Anul Fluturelui

Si asa... 2010. A mai trecut un an. Am in continuare mari probleme cu tasta 1 si nu m-am putut obisnui cu shortcut-ul recomandat de Darael. Un motiv ar fi tanjeala, ca stiu ca o sa schimb laptopul in curand, asa ca scap de dureri de cap. Cand trebuie sa tastez un banal ‘1’ ma opintesc cu toate fortele, ma asez pe buton si ma rog la Zeul Tastaturilor: hai, mai da-mi un unu. Un unu de la zecele din anul asta. La asa cifra frumoasa si bogata, cum sa nu imi mai oferi un simplu si banal u-n-u?!

Asa il simt pe acest 2010, ca vine sa adauge valoare. Ca e un an cu probleme sanatoase si constructive (stiati ca am ajuns si la concluzia asta?!), care sa ma invete cum sa privesc pumnii ca pe mangaieri si suturile ca pe leganari inspre fata. Pentru mine, 2010 este Anul Fluturelui. Imi ajunge atata amorteala, vreau sa imi intind aripile si sa ma bucur de senzatia de libertate pe care ti-o da lipsa grijilor si a durerilor ridicate la rang patologic. Gata. Ies din cocon, imi intind aripile si ma inalt. Unde si pana unde oi ajunge, habar nu am, faptul ca pot sa zbor e farmecul momentului cu certitudine.



Traiesc acum si sunt atat de recunoscatoare pentru tot ce am reusit sa construiesc in trecut pentru a-mi oferi acest prezent. Traiesc si sunt prezenta in viata mea. Respir adanc si curat si am senzatia ca nu am mai facut-o demult. Ma bucur de nimicuri. Ma bucur de planuri, ma bucur chiar si de varfurile la care inca nu pot ajunge. Ma bucur si de oboseala, e a mea. Imi merge mintea, ma cere contextul vioaie, organizata si pregatita sa raspund la intrebari destepte. Sunt tanara, zburd si da, trebuie sa recunosc, e al naibii de minunat sa simti asta. In curand o sa spun ’I am 33 and counting’. Si asta e alt motiv pentru care sunt recunoscatoare. Am ajuns sa fac 33 si parca simt ca nu i-am trait degeaba, tocmai pentru ca am putut sa invat una, alta, de pe oriunde m-a purtat viata. Am toate motivele sa zbor. Iaca, imi intind aripile si zburd vioaie printre zile.

Bine ai venit, minunat 2010!

In capcana

Darael imi scria un comentariu la postul anterior:

Tone de medicamente ziceai ?
Pentru ce ai nevoie de atatea medicamente ?
Hm....

Aveam, la diagonsticul de saptamana trecuta, pentru regenerarea / sustinerea testutului hepatic. Un medic mi-a dat diagnostic si tratament pentru 3 luni (de inceput), celalalt a zis: Nu! E cazul sa mai sapam, nu sunt convins ca acesta e un diagnostic corect.

Asa ca acum tot dau sange si mi se preleva analize. Asta cu datul de sange e deja distractie. Am venele profunde si subtiri, asa ca aproape de fiecare data o prima intepatura nu inseamna si noroc. Inteapa in mana stanga, in dreapta, nu le iese, apoi isi cheama colegele mai indemanatice. Daca nici asta nu reuseste trec la fluturas, un fel de branula cu ac subtire si cu asta gata, scapam de grija, isi umple eprubetele si imi dau pace. In timpul asta eu urmaresc distrata stresul asistentelor. Au noroc ca la iesirea din cabinet nu spun decat ‘Un fleac, m-au ciuruit’. Cred ca sunt un pacient convenabil din punctul asta de vedere.

Din timp in timp, intre intepaturi, ma mai vad cu cate un specialist. Care se uita lung la rezultate si da din cap. Tz tz tz. – Si cum ai descoperit chestiile astea? – La un control de medicina a muncii. – A, da, asa se intampla, descoperim accidental. Baaaai, idioten! Nu imi spune asta si atat. Ca pe mine, in faza asta, propozitiile eliptice de subiect ma termina. Ce descoperim accidental??! Si ce e cu fata asta grava? Ai uitat sa zambesti? Eu mi-s o fire mai glumeata, mie imi place sa fac/i misto de mine daca e nevoie, as da orice sa te vad ca raspunzi cu un zambet, nu cu o privire goala, ca si cand ascunzi tu ceva ganduri de specialist, dar nu te poti proununta fara alte analize. M-am saturat de incertitudine. Vreau sa stiu si eu ceva concret, ca sa imi pot face un plan de bataie: ori sa imi vad sanatoasa de viata, ori sa ma pun pe gasit tratamente si sa sap pentru speranta. deocamdata sunt prinsa in clestele incertitudinii. Si va marturisesc ca asta nu e deloc placut.

Sa stai ca mielul la poarta noua pe scaun, in cabinetul unui medic, sa nu ai niciun habar despre semnificatia analizelor pe care le faci, dar care toate sunt in rosu si la final sa il vezi pe nenea medicul ca ridica din umeri si te trimite mai departe, la alte analize si alti specialisti... ei bine, e cum nu se poate mai frustrant. Mai nou urasc ca exista Google, forumuri, milioane de pacienti care isi dau cu parerea si arunca tot felul de cuvinte mari in joc.

Descopar ca mintea mea e capabila sa nascoceasca cele mai incredibile scenarii. Oare de ce? De ce omul se asteapta la rau mai degraba decat la bine? Mi-a placut o chestie pe care am citit-o recent pe un blog (nu il retin ca l-as fi citat...): A incerca sa scapi de ganduri e ca si cum ai incerca sa fugi de soldurile tale. Oricat de repede fugi, ele sunt mereu cu tine. Ei bine, 'soldurile' mele sunt pesimiste, prapastioase si deprimate zilele astea...

Nu am titlu

Nu am disparut doar de pe blog. Nu mai sunt nici la birou, nici la volan, nici pe strazi, nici printre prieteni. Sunt acasa, unde zac si pendulez intre stari de frustrare, furie, sau apatie totala. Sunt extrem de suparata si nu am cum sa scriu despre altceva, pur si simplu pentru ca... nu am despre ce altceva sa scriu.

Un nene doctor distrat mi-a administrat un medicament cu prea multa usurinta, pe vremea cand aveam piciorul in gips. Chestia asta mi-a daunat atat de tare, incat niste analize recente au dezvaluit ca ficatul meu a fost foarte serios afectat. Asa se face ca acum ma inscriu si eu pe listele celor cu boli de tip toxic, care iau medicamente cu pumnul si se prezinta in mod periodic la medic pentru reevaluarea situatiei.

M-am trezit bolnava brusc, dupa un simplu telefon in care ma anuntau ca rezultatele analizelor sunt in plop. M-am trezit cu doctori care ridica din umeri in fata mea, cu retete scumpe si cutii de medicamente si fiole fioroase pe masa, cu pliculete pe care le-am pregatit ca sa ma organizez pentru urmatoarele luni: hapuri pentru dimineata, pranz, seara.

Asta nu trebuia sa se intample. Nu trebuia. Cel putin asa imi imaginez ca gandeste ficatul meu in timp ce inghite frustrat medicamente.

In cautarea feminitatii pierdute (2)

Dupa ce am lecturat articolul catre care v-am trimis si pe voi, revin pe tema relatii femei-barbati (sau invers, you decide!), poate chiar din cauza faptului ca ma preocupa sa imi domolesc tendinta exacerbata de control, sa ofer lovituri de gratie orgoliului meu, tratandu-l cu detasare si facand pace cu mine. Cu femeia barbat din mine.

Mi-am evaluat cazul, trecutul si deciziile. Un rezultat al acestora ar fi (printre altele) ca am devenit o femeie care poate fi lesne perceputa drept independenta, descurcareata, puternica, impunatoare. In mod evident, o supravietuitoare. Sunt femeia amazoana, ha. The manly woman. Nici nu ma mira ca, avand un asa arsenal de atribute in viata mea, sunt adesea singura, lipsita de afectiunea si ajutorul unui barbat.

Stiu, din imediata realitate, ca nu sunt singura in aceasta situatie. E suficient sa intorc capul catre birourile din dreapta sau din stanga, sau sa ma uit in agenda telefonica citind in loc de nume doar statutul social: necasatorita, divortata, divortata, singura, parasita, intr-o relatie patetica... etc etc etc. Am o groaza de prietene a caror viata solitara este extrem de dezechilibrata, dar si prietene care au relatii de cuplu ce schiopateaza sau se destrama de la o zi la alta. Prea putine sunt cazurile in care se simte armonia si iubirea staruind.

Cum se face ca nu reusim sa ne echilibram existenta, fetelor? De ce relatiile in care suntem nu ne implinesc asa cum ne-am dori ? Unde au disparut barbatii potriviti noua? Daca ei sunt departe, de fapt cine a plecat?

Mi-a placut – si o dau mereu exemplu – metafora degetului aratator si a gestului prin care aratam spre cineva pentru a-l acuza. Tu esti de vina! – si degetul aratator se burzuluieste amenintator catre figura din fata noastra. Ei bine, de cate ori v-ati gandit ca in timp ce facem asta, celelalte trei degete (cel mic, inelarul si degetul mijlociu) arata spre noi insine? Mda... cam asa e. Ori de cate ori cautam tapi ispasitori, e clar ca fugim de oglinda.

Privind problema din perspectiva celor 3 degete indreptate catre noi, cred ca prea des ii tratam de la un nivel superior si arogant pe barbatii pe care ii iubim si de la care asteptam neincetat dovezi de iubire. Stiu ca unele dintre voi se vor revolta la auzul acestui mesaj. Daca nu va identificati cu ce spun, puteti considera ca acest mesaj se refera numai la mine. Eu am probleme cu a intelege cum vine treaba cu mandria barbatului, atat de usor lezabila si atat de firava in ciuda esentei ei masculine.

Totusi, voi face o incercare. Ce a-ti zice daca v-as spune ca, in relatie cu barbatii pe care ii iubim:

• le criticam prea des slabiciunile
• ne suparam prea tare cand nu isi indeplinesc treburile din aria lor de responsabilitate
• consideram ca ideile noastre sunt mai bune si ca suntem atotstiutoare
• le dam sfaturi cand nu ni le solicita
• ne trezim ca stim mai bine ce le trebuie din punct de vedere profesional, sau atunci cand au probleme la serviciu
• le amintim atat de des ca ‘nu avem bani sa facem aia, sau aia, sau aia’
• revenim obsesiv la ideea ‘daca nu erau mama si tata sa ne ajute, eram vai de capul nostru’; mai grav, le spunem si altora asta, in prezenta partenerului nostru.
• admiram alti barbati, in timp ce pe ai nostri ii reducem la tacere
• le sugeram sa cheme un instalator sau un electrician fix cand ei insisi incearca sa rezolve problema
• nu le dam atentie cand ne povestesc despre lucruri de care sunt mandri ca le-au facut
• uitam sa le spunem cat de mult ii apreciem atunci cand fac ceva bine
• le amintim ca au facut riduri, ca le cade parul, ca au albit
• ne oferim ca exemple demne de urmat, de catre ei in mod special
• le amintim ca avem o educatie superioara: noi citim mai mult, noi avem o cultura generala mai mare, noi suntem mai conectate la lumea artei, etc. etc. etc.
• ne dam peste cap sa ii intrecem chiar in domeniile lor de referinta: atletism, golf, inot, etc. etc.
• stam la serviciu pana noaptea tarziu, desi stim ca ei si-ar dori mult sa le fim alaturi, acasa
• ne plangem altora de problemele din relatie si astfel ii denigram
• dezvaluim prietenelor, cu nonsalanta, slabiciunile si defectele lor
• ii transformam in principalii vinovati pentru propriile noastre slabiciuni
• avem migrene peste migrene
• ne merge gura atat de mult si de tare, avem milioane de explicatii si argumente, cunoastem totul, avem justificari la orice
• intr-un fel sau altul le cerem neincetat sa se schimbe, sa se schimbe, sa se schimbe asa cum noi am vrea ca ei sa fie

Traiesc intr-o lume deliranta, care evolueaza intr-un ritm ametitor si eu odata cu el, ma duc pe val. Pana acum, am tot invatat sa ma descurc, experientele prin care am trecut m-au facut o femeie mare. Am invatat sa fiu independeta, nefiind constienta de pretioasele lucruri pe care le-am pierdut odata cu castigarea acestui statut. Un pret destul de scump, luand in considerare cat de greu imi este acum sa o retrezesc inlauntrul meu pe ‘Elena din Troia’, arhetipul frumusetii, al senzualitatii, al virtutilor feminine, pentru care armate intregi de barbati – ei insisi arhetipuri masculine, intruchipari ale puterii si curajului - s-au luptat zeci de ani, la zidurile Troiei.

Si imi este dor de mine, cea minunat de feminina. Mi-e dor sa-i pot oferi aprecierea mea, sa-l pot ierta mai usor, sa-l pot intelege si sustine. Chiar imi este dor sa-i fiu supusa, da, supusa. Ceva imi spune ca tocmai o astfel de atitudine l-ar ajuta sa se exprime intr-un mod plin de dragoste si iubire.

Vorbeam deunezi cu o colega despre aceste lucruri si care imi spunea ca deseori e constienta de astfel de lucruri si ca se simte chiar obosita in acest ‘razboi’ al sexelor. Mi-a adresat insa o intrebare interesanta: “Nu crezi ca e prea tarziu sa ne mai schimbam, Andreea? Oare ne mai putem schimba si noi, si ei?” Eu as vrea din toata inima sa cred ca orice comportament are un invat, dar si un dezvat. Imi ramane speranta, capacitatea de a constientiza si exercitiul cu mine insami.

Stiati ca, daca pentru femei cel mai important lucru intr-o relatie este sa fie iubite, pentru barbati cel mai important aspect este acela de a se simti apreciati, admirati si considerati ‘de incredere’? Conteaza mai putin sa ii spui ca il iubesti. Important este sa stie cat de mult il admiri pe el, Barbatul. De altfel, mi s-a demonstrat: femeia care stie sa admire puterea barbatului ei este cea care ii castiga inima. Pentru el, ea este un inger. Sper sa aveti si voi astfel de exemple in jurul vostru, pentru ca tare avem nevoie, uneori, sa tragem cu ochiul la femei care au ramas femei.

PS: Partenerului tau ii zambeste chipul? Cand merge, ce postura are? Tine capul sus, e ferm, emana putere? Daca da... felicitari. Daca nu, ajuta-l cu un strop de admiratie. Doar un strop cred ca poate face minuni. Vorba ceea, in spatele oricarui barbat de succes sta o femeie. Si o poveste de dragoste.

In cautarea feminitatii pierdute

In special doamnelor singure, detinatoare de cariera, SAU care nu se pot obisnui cu ideea ca trebuie sa traiasca singure, SAU care s-au obisnuit sa se descurce fara sprijin, ajutor si un foarte necesar echilibru masculin in viata lor, SAU care tanjesc dupa o dragoste si un parteneriat intim care nu mai vine conform cu astptarile, SAU care cresc singure copii, SAU care striga in mod declarativ ca nu au nevoie de barbati in viata lor DAR CARE in realitate ar da mult pentru a-si echilibra viata cu gasirea unui partener: va recomand acest articol.



As avea multe de spus si eu pe aceasta tema... numai ca astazi prefer sa (ma) observ. Chiar si din perspectiva acestui articol si – interesant – a comentariilor pe care va recomand sa nu le ratati.

Tanguiala de octombrie

Cum m-am intors la serviciu, cum v-ati gandit ca am disparut de la ora de scriitura zilnica, asa-i? Relaxati-va, si eu cred acelasi lucru... :o) In realitate, ma lupt cu disciplina, ca daca as fi mai organizata, sigur as gasi timp pentru lucrurile importante. Asa... imi irosesc puterea pe tot felul de nimicuri si tot nu rezolv nimic.

Anyway, m-am gandit ca cel mai eficient lucru la momentul de fata e sa nu mai lupt contra curentului si... sa ma plang. Ce e atat de grav in a te plange ca te-ai saturat? Acest post e deci o tanguiala personala, bucatica de victimizare pe care mi-o ingadui acum si ori de cate ori o sa vreau. Si asta pentru ca nu am timp sa mai fac lucruri, am timp sa pierd timp cu gratie. Ca ma termina presiunea din cam toate aspectele vietii mele in ultima vreme. E momentul sa ma tangui asadar.

La serviciu am o gramada de restante, chestiuni amanate de luni de zile. Unele din ele nu mai au nicio sansa de izbanda si asta se va vedea la evaluarea de final de an. Cazul e inchis, in sensul ca mi-l asum si nu ma astept la floricele pe campii gen felicitari sincere, esti una din tinerele noastre sperante, bravo, iaca bonusul. M-am cam relaxat in 2009 (sic!) si asta se vede. Asta e, imi rezerv dreptul de a fi obosit.

Acasa sunt ca la hotel. Nu mai am lumina la baie, mai nou nici in bucatarie, din cand in cand imi ploua in casa, ar trebui sa pregatesc dulapul cu haine pentru schimbul de anotimpuri (ma refer la trecerea de la vara la iarna, pentru ca oricum pe cea din toamna nu am apucat sa o fac). Masina e nespalata de mana omului din vremuri imemorabile. Noroc cu ploaia izbavitoare din ultimele zile. Cartile? Cred ca de ele imi este cel mai dor, dar cum spuneam, oricat m-as zbate nu ajung la ele la timp. Dragostea? Ei ashi, eu nu am noroc la bani, de ce sa pangarim lucruri sfinte? Starea de spirit? Pai.. exista 'astenie de toamna'? Daca da, atunci eu ma incadrez acolo.

E criza in viata mea. Una dulceaga, in sensul ca nu ma agit foooarte tare. Am luat Nepasarea in brate si de-aici incolo... ce-o fi o fi. Am obosit sa ma mai agit. Ma crede si pe mine cineva?

M-ar tenta sa ma rog de voi sa imi dati niste vesti mai bune. Poate in zilele voastre cresc floricele pe campii si ma pot si eu bucura de una... de alta....

Muncesc ca sa plec in vacanta

Tz, tz, tz. Doar v-am rugat sa fiti cuminti cat sunt plecata... Asa priveliste de toamna dezolanta si rece nu ma asteptam sa gasesc. Parca ati uitat sa puneti niste apa in ‘glastra’ unde am lasat toti copacii verzi si frumosi, le-au cazut toate frunzele, s-a instalat frigul... Cum spuneam, nu ati fost cuminti :o)!

In Barcelona a fost cald. Cald de tricou si ochelari de soare, cald chiar de un bronz finut care s-a asezat pe fruntea mea de turista cu pielea alba de birou batut de neoane si aer conditionat. Turista care s-a preumblat pe strazi, tarand dupa sine, fara mila, de dimineata spre arsita zilei si chiar pana la miez de noapte, un genunchi betegit si taaare incapatanat. Dovada sunt basicile din talpi si, mai ales, inflamatia de la genunchi. Cred ca s-a dus pe apa Mediteranei toata fizioterapia facuta dar, Doamne, tare a mai meritat!

Ca sa nu va faceti iluzii, acest mesaj nu e despre Barcelona. Voi scrie unul separat pentru asta.


M-am gandit sa scriu despre cat e de important sa ne amintim sa mai luam si o pauza. Nu ca nu ati sti (sic!), dar ma gandesc eu asa ca poate nu intamplator ati ajuns sa cititi aceste randuri in care cineva va spune: opreste-te putin, ia o pauza, ingaduie-ti un stop, planifica-ti fie si o doar o zi de relaxare, inchide telefonul, uita de e-mailuri, de credite, de guvern si politica, de griji, de mama, de tata, de frate-tau care cine stie cu ce te-a mai enervat. Opreste motorasele mintii si ofera-i o recompensa ca tare o merita! Ofera-i orice din galeata cu vise pe care ai tot umplut-o de cate ori ai tanjit dupa o clipa de liniste si relaxare.

Vorbeam deunezi cu un prieten care imi spunea ca nu il deranjeaza ca nu a avut concediu anul acesta. Se simte in forta, e plin de energie, cu motivatia sta mai prost dar asta nu are de-a face cu vacanta, ci mai degraba cu contextul, businessul, criza. Cunosc multi oameni care nu au plecat intr-un concediu de ani buni, altii care muncesc cat e anul de lung in continuu, chiar si in 'vacanta'. Am colegi care raspund la e-mailuri de pe plaja si am vazut cazuri in care deconectarea devine absolut imposibila tocmai pentru ca oamenii s-au obisnuit sa depinda de o activitate anume. Pur si simplu uneori devine imposibil sa rupi firul care te tine legat de ceea ce faci zilnic.

Nu vi se pare periculos? Mie da. E pur si simplu cea mai sigura cale catre stress, surmenaj si nevroza. In timp, imbatranim. Oricum imbatranim, e clar... dar nu cred sa existe ceva mai trist decat un chip care, pe langa riduri, mai poarta si marca distincta a regretelor si frustrarii ca nu a trait cum si-ar fi dorit la vremea tineretii.

O prietena bine mi-a zis candva, intorcandu-se de pe sezlongul unde zacea la soare, motaind a vacanta si gustand plenitudinea clipei de odihna: Vezi, Andreea, noi (mai ales noi astia care nu avem copii... – ca discutasem inainte de limitarile vietii de parinte) pentru asta traim, pentru vacante. Muncim tot anul, ne dam cu capul de pereti, dar vine si clipa in care mergem in vacanta! Si parca clipa asta merita tot efortul din lume, numai sa fie savurata asa cum se cuvine.

Consider ca are dreptate. In totalitate. Si din punctul asta de vedere, scurta iesire la Barcelona a contat mult pentru mine. Remarc ca pe masura ce trece timpul (si daaaa... imbatraneeeesc...) ma bucur mai profund de micile placeri pe care le intampin. Nu stiu daca de fapt e un fel de oboseala cronica care isi cere remediul, sau pur si simplu ma imbogatesc cu intelepciune in materie de cum se prepara reteta timpului liber. In orice caz, acestia sunt niste ani in care muncesc sa imi platesc creditele si sa plec in vacante. Altceva (de exemplu cariera, ha!) nu mi se mai pare atat de important ca inainte.

Bine te-am gasit, birou iubit!

Joi, 1 Octombrie 2009

M-am intors la serviciu. Genunchiul mi-e flexat sub acest birou... de care, recunosc, nu prea imi era dor. Mi-am propus sa rezist tentatiei de a ma impotrivit acestei stari de lucruri. Munca e rupta din rai, nu? Fac ce fac si tot in rai ma intorc.

Iata ce mi-am propus in aceste prime ore ale diminetii, in care in mod constiincios am planificat agenda viitoare:

- azi e prima zi dupa o luna de concediu, vine de la sine ca o sa ma misc mai incet.
- maine e vineri, zi scurta; evident ca nu are rost sa ne dau peste cap
- lunea viitoare, prima zi dupa weekend... o sa imi pun o nota pe birou: nu ma-mpinge c-ametesc.
- marti o pot dedica planificarii zilelor urmatoare
- miercuri chiar o sa muncesc, in sensul unor cercetari online pentru ca...
- joi plec la Barcelona.

Pana atunci, deja am obosit, ca vorba ceea: azi e joi...

Saptamana de lucru pentru angajatii de peste 30 ani

(Asta-i bonus, ca eu nu ma mai incadrez...)

Saptamana de lucru pentru angajatii de sub 30 ani

Ma pregatesc de toamna

A venit toamna pe Stirbei Voda. Am vazut primele frunze ruginite, alergandu-se pe sub rotile masinilor. Iubesc anotimpul asta. Ceva din tristetea si nostalgia toamnei ma atrage. Frigul care incepe sa piste, fata palida a soarelui, culorile, ah, culorile...

E vreme de toamna frumoasa astazi. Urmeaza zile cu parfum de gutui si plimbari in aerul racoros al diminetii, o simt. In curand isi va reintra in drepturi colectia mea de lumanari ambientale, ceaiurile aburinde si biscuitii cu aroma de scortisoara. Astept sa scot de pe rafturile dosite, de iarna, puloverul de mohair si ciorapeii roz, cu cap de vacuta, pe care sa ii lipai prin casa. Astept sunetul ploii de zile mohorate, umezeala cearceafurilor si intunericul lipitor al serilor reci, dar duioase, ca starea mea de acum.

Ce bine-ar fi sa vii, sa-mi acoperi inima cu ceva...

Se cauta niste rabdare

Miercuri 23 septembrie 2009

Nota din partea corectorului de redactie: nu imi mai functioneaza tasta aferenta lui unu si semnului de exclamatie. Prin urmare... o sa literalizam totul, cu scuzele de rigoare. Daca imi bag si laptopul in revizie, inseamna ca anul asta e... de stat pe bara cu totul (semn de exclamatie)

In ultimele zile am facut cunostinta cu lumea fizioterapiei. Genunchiul meu este vedeta de o luna de zile incoace, asa ca ii ofer luxul de a fi tratat prin diadinamice, electromagnetice, ultrasunete si masaje. Relaxare... cat cuprinde (semn de exclamatie)

Ei bine, azi am aflat de la medic ca ar trebui sa las deoparte nerabdarea si sa ma incarc cu mult calm pentru ca recuperarea in adevaratul sens al cuvantului se petrece in abia 6, 8 luni. S-a terminat cu dansul, joggingul, tropaitul si grabitul. Trebuie sa ma calmez, sa duc o viata sedentara si sa fiu atenta la cum imi ingrijesc articulatia. Fir-ar el sa fie de medic realist. Chiar era nevoie sa imi reaminteasca ca imbatranesc si ma repar mai greu?(semn de exclamatie)

Bun, imi zic, imi trebuie rabdare. Dar cine nu ma cunoaste, nu stie ce cere. Pentru ca sunt o fire agitata, energica, nervoasa si/sau entuziasta, care nu sta locului o clipa nici macar in cele mai statice momente. Imi amintesc de weekend-urile putine, dar minunate, cand plecam, in studentie, cu iubitul meu la munte. Erau asa de rare momentele astea, incat ne bucuram de ele ca de cine stie ce experiente exotice. Aveam la dispozitie 2 zile minunate si 2 nopti agitate (hihi), numai pentru noi, intr-o intimitate care friza terapia hormonala cu antrenamentul pentru formarea unei familii. Era minunat (semn de exclamatie)

Dar ghici cine, dupa doar cateva ore de somn, lipea ochii de tavan, dimineata la 6 jumate, 7? Eu. Cine se intorcea de pe o parte pa alta in silencio, ca sa nu trezeasca sufletul de langa... si se gandea: eu acum ce ma fac? ce ma fac? El o sa doarma pana la zece, eu o sa innebunesc de plictiseala. Tare mi-as dori sa mai dorm. Inchideam ochii si incercam sa imi imaginez visul cu care tocmai ma trezisem, doar doar o sa il prelungesc. Imi obligam corpul sa nu se mai miste, in ideea ca sigur voi adormi, chiar si intepenita. Refuzam gandurilor sa apara, ma indarjeam sa spun: stop stop stop, vreau sa dorm. Lasati-ma sa dorm.

Nicio sansa. Din clipa in care deschideam ochii, as fi putut sa sar direct in birou, apta de munca, cu mintea limpede si replici tari pe buze. Dimineata, singurul lucru care ma tradeaza este parul valvoi si ochii mici. Mintea mea nu da gres la ore matinale, ba chiar din contra. Sunt agera, ca o vrabiuta.

Va invidiez pe voi, cei care leneviti in pat, care puteti dormi pana la zece, unsprezece... doua (ca am vazut si cazuri din astea). Habar nu am ce va ajuta sa faceti asta, dar cu atata somn... eu probabil ca as imbatrani.

Habar nu am cum e sa ai un temperament calm si rabdator. Nici cum e sa poti merge prin viata la relanti. Nu stiu cum e sa dormi pana nu mai poti, sa te trezesti umflat de somn dimineata. Sa nu mai vorbim de somnul de frumusete, cel de dupa-amiaza – ce e ala, te-as intreba (semn de exclamatie) Nu stiu cum e sa stai si sa nu faci nimic, sa te relaxezi in miezul zilei. Nu inteleg pe ce butoane trebuie sa apas ca sa opresc motoarele, nerabdarea mea interioara, freamatul, dorinta de a face mereu si mereu ceva. (Mersul la SPA nu ajuta sa stiti, e doar o amagire de scurta durata).

Asa. Deci de unde sa scot eu atata rabdare si pasivitate in urmatoarele luni, din moment ce nu am stare nici macar la trezire? Ma intreb daca nu cumva rostul acestor luni este chiar cautarea rabdarii mele – de pe unde o fi ea ascunsa in meandrele temperamentului meu sangvinic-extrovertit.

Tempus incognitum

Din pacate noul layout al blogului meu prezinta un bug de neiertat: nu dateaza nicio scriitura (cu exceptia meniului in care sunt redate lunile). Si nici nu stiu cum sa rezolv chestiunea asta, altfel decat manual. Imi place tare layoutul asta cu iz de confiserie, dar ma seaca problema datei. Care se adauga celei cu ora – niciodata posturile mele nu sunt prezentate in timp real de la publicare. Ora care apare pe site e aberanta si nu merita atentia nimanui. Cu data insa, e mai grav. Si am remarcat ca problema se aplica tuturor scriiturilor mele. Blogul asta nu are coordonate de timp.

OK, dar problema mea e ca nu ma pot disocia de conditia mea umana. Si mai sunt si punctuala si parolista (zic eu). Si de la oras. Si regateana. Un cocktail complet ca sa fiu ahtiata si stresata de ideea timpului. De regula, am nevoie sa stiu raspunsul la intrebarile cand? si la cat? Faza asta imi aminteste de Monte Cristo, care la evadarea din inchisoare si-a socat salvatorii, intreband... in cat suntem azi? pai in 20. in ce luna? pai in iulie. si in ce an? Avea si de ce sa intrebe, bietul om...

Obsesia omului modern cu privire la timp e bine reflectata de prosperitatea industriei ceasurilor. “Tempus fugit” spune un proverb latin, dar de cand cu ceasurile de mana, de perete, de stalp, de gara, de magazin, de mall, de televizor, de radio.. parca fuge si mai tare.

Am citit la un moment dat ca americanii au facut niste cercetari si au ajuns la concluzia ca in unele orase din nordul continentului – in zonele industrializate – perceptia ca timpul fuge mai repede este mult mai mare decat in alte zone. Au analizat timpii de reactie ai bancherilor, ai functionarilor de la posta, chiar timpul parcurs de un trecator obisnuit dintr-un punct A intr-un punct B si au ajuns la concluzia ca unii traiesc mai ‘repede’ decat altii. Deh, avem si noi regateni repeziti, ardeleni molcomi... stiti la ce ma refer.

Personal, nu cred sa existe inventie umana mai inselatoare decat timpul. Ma intreb cum ar fi omenirea fara capacitatea de a intelege, percepe si masura timpul. Sau si mai bine: oare ce ar reprezenta notiunea de timp daca pe pamant nu ar exista oameni? Ce ar raspunde... un vultur, sau un cerb, sau un vierme la intrebarea ‘in cat suntem azi?!’ Cati dintre noi sunt cu adevarat dependenti de ceas, si cati pot sa functionez ceas, fara a avea unul? Cati dintre noi se mai trezesc dimineata fara alarma? Cati ar putea sa isi organizeze agenda zilnic (fie in gospodarie, fie in corporatie) fara a avea nicio idee despre cat e ora?

Hehe.. s-au dus vremurile Stonehenge, timpurile dictate de ciclul solar, de luna si anotimpuri si atat. Suntem dependenti de tehnica pana la nivel celular. Si ne mai intrebam de unde alienarea omului modern. Pai uite, azi o dependenta, maine alta, in cateva mii de ani eu zic ca se explica pe deplin distanta pe care am luat-o fata de noi insine.

Tocmai din cauza acestei dependente, cred ca voi fi si eu nevoita sa imi schimb layoutul, din nou. Nu zic cand si cum, ca pentru asa research trebuie sa mai ai si chef, dar constat cu relativa tristete ca trebuie sa renunt la aspectul de bomboniera (cum bine a zis o prietena, referindu-se la pagina asta). Fir-ar sa fie de timp trecator, inselator, grabit si... indispensabil!

Dar voi? Cum v-ar fi fara ceas? Cat rezistati fara sa stiti cat e ora? Cum va simtiti cand realizati ca v-ati inselat asupra datei din calendar, sau a zilei din saptamana? Desigur, in orice zi a saptamanii e placut sa traiesti cu senzatia ca e vineri...

PS: Vineri, 18 septembrie 2009

O vizita la spital...

Joi, 17 septembrie 2009

Sunt in sala de asteptare a unui spital oarecare din Bucuresti si – pentru ca urgentele au prioritate – m-au anuntat ca programarea mea se devanseaza. Tocmai au primit pentru o tomografie cerebrala pe o batranica adusa cu targa. In prima clipa nu am vazut decat targa, biata femeie e atat de slaba si cadaverica incat se confunda cu cearceaful aruncat in graba peste trupu-i istovit... Infirmierii ghideaza cu grija targa, dar ceea ce discuta si mai ales c-u-m... imi aminteste de sictirul arhi-cunoscut al personalului medical in fata bolii si neputintei. “Auzi, mah, daca si acu’ incearca sa mai fuga, o sa se trezeasca cu o piedica la picior”. “Bai, taci, mah, nu-i mai da idei.” Vorbeau despre batranica, careia ii legasera picioarele de targa, dupa o noapte agitata probabil.

Langa mine asteapta pe un scaun cu rotile o alta batranica, parasita de infirmier intr-un colt, sub aparatul de aer conditionat care ii flutura rarele fire de par. E prea slabita sa se poata muta singura de acolo. Ii tremura mainile pe nasturii camasii, ii tot incearca in mod compulsiv, se teme sa nu se fi deschis vreunul, sa nu fie dezgolita cumva... Ma copleseste durerea din privirea ei ratacita, ma simt neputincioasa in fata acestor destine pe care, rand pe rand, viata le aduce intr-o fundatura de spital, la discretia unui infirmier si mila unei asistente pentru o vorba buna. Am intrebat-o daca vrea sa o mut de acolo, din pacate nu cred ca auzea, nu m-a inteles, m-am simtit mai prost sa descopar noi si noi manifestari ale alienarii...

Privirea unui om bolnav este cumplit de singura si goala. Am mai vazut privirea asta in ochii de un azuriu palit ai bunicii mele.. cand ii tineam mainile, ii numaram respiratiile si ma rugam pentru ea sa moara in pace. Atunci am vazut boala si moartea de aproape si m-am schimbat pentru totdeauna. Atunci am inteles ca dorinta noastra de a-i avea cu orice pret pe cei dragi langa noi, orice numai sa nu moara, e una dintre cele mai dure forme de manifestare a egosimului uman. Nu ii vrem langa noi pentru ca ii iubim, ii vrem pentru ca noi nu putem concepe viata fara ei, noua ne-ar fi greu, noi ne-am simti singuri, pentru noi nu e drept sa fim lasati sa ne descurcam cu absenta lor.

La tomograf, in spatiul claustrofobic al unui aparat din familia Enterprise / Star Trek, 30 minute au trecut ca un vis. Mi-a amortit mana si mi-au inghetat picioarele, imi vajaia capul de la zgomotele laserelor, in ciuda doapelor de urechi pe care mi le dadusera. Simteam o gadilitura in talpa piciorului sanatos, ma furnica deasupra sprancenei, un cot se cerea indoit... orice numai sa nu am stare pentru a sta nemiscata. In fata ochilor o eticheta avertiza “Atentie! Nu priviti direct inspre raza de laser.” - o interdictie care, fireste, mi-a cerut un anume efort pentru auto-control, pentru ca numai si numai la asta m-am gandit cateva clipe: cum o arata raza aia, tare m-as uita un pic la ea... De la un moment incolo, m-a furat astrologia, am numararat pe tavanul fals al salii stropii de vopsea strategic aruncati de parca ar fi format constelatii.

Timpul a trecut mai repede decat m-am asteptat, m-au descarcerat din stramtoarea orbitoare a laserelor, m-au scos de acolo, m-am incaltat, mi-am luat geanta, am iesit in anticamera, in hol, in curte, la soare, la lumina si sanatate. Si am plecat sa traiesc o viata sanatoasa inca, fericita cat poate, minunata in esenta ei, plina de bucurii si griji, dar plina totusi!

Cele doua fete ale monedei

Am agreat ieri in urma unor dialoguri interioare ca ultima perioada prin care trec a venit in conformitate cu ceea ce mi-am dorit. Mi-am spus prea des ca tare mi-ar placea sa ma retrag intr-un loc linistit, sa am ragaz cu gandurile mele, sa pot sta cu ele atat cat voi simti nevoia. Zic eu ca toti trecem prin perioade de genul asta, in care vrem sa stam departe de colegi, prieteni, familie, copii, soti, prieteni, mame, verisori. Sa fim cu noi insine.

Universul mi-a dat ascultare, mi-a indeplinit dorinta. Odata cu luxarea genunchiului el a ticluit in asa fel lucrurile incat am stat singura, dupa ‘pofta’ inimii mele. Cu mici exceptii, cei care in mod normal imi sunt aproape au fost departe. Mama si prietena mea plecate, fratele departe si el, prietenii cu ale lor multe si marunte. Am stat singura cuc, am tot avut timp sa reflectez la ale vietii valuri starnite de curentii din ultimele luni.

Perioada asta mi-a pus la incercare rabdarea, puterea, atitudinea. Partea buna e ca mi-am pastrat pozitivismul. Partea mai putin buna e ca nu stiu daca am reusit sa inteleg cu adevarat de ce mi s-a intamplat luxatia asta exact acum, in anul de gratie 2009. Eu, care niciodata nu am avut stare si nu m-am potolit locului mai mult decat niste sesiuni de meditatie fugare?! Sa fie oare nevoie de acest ragaz pentru ca eu si constiinta mea sa avem timp de analiza? Cu asa speranta, am toate motivele din lumea sa imi pastrez buna dispozitie si increderea, in ciuda diagnosticului care ma duce din ce in ce mai aproape de bisturiu.

Uneori, in viata, e nevoie de astfel de perioade. Coincidente sau nu (dar cine mai crede in coincidente?!), ele apar in viata noastra tocmai pentru a ne disciplina in vederea auto-analizei. Culmea e ca fugim de perioadele astea ca de bau bau. Orice, numai sa nu ramanem singuri. Ne plictisim, ne plangem, ne victimizam...

O voce interioara imi spune acum: stai locului, traieste aceasta perioada asa cum vine ea, asculta la mesaje, gandeste-te la visele pe care le ai (culmea, debordez de activitate imaginativa noaptea). Tot ce sunt dincolo de fizic lucreaza pentru mine acum. In tot raul e un bine. Moneda are intotdeauna doua fete si dupa nori se arata soarele. Cam asa ma simt acum. O zi frumoasa si voua!

Later edit (ca bonus): Cat de minunata e melodia asta... Va amintiti? E din o mie noua sute opt zeci si doi!

Pazea, conduc!

Luni, 14 septembrie 2009

N-am mai condus demult ca in prima zi. Sa tot fie 2 ani si jumatate. Dar astazi pur si simplu nu am mai rezistat, mi-am prins genunchiul cu mana, l-am indoit cat am putut si i-am aratat: asta e acceleratie, asta e frana, atat trebuie sa stii. Retine si misca-te cum iti cere el, Creierul.

Imi propusesem sa fac o proba. Sa scot masina din parcare, sa o intorc si sa o pun la loc, doar ca sa vad cum mai e... Abia s-a intors vineri din service (masina), unde a stat 3 saptamani pentru ca un nene pe care nu l-a ascultat piciorul a comandat prea tarziu fra-na, fra-na! El m-a facut sandvis, eu mi-am dat masina la straini si m-am simtit ca o orfana aproape o luna. Tot ce imi lipsea acum era sa o pun iar pe butuci, din cauza genunchiul meu rablagit la dans.

Vazand insa ca nu-i chiar asa proasta pozitia si rotitele genunchiului se invart, am dat inainte. Una peste alta, daca arunc acum aceasta scriitura pe ecran, inseamna ca genunchiul meu a cooperat. M-am dus unde am avut treaba si m-am intors, scrasnind printre dinti de durere la cate o frana sau accelerare. Dar nu m-am lasat. Am reintrat in rand cu lumea.

Acum ca ma doare iar piciorul recunosc: cam imatur comportamentul meu, chiar daca nu m-am miscat de pe prima banda si n-am iesit din 30 la ora. Putea sa se intample cine stie ce pe drum, sa se bruzuluiasca vreun ligament la mine si sa nu mai pot misca piciorul. Mai nefericeam si pe altii cu firea mea aventuroasa. Cu toate astea... recunosc, nu m-am putut abtine. Si oricum, am fost destul de convinsa ca nu risc foarte mult, doar imi cunosc genunchiul, vorba ceea, de vreo 30 si ceva de ani. In plus, mi-e dor de viata, de sanatate, de activitate, de iesit in lume. Dor rau!

Later edit: nepotu-meu isi face trivia... cum o fi condus matusa-mea... cu o mana pe volan, una pe frana si cu dreptul intzepenit pe acceleratie?! Hai ca m-am amuzat la asta :o)

Efectul Kappa

Joi, 10 septembrie 2009

Cand eram mica, cele mai incarcate momente erau acelea in care asteptam sa se intample ceva. O excursie, o petrecere sau – mai grav – vreo lucrare de control mai serioasa (din alea in care invatatoarea pleca sa supravegheze o alta clasa, iar pe noi ne pazea vreo alta tinerica) Brrr...

Oricum, regula numarul unu era ca ma apuca ‘viroza’ evenimentului. Simptomul principal era ca nu dormeam toata noaptea de dinainte. Tremura sufletul in mine de emotie. Cam de pe atunci am deprins, pesemne, chestia asta cu scenarita. In capsorul meu se dezvoltau tot felul de posibile intamplari. Derulam ziua ce avea sa vie, pana la epuizare. Timpul era dilatat la maximum, senzatia ca momentul mare nu mai vine si nu mai vine pur si simplu ma coplesea.

In fizica, psihologie si cine stie prin ce alte cercetari si materii, chestiunea asta se numeste efectul kappa si este o forma de iluzie temporala in care intervalele de timp dintre evenimente sunt percepute ca fiind mai mari sau mai mici in functie de perceptia intervalelor de spatiu. Mda.. acum sa reformulam pentru toata lumea: perceptia intervalelor de timp este in mod direct afectata de perceptia intervalelor de spatiu. Hihi. Gotcha!

Uite si mai simplu: intervalul de 1 ora o sa fie intotdeauna perceput ca fiind mai lung de catre un copil, decat de un adult. Nu va amintiti cat de lungi erau statiile de autobuz cand erati mici? Nici cat de mari erau cladirile? Nici cat de batrani... adulti de 25? Astea toate se intamplau pur si simplu pentru ca modalitatea unui copil de a percepe spatiul se intampla fix invers proportional cu... dimensiunile proprii. Cu cat suntem mai mici, cu atat percepem lucrurile ca fiind mai mari. La fel si cu timpul.

OK. Deci asta e efectul kappa.

Si acestea fiind explicate... vin si eu sa intreb: cum se face ca ditamaia femeia ca mine de 32 ani - (in curand 33 dar asta nu are de-a face cu postul asta are de-a face cu tzantzarii din creierul meu) – nu doarme o noapte intreaga, se trezeste la cantatul cocosului si batzaie toata ziua doar pentru ca pe seara o sa i se scoata gipsul de pe picior? Si culmea: i se pare ca a asteptat o vecie pana la 7 seara?

Si.. da, raspunsul mi l-a dat Einstein. Cica discutie intre el si un nene curios (ca mine asa...):

Omul: OK. Sa presupunem ca as sta langa o fata draguta pentru jumatate de ora, dar mie mi s-ar parea ca a fost doar un minut...
Einsten: Bravo! Ai inteles ideea teoriei mele!
Omul: Dar daca as sta cu fundul pe o soba incinsa pentru doar 2 secunde, ar fi ca si cum as fi stat 2 ore...

Pai da, exact asa. Eu am avut tot piciorul drept in gips timp de 10 zile. You do the math. :o)

Gandurita... boala grea

Marti, 8 septembrie 2009

De azi in 3 zile scap de creta de pe picior. Nu vreau sa dau niciun fel de atentie gandului nebun din ceafa care imi spune ‘de fapt... abia atunci o sa afli daca vei mai sta cu gipsul, daca genunchiul tau este sanatos, ce va implica recuperarea...’ Acest gand este un gand nesimtit si nu merita nicio clipa de atentie din partea mea.

Voi continua asadar micul jurnal de bord din pat. De cateva zile, dintre perne si paturi, m-am oferit cobai in studiul schemei prin care se formeaza gandurile din capul meu. E interesant cum functioneaza mintea omului in clipa in care e prinsa in catusa imobilitatii. Din cauza ca nu am cum sa ma implic in activitati fizice, nu am unde pleca si nu ma pot antrena in cine stie ce lucruri marete, cea mai abitir si la indemana practica este ganditul. Ma gandesc la de toate, si prea putine sunt ‘sanatoase’. La ce e, la ce nu e, la cum a fost si cum ar fi putut sa fie, la cum o sa fie, eventual la cum nu o sa fie, la de ce aia?, de ce aia?, de ce aia?... Cred ca mai am putin si dau in gandurita cronica.

In realitate, nu e nimic constructiv, nici distractiv, nici folositor in chestia asta. Ma lupt cu milioane de ganduri care ma obosesc cumplit. Cand si cand, reusesc sa imi focusez atentia asupra lor si reusesc sa fac putina liniste in vacarmul interior al cutiutei pe care o port pe umeri. Pentru asta e nevoie de o atentie sporita, de un exercitiu constient de focus si expansiune a prezentei, e nevoie de putere interioara si calm si rabdare. Si tocmai pentru ca e nevoie de atatea abilitati speciale... de fiecare data, spre ciuda mea, ma fura valul.

Iata, acum... in timp ce scriu... e liniste pentru ca sunt cu totul cufundata in a scrie despre ganduri. Si gandurile, cand te gandesti la ele... tac. Exact acesta e secretul si singura arma imediata pe care o avem impotriva atacului destructiv din cap: gandul la gand omoara gandul.

Sunt convinsa ca si voua vi se intampla sa deveniti uneori constienti de faptul ca trec ore intregi si un anume subiect v-a mancat toata atentia interioara. Cine stie ce chestiune va chinuie mintea si in jurul temei se nasc milioane de variatiuni. Aceasta ne este corvoada in viata pe pamant: ganduri si descendenti ai acestora se nasc, se ramifica, se intretaie si incet incet construiesc o panza uriasa, o capcana incredibil de puternica in care intram la vremea gradinitei si mai iesim – hehe – cu picioarele inainte...

Desi am studiat problema, sunt constienta de ea si o inteleg ca pe un dat al omenirii, nu am invatat inca sa ma impac cu aceasta idee. Ma revolta dificultatea vietii scurte, cat de complicate sunt lucrurile simple, suprematia egoului fals si mai ales ma scoate din minti tirania gandului. Tocmai pentru ca imi dau seama de falsitatea realitatii pe care o percep, asa cum e ea creata de falsul meu eu (ca pe ala adevarat inca nu am avut placerea de a-l cunoaste), de minte si capacitatea ei de a nascoci ganduri.

Si ma enerveaza tare gipsul asta, ca din cauza lui sunt in pozitia de a nu face altceva decat sa gandesc, cand de fapt tot ce imi doresc e sa traiesc mai mult si sa gandesc mai putin – a se citi printre randuri ca ma refer la acceptiunea proprie a lui carpe diem...

Nici macar nu stiu cat am reusit sa fiu de coerenta... Nu am nicio sansa in fata acestei stari de super-inflamatie gandurala cu care ma confrunt. Ah, ba da, e un trick simplu si dragut pe care l-am citit la Eckhart Tolle si care mi-a prins taaare bine. Fie chiar ca si o mica, mica victorie in fata acestui razboi gandural teribil.


Soarecele si pisica....

‘Inchideti ochii si spuneti-va: Ma intreb care va fi urmatorul meu gand. Apoi fiti foarte atent si asteptati urmatorul gand. Asa cum asteapta o pisica in fata gaurii unui soarece. Ce gand va iesi din gaura soarecelui? Incercati acum!”

Hihi. In mod normal ar trebui sa nu va vina niciun gand in cap pentru cateva clipe... s-ar lasa o liniste suprinzatoare, benefica, placuta. E o mica victorie in lupta cu gandurita. Cum va spuneam... gandul la gand omoara gandul.

Dar eu mai am de stat aici, asa ca ce pot sa fac mai bun decat sa.. ganduresc....