Se cauta niste rabdare

Miercuri 23 septembrie 2009

Nota din partea corectorului de redactie: nu imi mai functioneaza tasta aferenta lui unu si semnului de exclamatie. Prin urmare... o sa literalizam totul, cu scuzele de rigoare. Daca imi bag si laptopul in revizie, inseamna ca anul asta e... de stat pe bara cu totul (semn de exclamatie)

In ultimele zile am facut cunostinta cu lumea fizioterapiei. Genunchiul meu este vedeta de o luna de zile incoace, asa ca ii ofer luxul de a fi tratat prin diadinamice, electromagnetice, ultrasunete si masaje. Relaxare... cat cuprinde (semn de exclamatie)

Ei bine, azi am aflat de la medic ca ar trebui sa las deoparte nerabdarea si sa ma incarc cu mult calm pentru ca recuperarea in adevaratul sens al cuvantului se petrece in abia 6, 8 luni. S-a terminat cu dansul, joggingul, tropaitul si grabitul. Trebuie sa ma calmez, sa duc o viata sedentara si sa fiu atenta la cum imi ingrijesc articulatia. Fir-ar el sa fie de medic realist. Chiar era nevoie sa imi reaminteasca ca imbatranesc si ma repar mai greu?(semn de exclamatie)

Bun, imi zic, imi trebuie rabdare. Dar cine nu ma cunoaste, nu stie ce cere. Pentru ca sunt o fire agitata, energica, nervoasa si/sau entuziasta, care nu sta locului o clipa nici macar in cele mai statice momente. Imi amintesc de weekend-urile putine, dar minunate, cand plecam, in studentie, cu iubitul meu la munte. Erau asa de rare momentele astea, incat ne bucuram de ele ca de cine stie ce experiente exotice. Aveam la dispozitie 2 zile minunate si 2 nopti agitate (hihi), numai pentru noi, intr-o intimitate care friza terapia hormonala cu antrenamentul pentru formarea unei familii. Era minunat (semn de exclamatie)

Dar ghici cine, dupa doar cateva ore de somn, lipea ochii de tavan, dimineata la 6 jumate, 7? Eu. Cine se intorcea de pe o parte pa alta in silencio, ca sa nu trezeasca sufletul de langa... si se gandea: eu acum ce ma fac? ce ma fac? El o sa doarma pana la zece, eu o sa innebunesc de plictiseala. Tare mi-as dori sa mai dorm. Inchideam ochii si incercam sa imi imaginez visul cu care tocmai ma trezisem, doar doar o sa il prelungesc. Imi obligam corpul sa nu se mai miste, in ideea ca sigur voi adormi, chiar si intepenita. Refuzam gandurilor sa apara, ma indarjeam sa spun: stop stop stop, vreau sa dorm. Lasati-ma sa dorm.

Nicio sansa. Din clipa in care deschideam ochii, as fi putut sa sar direct in birou, apta de munca, cu mintea limpede si replici tari pe buze. Dimineata, singurul lucru care ma tradeaza este parul valvoi si ochii mici. Mintea mea nu da gres la ore matinale, ba chiar din contra. Sunt agera, ca o vrabiuta.

Va invidiez pe voi, cei care leneviti in pat, care puteti dormi pana la zece, unsprezece... doua (ca am vazut si cazuri din astea). Habar nu am ce va ajuta sa faceti asta, dar cu atata somn... eu probabil ca as imbatrani.

Habar nu am cum e sa ai un temperament calm si rabdator. Nici cum e sa poti merge prin viata la relanti. Nu stiu cum e sa dormi pana nu mai poti, sa te trezesti umflat de somn dimineata. Sa nu mai vorbim de somnul de frumusete, cel de dupa-amiaza – ce e ala, te-as intreba (semn de exclamatie) Nu stiu cum e sa stai si sa nu faci nimic, sa te relaxezi in miezul zilei. Nu inteleg pe ce butoane trebuie sa apas ca sa opresc motoarele, nerabdarea mea interioara, freamatul, dorinta de a face mereu si mereu ceva. (Mersul la SPA nu ajuta sa stiti, e doar o amagire de scurta durata).

Asa. Deci de unde sa scot eu atata rabdare si pasivitate in urmatoarele luni, din moment ce nu am stare nici macar la trezire? Ma intreb daca nu cumva rostul acestor luni este chiar cautarea rabdarii mele – de pe unde o fi ea ascunsa in meandrele temperamentului meu sangvinic-extrovertit.