou, ce bluza? Cand ajung la momentul cinelor - ca in cazul de fata sunt doua - deja sunt ametita. O iau de la capat cu obstinenta unui mic idiot - trebuie sa gasesc ce imi trebuie!!! Ca tot omul, la un moment dat, ajung si la desuuri. Pai stai, la tinuta aia merge nu stiu ce breteluta, ciorapii si ei musai dupa pantof, dupa moment, dupa Celsius... Invariabil blugii sunt in bagaje. Un pulover se cere si el. Pijamaua e in bagaje. Prosopul e in bagaje. Ah, am ajuns la acest punct...

Trusa pentru ingrijire personala. Avand in vedere ca pana la acest punct deja m-am saturat, de obicei iau toata baia dupa mine. Pasta si periuta de dinti (am un set special pentru delegatii, nu le uit!). Sampon, balsam by default. Crema de zi, crema de noapte, demachiantul, bureteii aferenti, tampoane, lentile de contact de rezerva, recipientul si solutia speciale, betigase, solutie pentru lentile de contact. Sapun. Prosop - am zis. Pieptan. Elastice pentru par. Parfumuri. Spuma de par (ah... nu mai am!!! OK - musai sa cumpar maine dimineata!!!). Oja - cateva sticlute (functie de alegerile de mai sus), acetona... si ea musai... Trusa asta valoreaza clar cateva kilograme la randul ei.

Mai departe: ochelarii, cheile, telefonul, actele si banii. Basic survival kit. Sa ma opresc aici? Se poate?! Trusa de machiaj. Servetele umede, incarcator pentru telefon, Deja am intrat in geanta si nu e obiectul acestui post. Oricum, pierd si aici minute bune si acumulez kilograme la greu. Sa mai zic si de laptop, caietele de notite - ca am mai multe, fiecare cu scopul lui - agenda de birou (fara ea nu pot, cine stie ce apare), cateva pixuri...

E zisa treaba: cand ma apuc de bagaje, ma apuc de lista. Am in fata programul evenimentului si in functie de el incep sa compun tinute, permutari, ecuatii. Imi ia ore! O-r-e! Si fac asta din cateva ratiuni foarte simple: 1. ma streseaza cumplit sa uit cate ceva util; 2. nu suport sa dau ca nuca in perete dpdv dress code; 3. mai ales cand vine vorba de company event!; 4. sunt femeie, ma respect, trebuie sa am la mine de toate, pentru orice situatie, inclusiv pentru cele imprevizbile... pe care fireste incerc sa le prevad in functie de experienta anterioara.

La final, ma urc pe valiza ca sa o pot inchide. Asta e alt amanunt: in ciuda pornirilor mele evident masochiste, nu am in dotare o valiza pe masura pretentiilor ce ma inconjoara. Am in schimb 3 trollere, toate de aceeasi dimensiune, ideale pentru o plecare de una, doua zile. Plecarea unui om normal la cap. Si mai am si genti. Cu nemiluita. Toate insa... la fel de normale, nicidecum cu extra capacitati pentru incredibilele mele necesitati previzibile sau imprevizibile...

Intr-o concluzie preliminara: ar trebui sa imi cumpar o geanta mare. Numai ca ma gandesc: daca imi cumpar o geanta mare, incotro se va duce lista mea de bagaje cand plec in delegatie??!!!

Ma mai bate un gand de final... Ce ma voi face cand voi avea un bebe?! Ii dau dreptate unui coleg pentru care, cand si-a luat masina, primul criteriu pe lista de selectie a fost capacitatea portbagajului. Dragule... te inteleg! Cat de bine te inteleg....

PS: Intr-o zi voi scrie despre ce port in geanta, dupa mine. Intr-o zi, ma voi supara cu adevarat si pe consoarta mea, g-e-a-n-t-a!

PPS: Va e clar ca in mod invariabil uit cate ceva, de fiecare data, nu?! Am plecat, fie ce-o fi!