Se afișează postările cu eticheta Prieteni. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta Prieteni. Afișați toate postările
20 sept. 2010
2, 10, 2, 10, o proba de microfon?
Mi-i tare dor de lumea Simply Red. Dor dor dor de scris si de voi, cititorii de odinioara. Sunt pur si simplu curioasa daca mai e cineva pe aici. So? Cine, ce mai face... mai nou? Mai e cineva pe fir?
11 ian. 2010
Girls, let's go public!
Stiati ca cercetatorii britanici (sic!) fac studii si cu privire la rezolutiile pe care ni le propunem de Anul Nou? Nu ma intrebati cum m-am impiedicat de un astfel de studiu, ca nu e relevant. Habar nu am cati oameni stau sa caute pe Google indicatori de masurare a perfomantei in ceea ce priveste propriile rezolutii. Eu am facut-o si, surprise, surprise... tocmai m-am delectat citind ca:
- in 2007 au fost intervievate cam 3000 persoane, care mai de care cu planuri mai ambitioase (dieta, fumat, codependenta de partener sau cariera, etc etc)
- la inceputul studiului, 52% dintre participanti s-au declarat foarte increzatori in reusita implementarii rezolutiilor. Dupa un an... doar 12% reusisera sa si duca la bun final cele propuse.
- la interventia cu sfaturi si recomandari din partea cercetatorilor, respondentii au raspuns diferit, dar cea mai interesanta diferentiere s-a produs intre sexe:
Iata si o serie de sfaturi oferite in urma studiului.
- concentrati-va pe o singura rezolutie
- acordati timp planificarii, nu construiti totul intr-o singura zi
- evitati rezolutii anterioare care s-au dovedit a fi dezamagiri
- fiti specifici
Stimati domni, daca inca va mai aflati in faza de construire a listei, poate nu ar strica sa va concentrati pe definirea unor obiective SMART (acesta este un acronim pentru fiecare dintre atributele pe care le are un obiectiv bine stabilit: Specific, Masurabil, ce poate fi executat - Achievable, Realist, definit in Timp. Tot pentru sexul tare, se pare ca functioneaza minunat legea recompensei: in loc sa va ganditi la ce trebuie sa renuntati, luati in seama mai ales castigul. Might work better!
Iar noi, doamnele... we have to go public. Ca sa ne ajutam (pe noi insine si reciproc), avem nevoie de sustinere. Si de consecventa, desigur. Printre prietenele mele, deja suntem cateva care am urmat in mod firesc chemarea ‘naturii’: ne-am impartasit rezolutiile, le-am discutat si le-am analizat, am definit indicatori de performanta si ... si... chiar modalitati de a urmari indeplinirea lor. Sunt posesoarea unui minunat tabel minutios creat in excel de o prietena, pe care l-am adoptat si care sper sa ma ajute. E colorat, organizat, cere consecventa si determinare. Si eu am nevoie mai ales de ultimele doua.
Bonus... o parte din rezolutiile mele. In curand o sa si prioritizez :-))
- in 2007 au fost intervievate cam 3000 persoane, care mai de care cu planuri mai ambitioase (dieta, fumat, codependenta de partener sau cariera, etc etc)
- la inceputul studiului, 52% dintre participanti s-au declarat foarte increzatori in reusita implementarii rezolutiilor. Dupa un an... doar 12% reusisera sa si duca la bun final cele propuse.
- la interventia cu sfaturi si recomandari din partea cercetatorilor, respondentii au raspuns diferit, dar cea mai interesanta diferentiere s-a produs intre sexe:
- barbatii au raspuns pozitiv la definirea mai clara a obiectivelor si la concentrarea pe beneficii (de exemplu: ‘sa slabesc un kilogram pe saptamana’ versus ‘sa slabesc’). Ca rezultat, cu 22% mai multi dintre ei si-au putut indeplini rezolutiile.
- femeile au dat rezultate in clipa in care si-au impartasit sperantele si obiectivele prietenilor si familiei, sau cand au fost sustinute sa nu renunte la ce si-au propus doar pentru ca au dat chix revenind la vechile obiceiuri. Interventia le-a ajutat pe 10% dintre ele sa revina pe linia de plutire...
Iata si o serie de sfaturi oferite in urma studiului.
- concentrati-va pe o singura rezolutie
- acordati timp planificarii, nu construiti totul intr-o singura zi
- evitati rezolutii anterioare care s-au dovedit a fi dezamagiri
- fiti specifici
Stimati domni, daca inca va mai aflati in faza de construire a listei, poate nu ar strica sa va concentrati pe definirea unor obiective SMART (acesta este un acronim pentru fiecare dintre atributele pe care le are un obiectiv bine stabilit: Specific, Masurabil, ce poate fi executat - Achievable, Realist, definit in Timp. Tot pentru sexul tare, se pare ca functioneaza minunat legea recompensei: in loc sa va ganditi la ce trebuie sa renuntati, luati in seama mai ales castigul. Might work better!
Iar noi, doamnele... we have to go public. Ca sa ne ajutam (pe noi insine si reciproc), avem nevoie de sustinere. Si de consecventa, desigur. Printre prietenele mele, deja suntem cateva care am urmat in mod firesc chemarea ‘naturii’: ne-am impartasit rezolutiile, le-am discutat si le-am analizat, am definit indicatori de performanta si ... si... chiar modalitati de a urmari indeplinirea lor. Sunt posesoarea unui minunat tabel minutios creat in excel de o prietena, pe care l-am adoptat si care sper sa ma ajute. E colorat, organizat, cere consecventa si determinare. Si eu am nevoie mai ales de ultimele doua.
Bonus... o parte din rezolutiile mele. In curand o sa si prioritizez :-))
31 dec. 2009
27 oct. 2009
Are stofa de leader...
...la o luna si jumatate, nu credeti?! Doarme, viseaza, papa si ofteaza. Hm... cam asa mi-am inceput eu dimineata de azi, cu acest sufletel care ne-a vizitat sa ne lumineze dinmineata. Asa fascinatie ne-a cuprins in fata formelor sale minuscule... incat toata lumea a uitat pentru cateva clipe unde si de ce suntem. Nu-i asa ca da bine cu decorul? Hihi...
O sa fac un mic comentariu si cu privire la pisicuta de pe ecran, care sper sa vina in curand in viata mea. De sambata sper sa fiu fericita posesoare a unui bulgaras mic, alb, cu ochi albastri. Dar despre asta... saptamana viitoare :o)
O sa fac un mic comentariu si cu privire la pisicuta de pe ecran, care sper sa vina in curand in viata mea. De sambata sper sa fiu fericita posesoare a unui bulgaras mic, alb, cu ochi albastri. Dar despre asta... saptamana viitoare :o)
24 sept. 2009
The Secret is snorkeling...
Si la fizioterapie am dat de o asistenta care a vazut The Secret si de atunci respira, gandeste, traieste numai in spiritul povetelor din film. “Sunt mare fan, imi zice. Incerc sa gandesc pozitiv, stiu ca asta e cheia. Nu reusesc tot timpul, dar ma straduiesc...”
Cand am vazut The Secret si What the bleep do we know, acum vreo 4 ani, am avut senzatia ca l-am prins pe Dumnezeu de un picior. De atunci incoace, toata lumea a innebunit, zac librariile de literatura de auto-educare si ‘enlightment’ spiritual. Si eu am revazut filmele, desigur, ma fortifica mesajul lor optimist. Atat de simplu, marele secret al reusitei in viata, iata-l revelat. E la degetul meu mic si habar nu aveam... Oare ce ma asteptam sa fie acest secret? Energia atomica? Energia termonucleara? Bomba cu neutroni? Calatoriile interplanetare?
Intreaba un om daca vrea sa fie fericit. Sigur ca vrea! Tipa ca vrea cu toata gura, te intampina cu bratele larg deschise. Si cand tu vii si ii spui ca tot secretul lui e in ceea ce gandeste, prima reactie e de betie totala. Cu incredere oarba, respecta tot ce ii spui: isi face vision board, isi pune hartiute prin casa, le lipeste de plafon, scrie acolo, mare, sumele la care viseaza si picteaza imagini psihedelice cu vila si copiii si masina pe care vrea sa o conduca. Bravo, bravo – esti cuminte. Subconstientul tau va inregistra aceste mesaje si le va transforma in realitate. Nu te intereseaza pe tine cum, Universul are propriile resurse. Tu stai si asteapta sa te imbogatesti, sa iti apara in cale printesa vietii, sa te loveasca norocul pe care il astepti.
Cum sa nu fie asta o veste buna? Surle, trambite, fericire totala. Sau mai degraba, mega miraj si iluzie cat cuprinde.
De ce cred ca e o iluzie? Nu pentru ca The Secret nu ar spune corect ce spune, din contra. Ci pentru ca din pacate, oamenii prefera calea cea mai scurta si mai superficiala a credintei pe care o dezvaluie filmul. ‘Pune-ti o dorinta, crede ca meriti acel lucru, crede ca Universul il poate indeplini, crede ca el este deja real...’Bogatie, sanatate, putere, bucurie si fericire... ORICE. Crede in toate acestea, e dreptul tau sa le ai, le ai deja.' Dupa asa incurajare strasnica, unii chiar isi lipesc de plafon o fitzuica cu chipul lui Bill Gates ranjind la podea si se asteapta ca, in doua luni, gratie The Secret si Universului, o sa le apara numele in topurile Forbes. Am exagerat putin, sau cine stie, poate nu. Tragic este ca oamenii astia chiar se asteapta la miracole de genul asta, fara nicio grija ca s-ar putea sa existe un mic.. impediment in finalizarea viselor lor.
Si pentru ca sa fii acolo, in adancurile sinelui, increzator si optimist si pozitiv, e nevoie de o anumita cale. Mai lunga, mai scurta, dupa al vostru caz. Dar aceasta cale se cere de la Oracolul din Delfi incoace (si de mai devreme cu mult!) si pentru ea s-au inventat milioane de metode de introspectie si analiza interioara. Altminteri, gandurile de suprafata nu vor putea niciodata sa te impresioneze atat de profund, pana la nivel de subconstient si mai mult, incat sa dea nastere intamplarilor pe care le astepti. Chestia asta se numeste aliniament si e o chestie complicata si grea mai ales cand vine vorba de contradictii interioare serioase intre ceea ce ne dorim sa fim si ceea ce suntem de fapt. Si contradictiile astea mai toti le caram cu sine, cam o viata intreaga. Fara constientizare, acceptare si regasirea adevaratilor parametri care ne compun, nicio sansa de aliniament. Amagire in schimb, cat cuprinde.
Cumva, The Secret e ca un curs de snorkeling. Iti arata, de la suprafata, cam ce comori sunt pe fundul oceanului. Pe cand un curs de scuba diving... hehe... ala da coborare in adancuri!
Cand am vazut The Secret si What the bleep do we know, acum vreo 4 ani, am avut senzatia ca l-am prins pe Dumnezeu de un picior. De atunci incoace, toata lumea a innebunit, zac librariile de literatura de auto-educare si ‘enlightment’ spiritual. Si eu am revazut filmele, desigur, ma fortifica mesajul lor optimist. Atat de simplu, marele secret al reusitei in viata, iata-l revelat. E la degetul meu mic si habar nu aveam... Oare ce ma asteptam sa fie acest secret? Energia atomica? Energia termonucleara? Bomba cu neutroni? Calatoriile interplanetare?
Intreaba un om daca vrea sa fie fericit. Sigur ca vrea! Tipa ca vrea cu toata gura, te intampina cu bratele larg deschise. Si cand tu vii si ii spui ca tot secretul lui e in ceea ce gandeste, prima reactie e de betie totala. Cu incredere oarba, respecta tot ce ii spui: isi face vision board, isi pune hartiute prin casa, le lipeste de plafon, scrie acolo, mare, sumele la care viseaza si picteaza imagini psihedelice cu vila si copiii si masina pe care vrea sa o conduca. Bravo, bravo – esti cuminte. Subconstientul tau va inregistra aceste mesaje si le va transforma in realitate. Nu te intereseaza pe tine cum, Universul are propriile resurse. Tu stai si asteapta sa te imbogatesti, sa iti apara in cale printesa vietii, sa te loveasca norocul pe care il astepti.
Cum sa nu fie asta o veste buna? Surle, trambite, fericire totala. Sau mai degraba, mega miraj si iluzie cat cuprinde.
De ce cred ca e o iluzie? Nu pentru ca The Secret nu ar spune corect ce spune, din contra. Ci pentru ca din pacate, oamenii prefera calea cea mai scurta si mai superficiala a credintei pe care o dezvaluie filmul. ‘Pune-ti o dorinta, crede ca meriti acel lucru, crede ca Universul il poate indeplini, crede ca el este deja real...’Bogatie, sanatate, putere, bucurie si fericire... ORICE. Crede in toate acestea, e dreptul tau sa le ai, le ai deja.' Dupa asa incurajare strasnica, unii chiar isi lipesc de plafon o fitzuica cu chipul lui Bill Gates ranjind la podea si se asteapta ca, in doua luni, gratie The Secret si Universului, o sa le apara numele in topurile Forbes. Am exagerat putin, sau cine stie, poate nu. Tragic este ca oamenii astia chiar se asteapta la miracole de genul asta, fara nicio grija ca s-ar putea sa existe un mic.. impediment in finalizarea viselor lor.
Pai ‘crede’ asta... e tot ce e mai important si anevoios – din pacate pentru amatorii de ‘fast enlightment’. Acest ‘crede’ subliniat este esenta si e doar inceputul unui drum care se numeste descoperirea de sine. Sa crezi in tine, dar sa stii in ce crezi de fapt. Ca de fapt cheia aici e: sa fii si la interior ceea ce gandesti, sa fii ceea ce esti cu adevarat. Fara bruiaje de tip sisteme, principii, valori venite de la mama, matusa, scoala, societatea, etica sau responsabilitatile trasate la nivel micro si macro.. comunitar si cultural.
Si pentru ca sa fii acolo, in adancurile sinelui, increzator si optimist si pozitiv, e nevoie de o anumita cale. Mai lunga, mai scurta, dupa al vostru caz. Dar aceasta cale se cere de la Oracolul din Delfi incoace (si de mai devreme cu mult!) si pentru ea s-au inventat milioane de metode de introspectie si analiza interioara. Altminteri, gandurile de suprafata nu vor putea niciodata sa te impresioneze atat de profund, pana la nivel de subconstient si mai mult, incat sa dea nastere intamplarilor pe care le astepti. Chestia asta se numeste aliniament si e o chestie complicata si grea mai ales cand vine vorba de contradictii interioare serioase intre ceea ce ne dorim sa fim si ceea ce suntem de fapt. Si contradictiile astea mai toti le caram cu sine, cam o viata intreaga. Fara constientizare, acceptare si regasirea adevaratilor parametri care ne compun, nicio sansa de aliniament. Amagire in schimb, cat cuprinde.
Cumva, The Secret e ca un curs de snorkeling. Iti arata, de la suprafata, cam ce comori sunt pe fundul oceanului. Pe cand un curs de scuba diving... hehe... ala da coborare in adancuri!
21 sept. 2009
The best is yet to come!
- Imi dau seama, imi spui in timp ce lacrimi sarate ti se preling pe obraji, ca nimeni nu are cum sa inteleaga prin ce trec. Si chiar pot sa inteleg asta, stii... pentru ca nici eu probabil nu l-as intelege pe altul daca ar veni si mi-ar povesti despre toate durerile si poverile pe care le are. Nici sora-mea sa fie, daca m-ar suna acum si mi-ar povesti ce mi se intampla mie, cred ca tot nu as intelege-o pe deplin...
Te ascult in continuare, dar o parte din atentia mea se disipeaza, pentru ca in mintea-mi se formeaza noi ganduri, prelungiri a ceea ce tocmai tu mi-ai spus. Sigur ca nu am cum sa inteleg perfect prin ceea ce treci. Si pe mine ma enerveaza chestia asta cateodata. Eu nu pot sa vad povestea ta decat din perspectiva mea. Cand ma gandesc la ce ti se intampla, gandesc la persoana a III-a, ma detasez aprioric de lumea intamplarii tale, pe care mi-o relatez. "Ea nu are asta, ei ii trebuie aia, pentru ea e important sa..."
Dar sa stii, uneori, din dragoste, mi-as dori sa preiau o parte din problemele tale. Daca ar exista un utilaj special de ridicat / carat / incarcat / transferat / descarcat poveri sufletesti, m-as oferi ca pentru o bucata de vreme sa fiu platforma pe care sa le depoziteze cineva la mine. Sa poti si tu sa respiri un pic a liniste. Sa respiri usor, fara oftaturi, fara extra kilograme pe piept. Sa pleci intr-un concediu cu, cum il cheama..., actorul ala trasnet dupa care oftezi ca un copil care se gandeste la o jucarie. Da, ala, ala! Stiu sigur ca i-ai spus numele in gand. :o)
Sa stii ca as sta cuminte pana te-ai intoarce, as avea grija de ‘incarcatura’, i-as suporta hachitele si m-as comporta onorabil cu ea si cu toate sarcinile derivate. Si stii de ce? De dragul tau (in primul rand), dar si din spirit de responsabilitate. Pentru ca as trai cu senzatia ca daca mi le-ai dat mie... ai facut-o cu incredere.
Chiar... daca ai putea sa imi dai mie poverile astea, mi le-ai da? Ai putea sa le parasesti? Nu te-ai gandi ca nu vrei sa dai ceva ce e al tau de drept, de la care sigur ai ceva de invatat? Nu e ca si cand ai imprumuta un bolero pentru vreo ocazie speciala. Mai mult, nu te-ai gandi ca de fapt nu vrei sa renunti la ele, cel putin nu pana cand propria-ti constiinta nu le-ar sti impacate, asezate (in rafturi, pe culori, ordonate...) cumva?
Sa stii draga mea ca e o placere (uneori mica, mica) in fiecare durere (mare, mare), si fiecare lacrima sarata lasa o urma parfumata pe obraz. Furie? Uneori e buna si asta, te ajuta sa eliberezi energie. Tristete? Pai insasi melancolia are un iz de prafum dulce, nu crezi? Suparari? Cum o fi viata intr-o lume de sirop si miere, oare nu ni s-ar taia de atata dulce? Hehe, eu zic ca nici tu, intr-un final, nu ai vrea sa renunti la ale tale, asa cum sunt ele. Sa zicem (ca sa vezi ce indulgenta sunt, ha!) ‘grele’ in clipa de fata. (Daca ma gandesc la boli ireversibile si dureri fizice adevarate si moarte, s-ar putea sa ma razgandesc.)
Si atunci, ce imi ramane mie, prietena ta, de facut? Pai cred ca singura solutie e si cea dreapta: in primul rand, raman cu tine. Te ascult, preiau povestea la persoana a III-a, o disec, analizez, pitrocesc asa cum pot si ma intorc fluturand un steag alb, cu bratele larg deschise ca sa te pot imbratisa. Alo, alo... hai sa ne intoarcem la realitate, eu sunt aici, tu esti aici, noi doua, de mana, o sa depasim si asta. Romania o sa iasa din criza si o sa gasesti un job, o sa iti poti modela casa cum numai tu ai putea-o gandi, intr-o buna zi cineva are sa iti spuna cat esti de minunata si atragatoare si ai sa tresari de placere la bratul lui. O sa continuam sa petrecem minunate seri impreuna, o sa radem de trecutul asta tumultuos, o sa inflorim si o sa ne... cum zicea?, ah da: o sa ne slefuim incet incet, ca doua diamante nepretuite ce suntem. Oricum, iti garantez, the best is yet to come!
End of a love letter.
Cu dragoste, prietenei mele scumpe si dragi!
PS: Sa stiti ca prietena mea e o tipa mi-nu-na-ta, frumoasa, eleganta, sexy si desteapta. Asta o spun in cazul in care acest articol ajunge sa fie citit de vreun tip cu radacini irlandeze. Nu de alta, dar cand aude de irlandezi... ia foc, nu alta! Hmmm...
PPS: Stie cineva vreun irlandez misto de tot, inteligent si sarmant, liber si.. liber? Vine ziua prietenei mele!
11 sept. 2009
Ce dar minunat este viata!
Am petrecut ceva timp astazi rasfoind paginile in care sunt comemorati pe CNN miile de oameni care au murit pe 11 septembrie 2001. Am preluat o parte din portrete aici, pe pagina, numai ca sa va rog si pe voi sa petreceti macar un minut, privindu-i.
Viata este un dar minunat si atata vreme cat avem parte de acest dar... e pacat sa nu il pretuim asa cum se cuvine. Asa ca mie si prietenilor mei despre care stiu ca sunt uneori impovarati de griji si suparari, voua, celor pe care nu va cunosc, tuturor celor care ajung aici intamplator sau nu... un gand frumos despre viata, fie chiar si din respect pentru aceste suflete.
Daca ei ar fi stiut ca acea dimineata s-ar fi terminat asa, oare cum si-ar fi petrecut ultimele saptamani, luni, ani din viata?! Mie acest chipuri zambitoare imi spun atat de multe...
Viata este un dar minunat si atata vreme cat avem parte de acest dar... e pacat sa nu il pretuim asa cum se cuvine. Asa ca mie si prietenilor mei despre care stiu ca sunt uneori impovarati de griji si suparari, voua, celor pe care nu va cunosc, tuturor celor care ajung aici intamplator sau nu... un gand frumos despre viata, fie chiar si din respect pentru aceste suflete.
Daca ei ar fi stiut ca acea dimineata s-ar fi terminat asa, oare cum si-ar fi petrecut ultimele saptamani, luni, ani din viata?! Mie acest chipuri zambitoare imi spun atat de multe...
8 apr. 2009
Mesaj pentru Croitza
Astazi, in mod exceptional, adresez un mesaj catre prietenul meu, al carui nume de cod bine ales de-a lui sotie, este... Croitza. Cine il cunoaste, stie despre ce vorbesc. Asa ca zic:
Draga Croitza, nu stiu daca cineva a scris pana acum despre tine. Ca da, ca nu... e mai putin important. Tu trebuie sa stii ca noi, fetele, suntem absolut incantate sa te avem alaturi. Nu glumesc. Mie rar mi-a fost dat sa vad un barbat ca tine si cred eu asa... ca ai pus un fel de standard in randul prietenelor care inca isi asteapta sortitul. Sus tare l-ai inaltat!
Nu mi-am propus sa transform mesajul asta intr-o linguseala ieftina. Nici sa scriu despre cat esti tu de binevoitor, nici cum ne uimesti pe toate cu amabilitatea, deschiderea si vorba ta buna. Ah, nu voi vorbi nici despre cum niciodata nu te plangi de nimic, nu deranjezi pe nimeni, dar nici despre cum de fiecare data cand este nevoie te dovedesti atat de responsabil, un adevarat barbat. Iti dai seama... ar sari in sus marea majoritate a celorlalti barbati daca le-as spune (dar nu o sa le spun): Croitza e genul de barbat langa care orice femeie se simte protejata. Pentru ca e bun, bland si cald, dar in acelasi timp puternic, hotarat si res-pon-sa-bil. Si stie ce vrea. Si are o familie model si are prieteni pe care ii respecta atat de tare incat... sentimentul asta se intoarce inzecit cu altele, mult mai calde si mai profunde decat mesajul meu de-acum. Nici nu ar intelege cei din jur cum de pot eu sa scriu asa despre tine, om insurat cu o mandrete de fata, fara sa am nicio problema. Nu, nu o sa scriu despre asta, pentru ca s-ar putea crede ca m-am decis sa sterg niste scame de pe umarul tau si uite, in disperare de cauza, o fac public aici, pe blog.
In realitate totul a pornit de la o reteta de budinca de orez. M-am gandit instant la tine, la Dana si la dimineata din Spania cand ne-am pus toti trei pe creat lapte cu gris. Adica voi, ca eu mai mult spectator, nu ma innebunesc asa tare tocmai dupa grisulet.
Bine. Am lungit mult vorba, pentru ca am vrut sa spun ca sunt o norocoasa sa te am prieten. Mai departe... un mic cadou pentru papila ta innebunita dupa dulciuri si budinci, pentru bucataria dotata cu atatea lucrursoare de care ai grija cu migala, pentru meticulozitatea si placerea cu care gatesti si pentru bucuria cu care... in general... tu si Ioana Musetzel ne primiti in caminul vostru, rasfatandu-ne cu bunatati si bunatate!
Gata. Sa gatim, ca la asta ne pricpem de minune!
Budinca de orez cu ciocolata si fructe pentru Croitza
325 g orez pentru risotto
l lapte
1 pahar vin alb
100 g unt
100 g ciocolata alba, rasa
100 g ciocolata amaruie, bucati
menta proaspata
fructe: capsuni, zmeura... ce ai la indemana :o)
cateva migdale, fistic pentru ploaia de la final
vanilie
zahar
un varf de cutit de sare
Intr-o cratita de marime potrivita, cu peretii inalti si fundul gros, topeste la foc mic 2/3 din unt si si vanilie, timp de 1 minut. Adauga orez si cateva linguri de zahar tos, dupa gust. Adauga vinul, amesteca pana acesta se evapora. Apoi adauga treptate laptele. Orezul trebuie sa fiarba la foc mic, constant, 16-17 minute, amestecandu-l cat mai des. Astfel amidonul va iesi din boabe, iar orezul va ave aun aspect cremos si matasos, foarte asemenator cu un risotto italian clasic. La sfarsit, orezul trebuie sa fie moale, dar cu boabele intregi. Se ia cratita de pe foc, se adauga ciocolata alba rasa si restul de unt, se amesteca, se pune capacul si se lasa cateva minute.
Se pune in farfurii, se infig cateva bucatele de ciocolata amaruie in fiecare gramajoara de orez, apoi se pun felii de capsuni sau zmeura sau ce ai la indemana si.. niste frunzulite mici de menta. Nu uita de ploaia de samburi presati. 2,3 migdale, 2 fire de fistic...
Pana te asezi la masa, ciocolata amaruie trebuie sa se fi topit deja. O adevarata desfatare, nu-i asa prietene?! :o))
Salutari si miss you!
Draga Croitza, nu stiu daca cineva a scris pana acum despre tine. Ca da, ca nu... e mai putin important. Tu trebuie sa stii ca noi, fetele, suntem absolut incantate sa te avem alaturi. Nu glumesc. Mie rar mi-a fost dat sa vad un barbat ca tine si cred eu asa... ca ai pus un fel de standard in randul prietenelor care inca isi asteapta sortitul. Sus tare l-ai inaltat!
Nu mi-am propus sa transform mesajul asta intr-o linguseala ieftina. Nici sa scriu despre cat esti tu de binevoitor, nici cum ne uimesti pe toate cu amabilitatea, deschiderea si vorba ta buna. Ah, nu voi vorbi nici despre cum niciodata nu te plangi de nimic, nu deranjezi pe nimeni, dar nici despre cum de fiecare data cand este nevoie te dovedesti atat de responsabil, un adevarat barbat. Iti dai seama... ar sari in sus marea majoritate a celorlalti barbati daca le-as spune (dar nu o sa le spun): Croitza e genul de barbat langa care orice femeie se simte protejata. Pentru ca e bun, bland si cald, dar in acelasi timp puternic, hotarat si res-pon-sa-bil. Si stie ce vrea. Si are o familie model si are prieteni pe care ii respecta atat de tare incat... sentimentul asta se intoarce inzecit cu altele, mult mai calde si mai profunde decat mesajul meu de-acum. Nici nu ar intelege cei din jur cum de pot eu sa scriu asa despre tine, om insurat cu o mandrete de fata, fara sa am nicio problema. Nu, nu o sa scriu despre asta, pentru ca s-ar putea crede ca m-am decis sa sterg niste scame de pe umarul tau si uite, in disperare de cauza, o fac public aici, pe blog.
In realitate totul a pornit de la o reteta de budinca de orez. M-am gandit instant la tine, la Dana si la dimineata din Spania cand ne-am pus toti trei pe creat lapte cu gris. Adica voi, ca eu mai mult spectator, nu ma innebunesc asa tare tocmai dupa grisulet.
Bine. Am lungit mult vorba, pentru ca am vrut sa spun ca sunt o norocoasa sa te am prieten. Mai departe... un mic cadou pentru papila ta innebunita dupa dulciuri si budinci, pentru bucataria dotata cu atatea lucrursoare de care ai grija cu migala, pentru meticulozitatea si placerea cu care gatesti si pentru bucuria cu care... in general... tu si Ioana Musetzel ne primiti in caminul vostru, rasfatandu-ne cu bunatati si bunatate!
Gata. Sa gatim, ca la asta ne pricpem de minune!
Budinca de orez cu ciocolata si fructe pentru Croitza
325 g orez pentru risottol lapte
1 pahar vin alb
100 g unt
100 g ciocolata alba, rasa
100 g ciocolata amaruie, bucati
menta proaspata
fructe: capsuni, zmeura... ce ai la indemana :o)
cateva migdale, fistic pentru ploaia de la final
vanilie
zahar
un varf de cutit de sare
Intr-o cratita de marime potrivita, cu peretii inalti si fundul gros, topeste la foc mic 2/3 din unt si si vanilie, timp de 1 minut. Adauga orez si cateva linguri de zahar tos, dupa gust. Adauga vinul, amesteca pana acesta se evapora. Apoi adauga treptate laptele. Orezul trebuie sa fiarba la foc mic, constant, 16-17 minute, amestecandu-l cat mai des. Astfel amidonul va iesi din boabe, iar orezul va ave aun aspect cremos si matasos, foarte asemenator cu un risotto italian clasic. La sfarsit, orezul trebuie sa fie moale, dar cu boabele intregi. Se ia cratita de pe foc, se adauga ciocolata alba rasa si restul de unt, se amesteca, se pune capacul si se lasa cateva minute.
Se pune in farfurii, se infig cateva bucatele de ciocolata amaruie in fiecare gramajoara de orez, apoi se pun felii de capsuni sau zmeura sau ce ai la indemana si.. niste frunzulite mici de menta. Nu uita de ploaia de samburi presati. 2,3 migdale, 2 fire de fistic...
Pana te asezi la masa, ciocolata amaruie trebuie sa se fi topit deja. O adevarata desfatare, nu-i asa prietene?! :o))
Salutari si miss you!
18 mar. 2009
Clubul de joi, in care facem ce vrem noi!
Nu stiu daca din intamplare sau nu (nu cred o iota ca ar exista coincidente).. am ratacit caietul de istoria religiilor. Cred ca atat m-am atasat de idee si de lecturile astea, incat cineva de acolo de sus a zis, dupa ce am postat prima lectie pe blog... mai fato, poate ca tie ti-o placea sa petreci timp cu stramosii, dar de ce sa ii ostenesti si pe altii cu subiecte din astea?! Deh, una peste alta, pentru moment ati scapat. Am ratacit caietul. Evident, o sa il gasesc si o sa revin cu lectia 2. :-P
In rest... my life is 'brilliant'. Maine seara voi gazdui Clubul de Joi (in care facem ce vrem noi, sic!). E o initiativa despre care nu am scris inca pe blog... tocmai pentru ca am vrut sa fie ceva special, dar uite ca suntem deja la a 3a intalnire si nu se cade sa aman atat de mult o asa poveste frumoasa.
Impreuna cu alte 6 prietene, am pus la cale un club de lectura si... miscellaneous ca intre fete. Ne intalnim o data pe luna, a 3a joi din luna, mai exact, ca de aia ii spunem Clubul de Joi (CeDeJe), si discutam despre o carte pe care am agreat in prealabil sa o citim toate. Prima intalnire a fost de organizare, am setat niste directii, reguli si posibile teme de discutie si entertainment. La a 2a intalnire, Principessa ne-a fost din nou gazda si am discutat despre 'Citind Lolita in Teheran'. Acum e randul lui Elizabeth Gilbert si a senzationalului ei volum "Mananca, roaga-te, iubeste".
Pe langa carte, in cele cateva ore pe care le petrecem impreuna, planuim si facem o groaza de lucruri. Ioana Barosana ne-a vorbit despre islamism si lumea araba. Eu am recitat poezie si le-am invatat pe fete sa... impatureasca un tricou din cateva miscari (dupa cum vedeti, din lumea noastra misandrista, gasim o secunda si pentru ceva util gospodariei, de care pot beneficia partenerii; ca tare-i bine cand te trezesti dimineata, te duci la dulap si scoti un tricou proaspat calcat, frumos impaturit, ca scos din tipla... hehe!). Evident, pe langa toate cele, bem si mancam, cat mai natural cu putinta, sic!
Si joi e randul meu sa fiu gazda. Am de pregatit din nou o poezie (sau mai multe), am de pregatit ceva informatii despre marile religii ale lumii (sic! again!), si... ta-naaaam... vreau sa invat cum se face nodul la cravata. Nu ma amagesc ca asta va fi usor! Dar diseara si maine o sa repet chestia asta, ca sa fiu in stare sa predau lectia fetelor. Poate cer ajutor si de pe la colegi, who knows... Tiii.. ce-o sa ne mai distram!
Seara va fi impanata cu sfaturile Mirunei, care este specialist consultant Feng Shui, cu lectia despre ceaiuri pe care o pregateste Ioana Barosana si de tendintele modei in acest sezon, evident de la Principessa.
Cu siguranta intalnirea de maine va fi savuroasa, cel putin la fel de savuroasa ca si cartea in discutie. Fetelor (mai ales!) si baietilor (recomand!) ati citit 'Mananca, roaga-te, iubeste'? Cine a pus mana pe ea, stie la ce ma refer... Cine nu, you'd better, soon! E numai de castigat pe acolo.
Mda. Nu sunt happy cu aceasta prima prezentare a CeDeJe (sau, cum ii mai spunem noi... Clubul Amasoanelor), dar pana la urma asta este. Trebuia sa introduc subiectul in propozitie, nu de alta dar am promis fetelor ca o voi face. Si acum, ca introducerea a fost facuta, ar trebui sa ma tin de treaba si sa revin cu povestile 'post CeDeJe'.
PS: In primul brainstorming s-a nascut o idee care mie imi place foarte tare. A fost vorba ca nu ar strica sa invitam, la un CeDeJe, 2 sau 3 barbati, prieteni care sa accepte provocarea de a face fata tiradei noastre de intrebari despre... orice. Ma amuza tare gandul asta. Ii si vad, pe unii dintre prietenii mei, asezati in 'scaunul electric'. Relu, Thorn... sunteti printre cei vizati :o)! Don't run, please! :o)
In rest... my life is 'brilliant'. Maine seara voi gazdui Clubul de Joi (in care facem ce vrem noi, sic!). E o initiativa despre care nu am scris inca pe blog... tocmai pentru ca am vrut sa fie ceva special, dar uite ca suntem deja la a 3a intalnire si nu se cade sa aman atat de mult o asa poveste frumoasa.
Impreuna cu alte 6 prietene, am pus la cale un club de lectura si... miscellaneous ca intre fete. Ne intalnim o data pe luna, a 3a joi din luna, mai exact, ca de aia ii spunem Clubul de Joi (CeDeJe), si discutam despre o carte pe care am agreat in prealabil sa o citim toate. Prima intalnire a fost de organizare, am setat niste directii, reguli si posibile teme de discutie si entertainment. La a 2a intalnire, Principessa ne-a fost din nou gazda si am discutat despre 'Citind Lolita in Teheran'. Acum e randul lui Elizabeth Gilbert si a senzationalului ei volum "Mananca, roaga-te, iubeste".
Pe langa carte, in cele cateva ore pe care le petrecem impreuna, planuim si facem o groaza de lucruri. Ioana Barosana ne-a vorbit despre islamism si lumea araba. Eu am recitat poezie si le-am invatat pe fete sa... impatureasca un tricou din cateva miscari (dupa cum vedeti, din lumea noastra misandrista, gasim o secunda si pentru ceva util gospodariei, de care pot beneficia partenerii; ca tare-i bine cand te trezesti dimineata, te duci la dulap si scoti un tricou proaspat calcat, frumos impaturit, ca scos din tipla... hehe!). Evident, pe langa toate cele, bem si mancam, cat mai natural cu putinta, sic!
Si joi e randul meu sa fiu gazda. Am de pregatit din nou o poezie (sau mai multe), am de pregatit ceva informatii despre marile religii ale lumii (sic! again!), si... ta-naaaam... vreau sa invat cum se face nodul la cravata. Nu ma amagesc ca asta va fi usor! Dar diseara si maine o sa repet chestia asta, ca sa fiu in stare sa predau lectia fetelor. Poate cer ajutor si de pe la colegi, who knows... Tiii.. ce-o sa ne mai distram!
Seara va fi impanata cu sfaturile Mirunei, care este specialist consultant Feng Shui, cu lectia despre ceaiuri pe care o pregateste Ioana Barosana si de tendintele modei in acest sezon, evident de la Principessa.
Cu siguranta intalnirea de maine va fi savuroasa, cel putin la fel de savuroasa ca si cartea in discutie. Fetelor (mai ales!) si baietilor (recomand!) ati citit 'Mananca, roaga-te, iubeste'? Cine a pus mana pe ea, stie la ce ma refer... Cine nu, you'd better, soon! E numai de castigat pe acolo.
Mda. Nu sunt happy cu aceasta prima prezentare a CeDeJe (sau, cum ii mai spunem noi... Clubul Amasoanelor), dar pana la urma asta este. Trebuia sa introduc subiectul in propozitie, nu de alta dar am promis fetelor ca o voi face. Si acum, ca introducerea a fost facuta, ar trebui sa ma tin de treaba si sa revin cu povestile 'post CeDeJe'.
PS: In primul brainstorming s-a nascut o idee care mie imi place foarte tare. A fost vorba ca nu ar strica sa invitam, la un CeDeJe, 2 sau 3 barbati, prieteni care sa accepte provocarea de a face fata tiradei noastre de intrebari despre... orice. Ma amuza tare gandul asta. Ii si vad, pe unii dintre prietenii mei, asezati in 'scaunul electric'. Relu, Thorn... sunteti printre cei vizati :o)! Don't run, please! :o)
5 feb. 2009
Ma numesc Scandal, caut stapan pus pe iubire
El este Scandal, are un an si un pic, o prietena l-a gasit duminica la usa iar o alta l-a adoptat, temporar. Acum Scandal e in cautare activa de un proprietar detinator de suflet si camin calduros.
I s-au facut analizele, toate, pisicuta este sanatoasa. Singurele simptome prezentate pana in prezent sunt de... educatie in-house. Are pernutele pe labute curate, isi cauta ladita, consuma mancare speciala pentru pisicute - de aici am dedus noi ca e pisica de apartament, probabil s-a pierdut in vartejul noptii de sambata spre duminica... De cuminte este cuminte si tare comunicativ.
A, si are si un doctor de familie extraordinar care il asigura pe viitorul proprietar ca se va alege cu un prieten sanatos tun, cu analize si vaccinuri la zi.
Daca stiti pe cineva in cautare de pisicuta... scrieti-mi va rog! Adresa mea este anicro77@gmail.com.
14 ian. 2009
Ziua portilor deschise
Am considerat ca data de 14 ianuarie e la fel de buna ca oricare alta pentru a reveni asupra deciziei de inchidere a blogului. Mai multi prieteni m-au intrebat in aceasta jumatate de zi.. ‘de ce nu pot sa intru pe blogul tau’? Si fiecaruia a trebuit sa ii explic de ce la inceputul anului am inchis pe perioada nelimitata fila asta de poveste, pentru ca nu am mai scris demult, pentru ca nu sunt in stare sa leg propozitii coerente, pentru ca nu ma mai regasesc aici... Nu definitiv, doar pentru o vreme, dar am inchis povestioara mea virtuala. Si cu asta... bang!... usa inchisa in fata musafirilor mei.
Astazi m-am gandit ca orice... numai frumos nu este ce am facut. Ca am chef de scris sau nu, nu se face sa inchid usa in nas celor care din cand in cand veneau in vizita.
Prin urmare redau acces oricui ajunge in aceste pagini, cu scuzele de rigoare fata de obisnuitii casei. Nu promit reveniri furtunoase, nici texte revelatorii, nici povesti la gura sobei. Cred ca incet incet imi voi relua obiceiul de a va istorisi una alta din jur. Fara promisiuni deocamdata... Pentru mine, insusi gestul de a descuia usa e un mare pas inainte.
Astazi m-am gandit ca orice... numai frumos nu este ce am facut. Ca am chef de scris sau nu, nu se face sa inchid usa in nas celor care din cand in cand veneau in vizita.
Prin urmare redau acces oricui ajunge in aceste pagini, cu scuzele de rigoare fata de obisnuitii casei. Nu promit reveniri furtunoase, nici texte revelatorii, nici povesti la gura sobei. Cred ca incet incet imi voi relua obiceiul de a va istorisi una alta din jur. Fara promisiuni deocamdata... Pentru mine, insusi gestul de a descuia usa e un mare pas inainte.
21 mai 2008
El cu milionul, noi cu lectia...
Acum 6 ani de zile lucram impreuna in aceeasi companie. El era junior si se straduia mai mereu sa faca pe placul tuturor. Si noi, astialalti, deja cu vechime si cu trecere pe la sefu’, il cam tratam de copilandru. Frumos si respectuos, ca eram oameni civilizati, dar fara sa il luam in serios mai niciodata. Adevarul e ca... chiar era copil. Era inca student, undeva pe la 18, 19 ani ani asa, cu o figura foarte naiva si inofensiva... George al nostru era ‘the junior’ in echipa.
Tocmai de aceea, cand si-a anuntat plecarea subita, o bucata de companie a ridicat spranceana: adica bine, do’mle, nici bine nu ai venit ca si pleci? Pai noi, astia care suntem aici de la inceputuri, noi am tras, am ajuns undeva, stim sa apreciem adevarata masura a lucrurilor. Noi stim ca succesul nu vine peste noapte. Noi stim oricum mai bine decat tine ca trebuie sa tragi ca sa ajungi undeva. Iar voi - generatia asta tanara - asteptati pica para malaiata si cand nu pica fructu’ dati bir cu fugitii. Ce de superficialitate! Tocmai tu, junioare, care noi te-am corcolit si te-am tinut in palma si te-am dadacit si ti-am vandut pe tava meseria, bratara de aur... Hehe, ai sa vezi tu, prietene... Noi am fost ca tine, tu ca noi o sa fii si atunci o sa vezi!
O alta bucata din companie si-a indesat rasetele pe la colturi. Frustratii momentului care s-au bucurat ca pushtiu’ a luat initiativa si pleaca: uite dom’le, ce gest maret, uite cum protesteaza el fata de nedreptatile la care suntem noi toti astia supusi. Hehe, gata, incet incet le pleaca oamenii buni. Ei las, ca de maine ma apuc si eu sa imi caut si scap i eu de aici.
Habar nu am daca asta era cu adevarat in mintile unora din jur, dar pot sa pun pariu ca nu sunt foarte departe de adevar.
(Paranteza: Adica asa se intampla de fiecare data cand se mai duce cate unul. Nu ati vazut? Este un pattern. Oricine pleaca lasa in urma cel putin doua categorii de frustrati atarnand pe birouri:
1. frustratii cei care gandesc ca recunostinta e floare rara, ca omul te lasa balta exact cand nu trebuie, ca pleaca exact cand te asteptai sa culegi roadele investitiei de timp si de bani si de nervi pe care cu abnegatie de sef exemplar le-ai depus la altarul relatiei voastre. Evident, aici intra managementul, superiorii directi, ‘directorii’...
2. frustratii ciudosi, cei care au pogonul de neumltumiri adunate in desaga, marii exploatati, victimele eterne. Adica aia care raman in urma, la acelasi birou de care sunt satui, cu aceeasi munca plicticoasa, aia care se lamenteaza, se vaicaresc, se auto saboteaza vreme indelungata, aia pentru care a face un CV este capat de lume.. (acuma... eu stiu ca voi soca, dar ‘aia’ suntem noi de multe ori, no matter the exceptions...).
Inchis paranteza.)
Cu George, povestea a fost cu atat mai interesanta cu cat, dupa ce ca era j-u-n-i-o-r, ne-a anuntat ca se retrage pentru a-si face el, de capul lui, un business privat. Adica nu pleca la alt patron. Copilasul nostru isi facuse firma si lua viata in piept de-a dreptul. Care piept, mai Georgele mai, nu vezi cat esti de firav?! In ciuda tuturor, el si-a vazut de drumul lui, noi, fireste, de al nostru...
Si anii s-au scurs. Din cand in cand mai aflam despre el, la reuniunile ‘de clasa’ - ca daca tot ne-am avut ca prietenii la serviciu, ne mai si vedem din cand in cand. Si asa mai aflam de Georgica - si-a facut intr-adevar business-ul lui, ii merge binisor, el cu treaba lui, acolo, noi cu a noastra. Ba la o bauta din asta a venit chiar el, in persoana, la fel de copilandru ca, deh, or fi trecut peste el anii, dar au trecut si peste noi.Cum spuneam... noi ca tine am fost, tu ca noi o sa fii, mai George mai... Si el tot modest, nu s-a laudat, nu si-a strigat nici fericirea nici nefericirea, dar i se citea entuziasmul in putinele vorbe. Deja il priveam cam din cealalta perspectiva: uite frate, el de capul lui, noi tot la patron. O fi stiind el ceva de nu se da batut.... Era ceva ca isi mentinea business-ul pe linia de plutire. Adica era de apreciat baiatul.
Acum 2 luni, o noua reuniune, mult mai putini decat altadata. Georgica nu apare. Si toata lumea isi trece in revista amarul. - Te-a maritat? - M-am maritat, prietene, m-a luat compania pe vecie. - Tu, te-ai insurat? - Si io, cu delegatiile. Am harem... multe si marunte, sa-mi ajunga... - Da' de George mai stiti mai ceva? Mai are mai magazinasul ala al lui, virtual? Mai traieste baiatul asta? Ala nu, ala nu... pana cand unu’ zice: - L-am vazut eu, cred ca ii merge bine, conducea o masina benogasa. Aha, a crescut copilu’... -Hai sa il sunam mai, poate vine sa ne vedem. Pun mana atunci si acolo pe telefon si ma lansez emotionata ca o sa il aud pe copilu’. Si suna, suna, suna... Abonatul nu raspunde. - Eee, Georgic-al nostru e greu de gasit. Las’ ca poate suna el inapoi. N-a sunat.
Azi dimineata, deschid Capitalul. Ce mi-o fi venit, nu stiu, ca nu l-am mai deschis de luni intregi. Si rasfoiesc a lene asa... o pagina - balarii. A doua pagina - balarii. Pe la sectiunea de IT, articol mare de coperta: Primul milion de euro facut dintr-o republica virtuala. Ha ha! Ia sa vedem ce zic astia aici: Un tanar de 26 de ani din Bucuresti a intrat in randul milionarilor in euro la numai sase luni dupa ce a lansat un joc de strategie online, care le ofera utilizatorilor faima si putere virtuala. Ia uite frate! Uite si tu ce face pushtimea in zilele noastre! Si ma apuc sa le citesc asta in gura mare colegilor. Si toti: Whoa! Whoa! I-auzi frate... Si in timp ce ei se mirau, am si eu timp sa cobor privirea pe pagina... la ditamai poza cu tanarul de doar 26 ani... Si mi se taie respiratia, efectiv. Si nu cred ca mai e nevoie sa continuu, puteti voi sa cititi aici.
Mai am vorbe doar de epilog:
Simt nevoia sa tac si sa invat prieteni. Asta simt eu nevoia sa fac acum.
OK - o sa ii dau un sms, o sa il felicit si o sa ii zic ca e maret. Jos palaria! Si asta o fac cu zambet sincer pe buze, ca vorba aia - ce vina are omul ca are doar 26 anisori?! Si ca el ca mine nu o sa fie niciodata?!
Tocmai de aceea, cand si-a anuntat plecarea subita, o bucata de companie a ridicat spranceana: adica bine, do’mle, nici bine nu ai venit ca si pleci? Pai noi, astia care suntem aici de la inceputuri, noi am tras, am ajuns undeva, stim sa apreciem adevarata masura a lucrurilor. Noi stim ca succesul nu vine peste noapte. Noi stim oricum mai bine decat tine ca trebuie sa tragi ca sa ajungi undeva. Iar voi - generatia asta tanara - asteptati pica para malaiata si cand nu pica fructu’ dati bir cu fugitii. Ce de superficialitate! Tocmai tu, junioare, care noi te-am corcolit si te-am tinut in palma si te-am dadacit si ti-am vandut pe tava meseria, bratara de aur... Hehe, ai sa vezi tu, prietene... Noi am fost ca tine, tu ca noi o sa fii si atunci o sa vezi!
O alta bucata din companie si-a indesat rasetele pe la colturi. Frustratii momentului care s-au bucurat ca pushtiu’ a luat initiativa si pleaca: uite dom’le, ce gest maret, uite cum protesteaza el fata de nedreptatile la care suntem noi toti astia supusi. Hehe, gata, incet incet le pleaca oamenii buni. Ei las, ca de maine ma apuc si eu sa imi caut si scap i eu de aici.
Habar nu am daca asta era cu adevarat in mintile unora din jur, dar pot sa pun pariu ca nu sunt foarte departe de adevar.
(Paranteza: Adica asa se intampla de fiecare data cand se mai duce cate unul. Nu ati vazut? Este un pattern. Oricine pleaca lasa in urma cel putin doua categorii de frustrati atarnand pe birouri:
1. frustratii cei care gandesc ca recunostinta e floare rara, ca omul te lasa balta exact cand nu trebuie, ca pleaca exact cand te asteptai sa culegi roadele investitiei de timp si de bani si de nervi pe care cu abnegatie de sef exemplar le-ai depus la altarul relatiei voastre. Evident, aici intra managementul, superiorii directi, ‘directorii’...
2. frustratii ciudosi, cei care au pogonul de neumltumiri adunate in desaga, marii exploatati, victimele eterne. Adica aia care raman in urma, la acelasi birou de care sunt satui, cu aceeasi munca plicticoasa, aia care se lamenteaza, se vaicaresc, se auto saboteaza vreme indelungata, aia pentru care a face un CV este capat de lume.. (acuma... eu stiu ca voi soca, dar ‘aia’ suntem noi de multe ori, no matter the exceptions...).
Inchis paranteza.)
Cu George, povestea a fost cu atat mai interesanta cu cat, dupa ce ca era j-u-n-i-o-r, ne-a anuntat ca se retrage pentru a-si face el, de capul lui, un business privat. Adica nu pleca la alt patron. Copilasul nostru isi facuse firma si lua viata in piept de-a dreptul. Care piept, mai Georgele mai, nu vezi cat esti de firav?! In ciuda tuturor, el si-a vazut de drumul lui, noi, fireste, de al nostru...
Si anii s-au scurs. Din cand in cand mai aflam despre el, la reuniunile ‘de clasa’ - ca daca tot ne-am avut ca prietenii la serviciu, ne mai si vedem din cand in cand. Si asa mai aflam de Georgica - si-a facut intr-adevar business-ul lui, ii merge binisor, el cu treaba lui, acolo, noi cu a noastra. Ba la o bauta din asta a venit chiar el, in persoana, la fel de copilandru ca, deh, or fi trecut peste el anii, dar au trecut si peste noi.Cum spuneam... noi ca tine am fost, tu ca noi o sa fii, mai George mai... Si el tot modest, nu s-a laudat, nu si-a strigat nici fericirea nici nefericirea, dar i se citea entuziasmul in putinele vorbe. Deja il priveam cam din cealalta perspectiva: uite frate, el de capul lui, noi tot la patron. O fi stiind el ceva de nu se da batut.... Era ceva ca isi mentinea business-ul pe linia de plutire. Adica era de apreciat baiatul.
Acum 2 luni, o noua reuniune, mult mai putini decat altadata. Georgica nu apare. Si toata lumea isi trece in revista amarul. - Te-a maritat? - M-am maritat, prietene, m-a luat compania pe vecie. - Tu, te-ai insurat? - Si io, cu delegatiile. Am harem... multe si marunte, sa-mi ajunga... - Da' de George mai stiti mai ceva? Mai are mai magazinasul ala al lui, virtual? Mai traieste baiatul asta? Ala nu, ala nu... pana cand unu’ zice: - L-am vazut eu, cred ca ii merge bine, conducea o masina benogasa. Aha, a crescut copilu’... -Hai sa il sunam mai, poate vine sa ne vedem. Pun mana atunci si acolo pe telefon si ma lansez emotionata ca o sa il aud pe copilu’. Si suna, suna, suna... Abonatul nu raspunde. - Eee, Georgic-al nostru e greu de gasit. Las’ ca poate suna el inapoi. N-a sunat.
Azi dimineata, deschid Capitalul. Ce mi-o fi venit, nu stiu, ca nu l-am mai deschis de luni intregi. Si rasfoiesc a lene asa... o pagina - balarii. A doua pagina - balarii. Pe la sectiunea de IT, articol mare de coperta: Primul milion de euro facut dintr-o republica virtuala. Ha ha! Ia sa vedem ce zic astia aici: Un tanar de 26 de ani din Bucuresti a intrat in randul milionarilor in euro la numai sase luni dupa ce a lansat un joc de strategie online, care le ofera utilizatorilor faima si putere virtuala. Ia uite frate! Uite si tu ce face pushtimea in zilele noastre! Si ma apuc sa le citesc asta in gura mare colegilor. Si toti: Whoa! Whoa! I-auzi frate... Si in timp ce ei se mirau, am si eu timp sa cobor privirea pe pagina... la ditamai poza cu tanarul de doar 26 ani... Si mi se taie respiratia, efectiv. Si nu cred ca mai e nevoie sa continuu, puteti voi sa cititi aici.
Mai am vorbe doar de epilog:
Simt nevoia sa tac si sa invat prieteni. Asta simt eu nevoia sa fac acum.
OK - o sa ii dau un sms, o sa il felicit si o sa ii zic ca e maret. Jos palaria! Si asta o fac cu zambet sincer pe buze, ca vorba aia - ce vina are omul ca are doar 26 anisori?! Si ca el ca mine nu o sa fie niciodata?!
12 apr. 2008
Despre diversitate
Astazi voi avea o sambata distractivo-administrativa. De cate ori vine sambata si am de treaba pentru casa, mintea mea se intoarce in mod involuntar la perioada renovarii. Si, implicit, la prietenul Murphy. Cum sunt o fire organizata, perioada renovarii pentru mine a insemnat nu doar efort financiar, fizic, alergatura si decizii dificile de luat. Cred ca cel mai important lucru care se mi s-a intamplat in perioada aceea era ca nu imi ieseau lucrurile, by default. Nu venea meseriasul la ora stabilita, nu gaseam surubul de care aveam nevoie, nu se lipea sipca de perete, nu era loc in parcare pentru camionul cu mobila, nu cumparam ce trebuie din magazin si trebuia sa ma intorc cu retururi si schimbari succesive... etc etc etc. Toate cu NU. Toate anapoda.
Asa ca de cate ori vine vorba de planuri administrative, simturile mele sunt in alerta. Ce-i drept, rau gandesti, rau patesti. Dar ce sa fac daca asa m-au invatat cei 3 ani de renovare?! Ma tem de surprizele din piata.
Asadar, astazi am de cautat aer conditionat. Perspectiva unei noi veri cu 45 grade ma face sa tremur, mai ales pentru mama. Culmea este ca nici una dintre noi nu suporta ventilatiile artificiale. Ne apuca instant alergiile, raceala, umflarea ganglionilor, amigdalita, etc etc si aici :o). In fata incalzirii globale insa, ne-am decis ca trebuie sa ne adaptam. Prin urmare ma duc in piata cu temele facute: voi cauta un White Westing House de 12.000 BTU ca asa mi-au spus colegii ca e bine. Caine surd la vanatoare. Ma amuza chestia asta. In fata evolutiilor electrotehnice sunt mai mult decat la discretia hazardului. Nu e ca si cand imi caut oja verde si stiu ce vreau. Nu. Vreau aer in timp de arsita si ma las pe mana celor care stiu mai bine.
Imi amintesc ca am vizionat odata pe TED.com un filmulet (pe care nu il mai gasesc acum) :o( legat de fericire versus alternative. Si vorbitorul spunea ca dogma oficiala a tuturor societatilor industriale era ca daca suntem interesati in a maximiza bunastarea cetatenilor, modul in care putem face asta e sa maximizam libertatea individuala. Cu asta, avand toti libertatea sa alegem, ne vom conecta mai mult intre noi ca sa ajungem la ceea ce avem nevoie, dezideratul suprem, fericirea. Acum: modul de maximizare a libertatii e sa maximizezi alegerile. Cu cat ai mai multe alegeri, cu atat mai liber te simti. Si fireste, mai fericit.
Nu e asa – argumenta ulterior autorul. Si eu sunt de acord. Inteleg ca viata e de fapt un lant intreg de alegeri, dar si sa fii pus in fata faptului de a alege un lucru dintre zeci de posibile alternative este extrem de dificil si frustrant. Creeaza o stare de disconfort pe care eu numai cu fericirea nu o asociez. Fireste, la final, cand voi avea aer conditionat voi fi multumita, dar periplul pana acolo nu este decat un sir intreg de intrebari, dileme, framantari.
Am dat un simplu search pe Google pentru ‘aer conditionat’ si mi s-au afisat in fata 2.790.000 de rezultate. Si cand am intrat pe cateva pagini am dat nas in nas cu alte multe informatii, toate cu multe necunoscute pentru mine. Cu cat am sapat prin alternative, cu atat am avut mai multe intrebari. What is this? What is that? ... And this???!!!!! ... And that...???!!! :o))
E o problema fara sfarsit daca nu te lasi purtat de val. Si eu la toata problema asta am gasit calea cea mai dreapta si mai sigura catre fericire: colegul meu, Radu. El este specialistul, care va trebui cinstit cum se cuvine! Intai sa ma vad cu White Westing House in casa. Asta e tot ce vreau. Simplu, nu?! :o)
Later edit:
Sunt fericita posesoare a una bucata aparat aer conditionat White Westinghouse - intr-un cuvant, cum scrie pe cutie, nu cum am crezut eu, sic! :o)
Nu m-a avertizat nimeni ca unitatea de exterior este atat de grea incat bineinteles sa nu fiu in stare sa o ridic din carut in portbagaj si din portbagaj in casa.
Traiasca prietenii si telefoanele mobile! :o)
Saptamana viitoare urmeaza instalarea.
Murphy, have a nice nap my friend. Please :o)
Asa ca de cate ori vine vorba de planuri administrative, simturile mele sunt in alerta. Ce-i drept, rau gandesti, rau patesti. Dar ce sa fac daca asa m-au invatat cei 3 ani de renovare?! Ma tem de surprizele din piata.
Asadar, astazi am de cautat aer conditionat. Perspectiva unei noi veri cu 45 grade ma face sa tremur, mai ales pentru mama. Culmea este ca nici una dintre noi nu suporta ventilatiile artificiale. Ne apuca instant alergiile, raceala, umflarea ganglionilor, amigdalita, etc etc si aici :o). In fata incalzirii globale insa, ne-am decis ca trebuie sa ne adaptam. Prin urmare ma duc in piata cu temele facute: voi cauta un White Westing House de 12.000 BTU ca asa mi-au spus colegii ca e bine. Caine surd la vanatoare. Ma amuza chestia asta. In fata evolutiilor electrotehnice sunt mai mult decat la discretia hazardului. Nu e ca si cand imi caut oja verde si stiu ce vreau. Nu. Vreau aer in timp de arsita si ma las pe mana celor care stiu mai bine.
Imi amintesc ca am vizionat odata pe TED.com un filmulet (pe care nu il mai gasesc acum) :o( legat de fericire versus alternative. Si vorbitorul spunea ca dogma oficiala a tuturor societatilor industriale era ca daca suntem interesati in a maximiza bunastarea cetatenilor, modul in care putem face asta e sa maximizam libertatea individuala. Cu asta, avand toti libertatea sa alegem, ne vom conecta mai mult intre noi ca sa ajungem la ceea ce avem nevoie, dezideratul suprem, fericirea. Acum: modul de maximizare a libertatii e sa maximizezi alegerile. Cu cat ai mai multe alegeri, cu atat mai liber te simti. Si fireste, mai fericit.
Nu e asa – argumenta ulterior autorul. Si eu sunt de acord. Inteleg ca viata e de fapt un lant intreg de alegeri, dar si sa fii pus in fata faptului de a alege un lucru dintre zeci de posibile alternative este extrem de dificil si frustrant. Creeaza o stare de disconfort pe care eu numai cu fericirea nu o asociez. Fireste, la final, cand voi avea aer conditionat voi fi multumita, dar periplul pana acolo nu este decat un sir intreg de intrebari, dileme, framantari.
Am dat un simplu search pe Google pentru ‘aer conditionat’ si mi s-au afisat in fata 2.790.000 de rezultate. Si cand am intrat pe cateva pagini am dat nas in nas cu alte multe informatii, toate cu multe necunoscute pentru mine. Cu cat am sapat prin alternative, cu atat am avut mai multe intrebari. What is this? What is that? ... And this???!!!!! ... And that...???!!! :o))
E o problema fara sfarsit daca nu te lasi purtat de val. Si eu la toata problema asta am gasit calea cea mai dreapta si mai sigura catre fericire: colegul meu, Radu. El este specialistul, care va trebui cinstit cum se cuvine! Intai sa ma vad cu White Westing House in casa. Asta e tot ce vreau. Simplu, nu?! :o)
Later edit:
Sunt fericita posesoare a una bucata aparat aer conditionat White Westinghouse - intr-un cuvant, cum scrie pe cutie, nu cum am crezut eu, sic! :o)
Nu m-a avertizat nimeni ca unitatea de exterior este atat de grea incat bineinteles sa nu fiu in stare sa o ridic din carut in portbagaj si din portbagaj in casa.
Traiasca prietenii si telefoanele mobile! :o)
Saptamana viitoare urmeaza instalarea.
Murphy, have a nice nap my friend. Please :o)
3 apr. 2008
Si.. ce mai pierdem azi?
Saptamana trecuta am participat la un curs de negociere. Demult nu am mai dat nota 10 unui curs, unui trainer. O fac acum, pentru ca intr-adevar au fost 2 zile reusite. La polul opus, nota 3 pentru mine, pentru ca nu m-am putut concentra, nu am trecut de tracul si preconceptia ca NU sunt o buna negociatoare, nu am dat rezultatele scontate. Ba mai mult, am zadarnicit si planurile altora. In urma unei lungi conversatii me myself and I m-am iertat. Case closed, data viitoare o sa fiu MAI atenta. Mi-am promis.
Daca e sa imi fi placut ceva in mod special din cate am auzit, un lucru pe care mi-ar placea sa il impartasesc mai ales celor care nu au avut ocazia sa teoretizeze problema, atunci acesta ar fi principiul deficitului. Sounds rather technical, right? Ei bine, asa si este. Nu voi porni de la definitia negocierii, desi nu ar strica sa reamintesc ca toti negociem mereu cate ceva. Negociem bani, timp, sentimente, pozitii, i-n-t-e-r-e-s-e. Cautam un rezultat, un compromis, castiguri de orice fel. Si de regula avem un contra-partener, cineva care are la randu-i nevoi si interese. Si de aici... povestea arhi cunoscuta a relatiilor interumane si a contextelor in care ne regasim adeseori, personale sau de business. Daca la mijloc se strecoara si niscaiva bugetele din vistieria companiei, numai buna ocazia pentru un curs :o).
In toata povestea asta, principiul deficitului spune ca atunci cand vrei sa convingi pe cineva sa faca asa cum ii propui, una dintre solutiile cele mai recomandate este sa ii prezinti ce are de pierdut, mai degraba decat ce are de castigat. Numai pozitiva nu pare abordarea, insa cred ca o practicam lesne si deseori, chiar si fara aceasta teoretizare. Si este la fel de logica, avand la baza cu siguranta notiuni din psihologia de baza: cand se trezeste instinctul conservarii? Cand apare drept iminent pericolul ca poti pierde ceva. Cu cat mai usor de cuantificat este dimensiunea acestor posibile lipsuri, cu atat mai evidenta este starea de alerta si reactie. Cu alte cuvinte: o posibilitate de a obtine ceva intr-o discutie tip negociere este sa ii dai de inteles foarte clar interlocutorului ce are de pierdut daca nu adopta solutia ta, in ce volum/cantitate/dimensiune, in ce parametri de timp...
Un exemplu de context personal. Inteleg ca esti nemultumit de faptul ca nu sunt de acord ca parintii tai sa stea o saptamana la noi. Ideea ar fi ca daca ei raman la noi, noi vom dormi pe canapelele din living, care NU sunt extensibile, in care nici unul dintre noi nu va dormi confortabil timp de o saptamana. Vor fi 7 nopti in care te vei perpeli si nu vei putea dormi, 7 dimineti in care te vei trezi morocanos, intepenit de spate, neodihnit. Vor fi 7 zile in care nu vei avea randament si vei fi nervos si critic la birou si 7 seri in care in loc sa ne rezolvam problemele pe care ni le-am propus in aceasta saptamana, va trebui sa gatim pentru 4 persoane si sa stam agitati cu gandul la o noua noapte de nesomn. Ma gandesc ca nu ar strica sa ne mai gandim la asta, cautand o alta solutie decat ca ei sa vina sa stea aici. :o)
Poate am ales prost exemplul, sunt convinsa ca nici nu am adus suficiente argumente ‘ca la carte’, dar am ales in mod intentionat situatia asta. Prietenii stiu de ce. :o)
Principiul deficitului might work!
Daca e sa imi fi placut ceva in mod special din cate am auzit, un lucru pe care mi-ar placea sa il impartasesc mai ales celor care nu au avut ocazia sa teoretizeze problema, atunci acesta ar fi principiul deficitului. Sounds rather technical, right? Ei bine, asa si este. Nu voi porni de la definitia negocierii, desi nu ar strica sa reamintesc ca toti negociem mereu cate ceva. Negociem bani, timp, sentimente, pozitii, i-n-t-e-r-e-s-e. Cautam un rezultat, un compromis, castiguri de orice fel. Si de regula avem un contra-partener, cineva care are la randu-i nevoi si interese. Si de aici... povestea arhi cunoscuta a relatiilor interumane si a contextelor in care ne regasim adeseori, personale sau de business. Daca la mijloc se strecoara si niscaiva bugetele din vistieria companiei, numai buna ocazia pentru un curs :o).
In toata povestea asta, principiul deficitului spune ca atunci cand vrei sa convingi pe cineva sa faca asa cum ii propui, una dintre solutiile cele mai recomandate este sa ii prezinti ce are de pierdut, mai degraba decat ce are de castigat. Numai pozitiva nu pare abordarea, insa cred ca o practicam lesne si deseori, chiar si fara aceasta teoretizare. Si este la fel de logica, avand la baza cu siguranta notiuni din psihologia de baza: cand se trezeste instinctul conservarii? Cand apare drept iminent pericolul ca poti pierde ceva. Cu cat mai usor de cuantificat este dimensiunea acestor posibile lipsuri, cu atat mai evidenta este starea de alerta si reactie. Cu alte cuvinte: o posibilitate de a obtine ceva intr-o discutie tip negociere este sa ii dai de inteles foarte clar interlocutorului ce are de pierdut daca nu adopta solutia ta, in ce volum/cantitate/dimensiune, in ce parametri de timp...
Un exemplu de context personal. Inteleg ca esti nemultumit de faptul ca nu sunt de acord ca parintii tai sa stea o saptamana la noi. Ideea ar fi ca daca ei raman la noi, noi vom dormi pe canapelele din living, care NU sunt extensibile, in care nici unul dintre noi nu va dormi confortabil timp de o saptamana. Vor fi 7 nopti in care te vei perpeli si nu vei putea dormi, 7 dimineti in care te vei trezi morocanos, intepenit de spate, neodihnit. Vor fi 7 zile in care nu vei avea randament si vei fi nervos si critic la birou si 7 seri in care in loc sa ne rezolvam problemele pe care ni le-am propus in aceasta saptamana, va trebui sa gatim pentru 4 persoane si sa stam agitati cu gandul la o noua noapte de nesomn. Ma gandesc ca nu ar strica sa ne mai gandim la asta, cautand o alta solutie decat ca ei sa vina sa stea aici. :o)
Poate am ales prost exemplul, sunt convinsa ca nici nu am adus suficiente argumente ‘ca la carte’, dar am ales in mod intentionat situatia asta. Prietenii stiu de ce. :o)
Principiul deficitului might work!
7 feb. 2008
Voi
Pe marea majoritate dintre voi va cam cunosc. Am ramas in cerc strans de cunostinte si prieteni, doar recent am primit vizite de la alti autori de bloguri sau de la anonimi cu pareri variate...
Anyway, stiu doar partial cine intra pe blog. Aflu sporadic, din comentariile postate si din apelarile de pe yahoo, din sms-uri, din e-mailuri, din discutiile de la bere... Ma bucur ca deschideti usa acestei ‘case’ din cand in cand, se stinge ecoul vocii mele, se rupe monologul, se sparge linistea din cei patru pereti ai ecranului... din mesajele mele de dincolo de sticla, mesaje de SOS sau... mai degraba de SMyS... :o)
Astazi, intr-o banala zi de februarie, m-am gandit foarte mult la voi si la ce rol jucati in viata mea. M-am gandit si la viata mea, la ce ii lipseste, la ce are din plin, dar mai ales... la voi. La cum vedeti viata la cei 35 ani, 28, 22, cei 15, 50 – varstele atat de diferite pe care stiu ca le aveti... La gandurile voastre, la cum percepeti povestile mele, la aprecieri, la critica, la ce imi impartasiti cu generozitate mie si altora... M-am gandit si la ce nu spuneti niciodata decat revenind, in tacere... M-am gandit la cate lucruri ne unesc si cate altele ne deosebesc totodata..
In curand se fac 6 luni de cand nu mai scriu doar pentru mine. Si m-am gandit ca, de tot atata vreme, ma ajutati mai tare decat niciodata. In clipe ca cea de acum – de noapte tarzie, insomniaca si trista – sunt mai putin singura stiindu-va o parte din lumea mea. Si vreau sa stiti ca aduceti culoare, viata, intamplari... voi.
Anyway, stiu doar partial cine intra pe blog. Aflu sporadic, din comentariile postate si din apelarile de pe yahoo, din sms-uri, din e-mailuri, din discutiile de la bere... Ma bucur ca deschideti usa acestei ‘case’ din cand in cand, se stinge ecoul vocii mele, se rupe monologul, se sparge linistea din cei patru pereti ai ecranului... din mesajele mele de dincolo de sticla, mesaje de SOS sau... mai degraba de SMyS... :o)
Astazi, intr-o banala zi de februarie, m-am gandit foarte mult la voi si la ce rol jucati in viata mea. M-am gandit si la viata mea, la ce ii lipseste, la ce are din plin, dar mai ales... la voi. La cum vedeti viata la cei 35 ani, 28, 22, cei 15, 50 – varstele atat de diferite pe care stiu ca le aveti... La gandurile voastre, la cum percepeti povestile mele, la aprecieri, la critica, la ce imi impartasiti cu generozitate mie si altora... M-am gandit si la ce nu spuneti niciodata decat revenind, in tacere... M-am gandit la cate lucruri ne unesc si cate altele ne deosebesc totodata..
In curand se fac 6 luni de cand nu mai scriu doar pentru mine. Si m-am gandit ca, de tot atata vreme, ma ajutati mai tare decat niciodata. In clipe ca cea de acum – de noapte tarzie, insomniaca si trista – sunt mai putin singura stiindu-va o parte din lumea mea. Si vreau sa stiti ca aduceti culoare, viata, intamplari... voi.
14 ian. 2008
Team spirit
Va fac cunostinta cu... toate colegele din departament :o)
Nu-i asa ca-s frumusele foc? :o)
Care va face cu ochiul mai mult?! E? E? :o)
Nu-i asa ca-s frumusele foc? :o)
Care va face cu ochiul mai mult?! E? E? :o)
Se stie....
... de catre toti ca rezolvarea oricarei probleme nu mai incepe cu acceptarea faptului ca ai o problema ci... cu o cautare pe Google. :o))
Un mesaj de bine pentru fiecare! :o) O saptamana excelenta!
SI LA MULTI ANI ELENAAAAAAAA!!!!! Frumos la varsta asta magica, nu? :o)
Un mesaj de bine pentru fiecare! :o) O saptamana excelenta!
SI LA MULTI ANI ELENAAAAAAAA!!!!! Frumos la varsta asta magica, nu? :o)
6 nov. 2007
In casa bunicilor si a parintilor - de Ciquitita
Ce surpriza extraordinara am avut astazi, citind aceste randuri! In primul rand pentru ca o prietena care mi-a promis mai demult ca va depana ceva amintiri pentru blog... chiar a scris! Ii multumesc foarte mult, draga mea! In al doilea rand, pentru ca este incredibil de frumos sa stai si sa citesti despre trairile, experientele si intamplarile altora. E incredibil in cate detalii din povesti te regasesti, cum faci conexiuni si legaturi cu propria-ti lume. Am luat o gura de aer astazi si a contat enorm, deci multumesc din nou. Asadar:
Doamnelor si domnilor... cu placere va invit in lumea si amintirile prietenei mele: CIQUITITAAAA. :o). Enjoy si revenim, mai avem!
“In casa bunicilor” de Ionel Teodoreanu.
Este foarte interesant pentru mine faptul ca am citit aceasta carte foarte, foarte tarziu. Nu pentru ca m-a atras in mod deosebit, ci pentru ca era pe lista de “must”. Pentru ca nu am avut nevoie de o lectura pe aceasta tema, lumea mea a fost “plina” de senzatii, culori, trairi, experiente cu bunici. Am fost si sunt o norocoasa. Am avut norocul sa ma nasc intr-un loc frumos, sa am o copilarie absolut superba sip parte de tot soiul de experiente care au contribuit la cresterea mea. Buna, zic eu cu modestie ;-)
In cazul meu, povestea s-a numit “In casa bunicilor si a parintilor”. De 'mine'.
Astazi o sa povestesc experientele culinare si regionalismele cu mult farmec din zona in care m-am nascut si am trait timp de 18 ani. Dup-aia am venit la “mitici”.
Zona muntilor Trascau, a Cheilor Rametului, „ulita Chiperului” cum se numea mai demult, cu aer proaspat si curat, cu cer plin de stele la care ma uitam seara de seara din curte, de pe terasa, din gradina, din fata portii…
Zona cu iz de …. multe lucruri bune. Se spune ca ardelenii mananca foarte bine. Este adevarat, iar cand stai in casa cu doua femei cum sunt mama si bunica-mea este cu atat mai adevarat.
Bunica-mea era maestra la coptul painii de casa, minunata, cum nu am mai mancat de cand s-a prapadit ea si nu cred ca o sa mai mananc curand. Facuta in cuptorul de piatra din bucatarie. Se trezea la 5 dimineata, de obicei sambata, incingea cuptorul cu lemne, framanta aluatul inca de cu seara sa dospeasca intr-un “vailing” mare si verde pe care il acoperea de obicei cu o fata de masa dintr-un fel de bumbac. O reteta cu cartofi fierti, drojdie, faina alba (musai din hambar, ca pe atunci nu se gasea si nu avea farmec faina la punga de hartie. Faina se macina la moara si mergeam cu sacii si cu caruciorul si o aduceam acasa). Pana dimineata aluatul aproape dadea pe dinafara ..numai bine, pe cand cuptorul era incins, lua frunze de nuc, le punea pe o lopata din lemn, speciala, punea o bucata mare si rotunda de aluat si le baga in cuptor (gata pregatit, cu jarul dat pe parti). Facea cam 5-6 paini o data sa ne ajunga o saptamana si sa mai dea si pe la neamuri, obligatoriu. Dupa ce se cocea destul, scoatea painea din cuptor, o batea de coaja cu un lemn, ca un ciomag, special si el, si iesea o nebuniiiieeeeee. Coaja batuta o dadea in curte la gaini, cica aducea aport de ….numai buna pentru o productie mai mare de oua. Ce imi placea era cand tata mergea la piata in perioada castravetilor (cand inca nu erau facuti in gradina) si cumpara si unt si mancam paine calduta (cand o rupeai trosnea de cat de crocanta era coaja) cu unt si castraveti verzi. Si sare, obligatoriu.
In paralel, veneau obligatoriu “pupurile”, favoritele mele. Din acelasi aluat, ca acela pentru paine, se faceau un fel de placinte pe care le umplea cu tot soiul de bunataturi. Cu varza, numarul 1 in topul meu (calita cu piper), cu cartofi (si ceapa), cu loboda si branza sarata (grasa si buna de la piata, de la tarani), cu ceapa calita, cu mere si scortisoara. Astea urmau painii in cuptor, cat mai era cald, tot pe frunze de nuc (cu putina faina deasupra sa nu se prinda). Cand erau coapte, le scotea din cuptor, le dadea cu o bucata de slanina pe deasupra (si pentru estetic si pentru gustul minunat) si le lasa “sa se duca la Dumnezeu” cam juma de ora, sub niste fete de masa. Abia dup-aia puteam sa ne atingem de ele; era si o pacaleala de-a ei sa ne opreasca sa mancam cat erau fierbinti, ca sa nu ne faca rau la stomac. Ce rasfat, cata nerabdare. De obicei, se dadea sfoara-n tara ca facem pupuri si paine si veneau neamuri sau vecini in vizita. Ce sentiment extraordinar pentru mine, copil, sa ma trezesc sambata dimineata, sa merg in bucatarie (locul de intalnire pentru tot familionul) si sa ma intampine, pe langa mirosul foarte greu de pus pe hartie, o droaie de lume vociferand si povestind despre una alta, ce s-a mai intamplat in micul nostru sat, devenita acum comuna.
Mai era bunica-mea specialista in facutul magiunului si al zacuscai in curte, intr-un ceaun mare, mare, pe foc de lemne. In curtea gainilor, avea ea un loc, langa „hoit” unde amenaja an de an dupa culesul prunelor (Doamne, cate mai erau si ce de munca!!!) un loc unde aprindea focul si facea magiun de prune. Putin acrisor, cu zahar numai atat cat sa fie bun de mancat….cele mai bune erau primele linguri de magiun facut, pe care le punea pe cate o farfurioara sa vada daca e suficient legat si sa ne mai ostoiasca pofta. Cu paine proaspata de casa, cu unt facut tot in casa primit cateodata de la neamurile mai dinspre munte (usor galbui la culoare si foarte gustos), era un deliciu, asa caldut.
De zacusca, ce sa mai povestesc. Buna tare. Si cu ceva care mie imi place tare mult: ingredientele sunt foarte bine maruntite, date prin masina de tocat, astfel ca pasta iese foarte fina si placuta la gust.
Mama avea un obicei foarte frumos si o camara foarte mare. Pe fiecare borcan de gem, dulceata, zacusca, compot sau ce mai facea punea etichete. Se gaseau in comert niste etichete albe cu un chenar bleumarin, ea le taia la o anumita dimensiune, mereu aceeasi, si scria (un scris foarte frumos si ordonat) ce era in borcan/sticla si anul „productiei”. Cand intrai in camara totul arata ca de revista :-) aranjate pe caprarii si cu etichete. Expozitie, ce mai!
Doamnelor si domnilor... cu placere va invit in lumea si amintirile prietenei mele: CIQUITITAAAA. :o). Enjoy si revenim, mai avem!
“In casa bunicilor” de Ionel Teodoreanu.
Este foarte interesant pentru mine faptul ca am citit aceasta carte foarte, foarte tarziu. Nu pentru ca m-a atras in mod deosebit, ci pentru ca era pe lista de “must”. Pentru ca nu am avut nevoie de o lectura pe aceasta tema, lumea mea a fost “plina” de senzatii, culori, trairi, experiente cu bunici. Am fost si sunt o norocoasa. Am avut norocul sa ma nasc intr-un loc frumos, sa am o copilarie absolut superba sip parte de tot soiul de experiente care au contribuit la cresterea mea. Buna, zic eu cu modestie ;-)
In cazul meu, povestea s-a numit “In casa bunicilor si a parintilor”. De 'mine'.
Astazi o sa povestesc experientele culinare si regionalismele cu mult farmec din zona in care m-am nascut si am trait timp de 18 ani. Dup-aia am venit la “mitici”.
Zona muntilor Trascau, a Cheilor Rametului, „ulita Chiperului” cum se numea mai demult, cu aer proaspat si curat, cu cer plin de stele la care ma uitam seara de seara din curte, de pe terasa, din gradina, din fata portii…
Zona cu iz de …. multe lucruri bune. Se spune ca ardelenii mananca foarte bine. Este adevarat, iar cand stai in casa cu doua femei cum sunt mama si bunica-mea este cu atat mai adevarat.
Bunica-mea era maestra la coptul painii de casa, minunata, cum nu am mai mancat de cand s-a prapadit ea si nu cred ca o sa mai mananc curand. Facuta in cuptorul de piatra din bucatarie. Se trezea la 5 dimineata, de obicei sambata, incingea cuptorul cu lemne, framanta aluatul inca de cu seara sa dospeasca intr-un “vailing” mare si verde pe care il acoperea de obicei cu o fata de masa dintr-un fel de bumbac. O reteta cu cartofi fierti, drojdie, faina alba (musai din hambar, ca pe atunci nu se gasea si nu avea farmec faina la punga de hartie. Faina se macina la moara si mergeam cu sacii si cu caruciorul si o aduceam acasa). Pana dimineata aluatul aproape dadea pe dinafara ..numai bine, pe cand cuptorul era incins, lua frunze de nuc, le punea pe o lopata din lemn, speciala, punea o bucata mare si rotunda de aluat si le baga in cuptor (gata pregatit, cu jarul dat pe parti). Facea cam 5-6 paini o data sa ne ajunga o saptamana si sa mai dea si pe la neamuri, obligatoriu. Dupa ce se cocea destul, scoatea painea din cuptor, o batea de coaja cu un lemn, ca un ciomag, special si el, si iesea o nebuniiiieeeeee. Coaja batuta o dadea in curte la gaini, cica aducea aport de ….numai buna pentru o productie mai mare de oua. Ce imi placea era cand tata mergea la piata in perioada castravetilor (cand inca nu erau facuti in gradina) si cumpara si unt si mancam paine calduta (cand o rupeai trosnea de cat de crocanta era coaja) cu unt si castraveti verzi. Si sare, obligatoriu.
In paralel, veneau obligatoriu “pupurile”, favoritele mele. Din acelasi aluat, ca acela pentru paine, se faceau un fel de placinte pe care le umplea cu tot soiul de bunataturi. Cu varza, numarul 1 in topul meu (calita cu piper), cu cartofi (si ceapa), cu loboda si branza sarata (grasa si buna de la piata, de la tarani), cu ceapa calita, cu mere si scortisoara. Astea urmau painii in cuptor, cat mai era cald, tot pe frunze de nuc (cu putina faina deasupra sa nu se prinda). Cand erau coapte, le scotea din cuptor, le dadea cu o bucata de slanina pe deasupra (si pentru estetic si pentru gustul minunat) si le lasa “sa se duca la Dumnezeu” cam juma de ora, sub niste fete de masa. Abia dup-aia puteam sa ne atingem de ele; era si o pacaleala de-a ei sa ne opreasca sa mancam cat erau fierbinti, ca sa nu ne faca rau la stomac. Ce rasfat, cata nerabdare. De obicei, se dadea sfoara-n tara ca facem pupuri si paine si veneau neamuri sau vecini in vizita. Ce sentiment extraordinar pentru mine, copil, sa ma trezesc sambata dimineata, sa merg in bucatarie (locul de intalnire pentru tot familionul) si sa ma intampine, pe langa mirosul foarte greu de pus pe hartie, o droaie de lume vociferand si povestind despre una alta, ce s-a mai intamplat in micul nostru sat, devenita acum comuna.
Mai era bunica-mea specialista in facutul magiunului si al zacuscai in curte, intr-un ceaun mare, mare, pe foc de lemne. In curtea gainilor, avea ea un loc, langa „hoit” unde amenaja an de an dupa culesul prunelor (Doamne, cate mai erau si ce de munca!!!) un loc unde aprindea focul si facea magiun de prune. Putin acrisor, cu zahar numai atat cat sa fie bun de mancat….cele mai bune erau primele linguri de magiun facut, pe care le punea pe cate o farfurioara sa vada daca e suficient legat si sa ne mai ostoiasca pofta. Cu paine proaspata de casa, cu unt facut tot in casa primit cateodata de la neamurile mai dinspre munte (usor galbui la culoare si foarte gustos), era un deliciu, asa caldut.
De zacusca, ce sa mai povestesc. Buna tare. Si cu ceva care mie imi place tare mult: ingredientele sunt foarte bine maruntite, date prin masina de tocat, astfel ca pasta iese foarte fina si placuta la gust.
Mama avea un obicei foarte frumos si o camara foarte mare. Pe fiecare borcan de gem, dulceata, zacusca, compot sau ce mai facea punea etichete. Se gaseau in comert niste etichete albe cu un chenar bleumarin, ea le taia la o anumita dimensiune, mereu aceeasi, si scria (un scris foarte frumos si ordonat) ce era in borcan/sticla si anul „productiei”. Cand intrai in camara totul arata ca de revista :-) aranjate pe caprarii si cu etichete. Expozitie, ce mai!
23 oct. 2007
Pentru Principessa
What would life be like if we had no courage to attempt anything?"
Vincent Van Gogh
Asta este citatul pe care mi l-ai dedicat astazi, draga mea Principessa, pe yahoo. Fireste ca m-ai pus pe ganduri, ca intr-o zi din asta ploioasa si trista cea mai la indemana stare este una semi-depresiva. Si in prim plan la ganduri acolo... regretele si senzatia iminenta ca, de fapt, ce ai... nu vrei. Sau nu e ce trebuie. Sau ce ti-ai dori nu ai, si sigur nu vei avea niciodata sau, ma rog... va veni eventual suficient de tarziu cat sa te umpli din nou de regrete, si sa imbatranesti, sa nu te mai poti bucura cu aceeasi intensitate de orice oportunitate...
Un prieten mi-a spus ieri ca asteapta sa se indragosteasca, sa cunoasca o tipa care sa 'ii ia aerul'. Mi-a placut cum a zis-o, dar pe urma i-am deslusit si disperarea: 'pai, din cate am vazut eu pana acum (adica pana pe la 34 ani ai lui), chestiile astea se intampla cam o data la 10 ani'. Ah, ironia sortii. Ce faci in timpul asta? Cauti? Obosesti cautand? Te pui pe regrete? Pur si simplu nu mai faci nimic? Ce inseamna sa nu faci nimic? Trece ziua, vine noaptea, next day... Disperi?
Mie mi se intampla toate astea uneori. Ba vin toate deodata si nu le mai pot deslusi, ba se limpezeste orizontul si inteleg ca e bine sa le iau pe rand, la relanti eventual, nu de alta dar obosesc, si iar ma ia tavalugul. Si cand sunt ca acum, calma si nostalgica si realista (cred), imi dau seama ca nu regret diverse lucruri care mi s-au intamplat. Poate ca unele decizii au fost gresite, poate ca deseori nu m-am gandit de doua ori inainte sa ma arunc in fapte si de aia am pierdut ce imi doream... Poate ca nu a fost sa fie asa cum am vrut eu. Dar oricum, uneori a m i n c e r c a t, m - a m i n c u m e t a t sa fac una sau alta ca sa gasesc ce caut, vorba lui van Gogh, prezent aici, in discutia noastra. Sigur insa as fi putut sa incerc mai mult. Si iti spun sincer, asa de tare mi-as dori sa fac mai multe din seria asta, sa am timp si dispozitie sa experimentez cat se poate de multe lucruri. Intram in alta chestiune, aia in care mi-ar placea sa ma apuc de o analiza a ceea ce fac eu in fiecare zi, sa imi dau seama de ce as putea sa ma dispensez si sa renunt la lucrurile inutile care imi ocupa timp. Si timpul asta ramas gol sa il pot umple cu lucruri noi, dupa care tanjesc si pe care nu am apucat niciodata sa le fac. De la nimicuri, la mari vise. Ca sa fac asta, nu as avea o problema de timp. Ci de curaj si de puterea de a infrunta adevarul. Nu am curajul sa incerc orice (...din ce in ce... :o)), dar tare mi-as fi dorit sa il am...
Poate daca ne gandim mai mult si mai bine la chestiunea asta, capatam mai multa putere... Noi avem oricum resurse, nu? Stim bine ca putem sa trecem si prin una, si prin alta... am dovedit ca ne ridicam si mergem mai departe. Partea buna e ca uite, dupa fiecare experienta grea, tot invatam ceva. Ce ar fi viata fara griji, Principessa? Ce ar fi daca nu am sti ce inseamna sa iubesti si sa suferi din dragoste? Sau daca nu am dori sa realizam mai multe in meseria noastra, daca nu ne-am lovi de bariere, daca nu am avea piedici la fiecare pas? Unde ar fi sarea si piperul fara o aventura nebuna, fara o cearta adevarata, fara orgolii si fara asteptari desarte? Pai eu zic ca asumarea de riscuri si grijile implicite... dau sarea si piperul in ce facem. Ca fericirea e facuta din bucatele mici si momente distincte, speciale, si ca e important sa constientizezi si sa traiesti la maxim fiecare clipa. Chiar si momente ca astea, de semi-depresie, in zile ploioase. Bine ca suntem aici, sa le traim. Si bine ca ne pun pe ganduri vorbe ca cele de mai sus. Mai grav daca nu am fi reactionat deloc... nu?
Vincent Van Gogh
Asta este citatul pe care mi l-ai dedicat astazi, draga mea Principessa, pe yahoo. Fireste ca m-ai pus pe ganduri, ca intr-o zi din asta ploioasa si trista cea mai la indemana stare este una semi-depresiva. Si in prim plan la ganduri acolo... regretele si senzatia iminenta ca, de fapt, ce ai... nu vrei. Sau nu e ce trebuie. Sau ce ti-ai dori nu ai, si sigur nu vei avea niciodata sau, ma rog... va veni eventual suficient de tarziu cat sa te umpli din nou de regrete, si sa imbatranesti, sa nu te mai poti bucura cu aceeasi intensitate de orice oportunitate...
Un prieten mi-a spus ieri ca asteapta sa se indragosteasca, sa cunoasca o tipa care sa 'ii ia aerul'. Mi-a placut cum a zis-o, dar pe urma i-am deslusit si disperarea: 'pai, din cate am vazut eu pana acum (adica pana pe la 34 ani ai lui), chestiile astea se intampla cam o data la 10 ani'. Ah, ironia sortii. Ce faci in timpul asta? Cauti? Obosesti cautand? Te pui pe regrete? Pur si simplu nu mai faci nimic? Ce inseamna sa nu faci nimic? Trece ziua, vine noaptea, next day... Disperi?
Mie mi se intampla toate astea uneori. Ba vin toate deodata si nu le mai pot deslusi, ba se limpezeste orizontul si inteleg ca e bine sa le iau pe rand, la relanti eventual, nu de alta dar obosesc, si iar ma ia tavalugul. Si cand sunt ca acum, calma si nostalgica si realista (cred), imi dau seama ca nu regret diverse lucruri care mi s-au intamplat. Poate ca unele decizii au fost gresite, poate ca deseori nu m-am gandit de doua ori inainte sa ma arunc in fapte si de aia am pierdut ce imi doream... Poate ca nu a fost sa fie asa cum am vrut eu. Dar oricum, uneori a m i n c e r c a t, m - a m i n c u m e t a t sa fac una sau alta ca sa gasesc ce caut, vorba lui van Gogh, prezent aici, in discutia noastra. Sigur insa as fi putut sa incerc mai mult. Si iti spun sincer, asa de tare mi-as dori sa fac mai multe din seria asta, sa am timp si dispozitie sa experimentez cat se poate de multe lucruri. Intram in alta chestiune, aia in care mi-ar placea sa ma apuc de o analiza a ceea ce fac eu in fiecare zi, sa imi dau seama de ce as putea sa ma dispensez si sa renunt la lucrurile inutile care imi ocupa timp. Si timpul asta ramas gol sa il pot umple cu lucruri noi, dupa care tanjesc si pe care nu am apucat niciodata sa le fac. De la nimicuri, la mari vise. Ca sa fac asta, nu as avea o problema de timp. Ci de curaj si de puterea de a infrunta adevarul. Nu am curajul sa incerc orice (...din ce in ce... :o)), dar tare mi-as fi dorit sa il am...
Poate daca ne gandim mai mult si mai bine la chestiunea asta, capatam mai multa putere... Noi avem oricum resurse, nu? Stim bine ca putem sa trecem si prin una, si prin alta... am dovedit ca ne ridicam si mergem mai departe. Partea buna e ca uite, dupa fiecare experienta grea, tot invatam ceva. Ce ar fi viata fara griji, Principessa? Ce ar fi daca nu am sti ce inseamna sa iubesti si sa suferi din dragoste? Sau daca nu am dori sa realizam mai multe in meseria noastra, daca nu ne-am lovi de bariere, daca nu am avea piedici la fiecare pas? Unde ar fi sarea si piperul fara o aventura nebuna, fara o cearta adevarata, fara orgolii si fara asteptari desarte? Pai eu zic ca asumarea de riscuri si grijile implicite... dau sarea si piperul in ce facem. Ca fericirea e facuta din bucatele mici si momente distincte, speciale, si ca e important sa constientizezi si sa traiesti la maxim fiecare clipa. Chiar si momente ca astea, de semi-depresie, in zile ploioase. Bine ca suntem aici, sa le traim. Si bine ca ne pun pe ganduri vorbe ca cele de mai sus. Mai grav daca nu am fi reactionat deloc... nu?
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
