Sunt responsabila, nu vinovata

Am de ales intre a ma judeca pentru ceea ce mi se intampla si a-mi observa reactiile si starile. Cel mai adesea, in lantul actiune - reactiune mi se intampla sa strecor imediat in joc judecata. Am facut asta... sunt ‘asa’. Nu e bine ca sunt ‘asa’! Oare de ce sunt eu mereu ‘asa’?! Am spus asta... deci sunt ‘asa’. Am gresit acolo... Ah, evident, ca de obicei, eu gresesc.

Altminteri, parca nici nu imi pot percepe reactiile si starile. In mod absolut inconstient, ma blamez intr-un fel sau altul pentru a fi fost... eu. Un ‘eu’ la care nu ma gandesc suficient de serios cand mi se intampla cate o chestie. Un ‘eu’ de care cam fug cand vine vorba de greseli repetitive. Deh... cui ii convine sa s-c-h-i-m-b-e lucrurile cu sine? Se stie ca nu e usor...

M-am prins insa: in mod evident, sar o etapa importanta in acest proces al convietuirii cu sine si cu ceilalti. Aceea de a imi observa reactiile si starile. Cum? E poate cel mai greu fapt, acela de a fi constienti de noi insine in mod obiectiv. Perceptia propriilor stari nu este altceva decat o stare de atentie accentuata cu privire la ce am facut sau la modul in care ne simtitm. Si asta nu implica un efort deosebit. E ca si cum nu faci nimic, dar nu inseamna inactivitate. E o stare de alerta receptiva si dinamica. Am facut un exercitiu, alegandu-mi un obiect care sa ma reprezinte si l-am privit. Am perceput imediat diferenta intre modul in care gandesc si cel in care mi-ar placea sa gandesc. Starea de observatie, asta e ce imi lipseste (printre altele!) :o). Privind obiectul, m-am detasat de mine in fapt, gandindu-ma la sine ca la un ceva din afara.

Imi dau seama ca sunt destul de teoretica intr-un subiect care pe mine m-a impactat foarte mult. O sa incerc un exemplu, care cred ca poate fi valabil pentru noi toti. Privind de la dreapta la stanga...



In loc sa spun ce gandesc, tac, ceea ce inseamna ca ma interiorizez atunci cand lucrurile ma depasesc. Interiorizandu-ma, nu mai comunic. Lipsa de comunicare ma duce intr-un stadiu de crunta frustrare. Pentru mine personal, aici mai apare o coordonata, oarecum amuzanta: vorbesc mult, dar multe din cele spuse sunt vorbe goale.

Nu ascult ce mi se spune. Aud, dar nu ascult. Afirmatiile ce imi sunt adresate ajung in capul meu fara un inteles pentru mine, trec pe de laturi si ma lasa cu aceleasi convingeri eronate, ca as fi inteles ceea ce mi s-a spus. Nu parafrazez, nu imi insusesc cu adevarat ceea ce mi se imputa, nu ma gandesc la consecinta a ceea ce spun sau fac asupra altora sau asupra mea.

Nu vad. Privesc, dar nu vad. Retina mea percepe in nanosecunde imagini, dar o face omitand lucruri de esenta ce ii sunt dezvaluite. Ma amagesc foarte des. O fac pentru ca evit sa vad adevaruri in jur. Ochii mei sunt de multe ori inchisi, in miezul zilei.

... si analiza poate merge mai departe. Facut bine, exercitiul cere toleranta si ingaduinta, fara a lasa sa apara in jur niciun 'zvon' de... self-punishment.

Eu am ajuns la concluzia ca ar trebui sa ma observ mai des. Si sa schimb sintagma atunci cand imi evaluez actiunile sau inactiunile. Altii ma pot blama, eu insami am alegerea de a ma responsabiliza. Asa ca e cazul sa schimb placa si spun ca.. da... sunt responsabila de faptele mele, nu vinovata pentru ele.

Se mai simte cineva vinovat? Sau... responsabil? :o)