Post cu paranteze

Duminica, 13 septembrie 2009


Voi ati citit in copilarie Arta conversatiei, de Ileana Vulpescu? Eu nu, o citesc acum. O am in biblioteca de cand ma stiu, si stiu ce carti am in biblioteca. Candva, in adolescenta, m-am apucat sa le inventariez, le-am numerotat, le-am trecut pe un caiet acum pierdut. Ca intr-un dulap cu sertare multe, multe, titlurile cartilor cumparate de mama si tatal meu s-au pastrat in amintirea mea si cand reapar intr-o conversatie banala sunt in stare sa le si localizez.. Da, o am, e in corpul de la fereastra, e o carte cu niste coperti firave... Nu, nu am citit-o, dar interesant ca o mentionezi. Poate intr-o zi o sa ii vina randul.

Asa s-a intamplat cu Arta Conversatiei. M-am uitat pe coperta, este editia din 1980. Paginile sunt ingalbenite, grafica copertii ar putea fi privita drept infantila la ora asta, cand designerii isi etaleaza creativitatea in atatea mii de feluri si cu atata expresivitate. Titlul e scris cu litere mari, italice si impopotonate, fiecare, de virgulite romantice. O servanta cu oglinda, aurita, din lemn incrustat si cu portrete aplicate ca intr-un album vechi de familie, duce povestea intr-un trecut mai indepartat decat este de fapt. Ce tin in mana e desprins din vremea cand eu invatam sa merg...

Nu am mai citit demult o carte veche. Biblioteca mea e plina de viata tatalui meu, care probabil ar lega fiecare carte cumparata de un loc si un moment anume. Ce rau imi pare ca nu mai este aici, sa imi povesteasca! As sorbi fiecare vorba, fiecare poveste, fiecare cuvant. Stiu cat de mult il pasiona sa citeasca si cat de mult tinea la toate paginile astea, acum ingalbenite de vreme... Cand eram copil ma gandeam ca viata tatalui meu e compusa din momentele in care era plecat si momentele in care, pana in zorii zilei, citea pe canapea. Atat. Ore in sir, cand pe stanga, cand pe dreapta, lungit pe canapea, intorcea filele vreunui nou roman. Mai tusea, din cand in cand, asta era semnul ca mai e cineva cu noi in casa. Din vreme in vreme, se ridica pentru o cafea sau un Carpati fara filtru... A-mi fi iertata paranteza, e clar o stare indusa de Ileana Vulpescu. Si, vorba ei: oare cand o sa invat sa vorbesc despre parintii mei, si sa nu imi dea lacrimile?

Asa, deci o carte cu parfum de vechi... E ca o adiere povestea asta, dar o adiere in care fiecare frunza miscata nu trece neobservata, ba din contra, ai sansa sa o cunosti prin prisma unei minti suficient de destepte cat sa iti vina sa iei notite la fiecare nou rand. Plutesc printre primele cateva sute de pagini, cand in prezentul trecut, cand in trecutul trecut, cu doctorita Sanziana Hangan si pendularile ei printre ganduri, oameni si istorii care i s-au intamplat. “Nimeni nu ar vrea sa creada ca o femeie cu doi copii, care de-abia-si trage sufletul de ocupat ce-i, cu o meserie ca a mea, un om activ, prezent, cu un spirit suparator de critic, traieste atat de mult in imaginatie.”

Paranteza: Imaginatie? Nimeni sa nu inteleaga?... Pai eu unde eram? Aseara, inainte de a adormi, ma gandeam la mostenirea mea de la tata, o biblioteca mea plina de carti vechi, pe care atat le neglijez. Ah... ah... Ma gandeam cum ar fi daca din toate aceste carti ar iesi, ca prin vis, toate personajele. Ar iesi sa ne cunoastem cu adevarat, sa prindem a vorbi, sa le povestesc despre mine si sa-i intreb pe fiecare cate una, cate alta... M-am vazut in postura de gazda a sute de mii de figuri, care mai de care mai deosebite, ciudate, impopotonate, arognate, blande, epatante, preimejdioase, atractive, interesante oricum. In fantasmagoria mea, reuseam sa fiu o gazda buna. La a-mi imagina realitati stau asa de bine... Iar o sa rup firul devierii mele – e o chestie de moment, o stare dublata de tensiunea ce s-a acumulat in ultimele zile, de cand sunt rupta de viata mea obisnuita si stau numai in casa. Inchis paranteza.

Arta conversatiei. Da... Nu mi-am propus sa fac recenzia primei parti a cartii. O sa revin poate, cu ceva fragmente pe care deja am inceput sa mi le notez, separat, nu de alta dar o astfel de interpretare a vietii merita o farama in plus de atentie fata de altele. Oricum, ce pot sa va spun e ca am impresia ca rasfoiesc blogul unei femei, deschis la finele anilor ‘70. Fiecare capitol e un nou post, asemeni celor pe care le frunzaresc in fiecare zi, pe paginile voastre si ale altora. Dar asta e un jurnal al naibii de bine scris. Asa de bine scris, ca m-a dus acolo, in viata ei, m-a facut sa fiu in nenumarate clipe Sanziana Hangan. Desi, mai mult ca sigur eu la 40 ani nu voi avea o copila adolescenta si un copil de gradinita facut din flori. Sau, deh, cine mai stie?!

De fapt vroiam sa va indemn sa o (re)cititi. Cartea s-a republicat acum doi ani, deci sunt sanse sa o gasiti daca nu o aveti si voi, ca si mine, mostenire de familie...

Antiprimavara

Ce daca vine primavara
Atata iarna e in noi
Ca martie se poate duce
Cu toti cocorii inapoi.
In noi e loc numai de iarna
Vom ingheta sub ultim ger
Orbecaind pe copci de gheata
Cu un stingher spre alt stingher.
Si vin din patriile calde
Cocorii toamnei ce trecu
Si cuiburi si-au facut la stresini
Si langa mine nu esti tu.
Schimbari mai grave decat moartea
Au fost si sunt si vor mai fi
La mine-n suflet este vifor
Si vin nebuni sa faca schi.

Si ninge pana la prasele
Zapada-mi intra-n trupul tot
Un dans de oameni de zapada
Ce imbratisarea n-o mai pot
In noi e iarna pe vecie
Doi fosti nefericiti amanti
Ia-ti inflorirea, primavara,
Si toti cocorii emigranti.

(Tudor Gheorghe)

Despre suflete pereche si iluzii multe

Suflete pereche. Afinitate profunda, naturala, vesnica. Iubire, intimitate, sexualitate, spiritualitate, compatibilitate. Ce implinire mai mare decat intalnirea unei entitati care sa raspunda iubirii cu iubire, alaturi de care sa impartasesti aspiratii comune si care sa te insoteasca pe drumul vietii, sa parcurga aceleasi ‘cursuri’ si sa aiba de tras invataminte ca si ale tale in drumul spre implinire... tinandu-te de mana pana la adanci batraneti si – bineinteles - in eternitatile de mai apoi?

STOP. Azi am o stare buna, ofer bonus. Postul asta se citeste pe muzica, va rog. :o)


Usor sarcastic debutul de mai sus, intentia nu este asta. Cred in veridicitatea teoriei sufletelor perecehe. Oameni vin si pleaca din vietile noastre, foarte multi nu lasa nicio urma, cativa isi castiga dreptul de a fi o amintire, si doar foarte, foarte putini raman in universul nostru pentru totdeauna. Au roluri diferite, ne sunt iubiti, prieteni, parinti, copii, mentori, se intruchipeaza in chipuri mai varstnice sau mai tinere, ne ajuta oferind ce avem de luat sau primind ce avem de dat... dar vin in vietile noastre cu scopul de a ramane. Acestea sunt sufletele noastre pereche.

Ma preocupa demult tema asta. Vreau sa stiu, sa inteleg ce sunt sufletele pereche, cum le percepe fiecare dintre noi si cum ne ating existenta... Multa vreme am trait cu impresia ca un suflet pereche – odata venit in viata mea - e bun venit. Destinul ne aduce in cale oameni alaturi de care avem de invatat. Sunt entitati care ne inlesnesc dezvoltarea spirituala sau pentru care avem datorii karmice de implinit. Sunt creatii aduse de sansa... oameni pe care nu doar ca trebuie sa ii descoperi... e important sa ii si pastrezi alaturi. Cat timp? Aici intervine problema. Cel putin a mea. Cumva, am ramas cu impresia ca un suflet perecehe trebuie pastrat alaturi pentru TOTDEAUNA. (Ah... ce tari sunt cuvintele astea: intotdeauna si niciodata! Fascinante inventii ale mintii!)

Revenind, am ajuns sa cred ca nu e nimic mai fals decat elementul asta al eternitatii pe pamant. Universul nu functioneaza pe masura logicii noastre. Nici nu raspunde asa cum vrem noi. Nu are ceas, minute, secunde, An Nou, prezent si trecut. Cel putin nu asa cum le gandim noi. Aparitia unui suflet pereche are sau nu legatura cu eternitatea, dar asta nu e in niciun caz un lucru esential, nici indispensabil rolului pe care il are asupra existentei noastre. Conceptia asta prost inteleasa de ‘soulmates are forever’ – pe mine una m-a indus in eroare in multe lucruri pe care le-am facut. Evident, mai ales in dragoste.

Si mare mi-a fost revelatia cand am ajuns, incet incet, sa inteleg ca sufletele pereche vin, raman sau pleaca din vietile noastre atunci cand misiunea acestei legaturi – de acum, din aceasta viata - se incheie. Putem lega relatii karmice incepand chiar de acum, putem regasi suflete cu care am avut legaturi mai vechi, o relatie de genul asta poate fi chiar si numai pret de o viata pamanteana, impreuna. Si doar atat. O infinitate de posibilitati, greu de surprins din cadrul nostru stramt de perceptie.

Sufletele noastre pereche pot fi.. unul sau mai multe. Pot fi mai tinere, mai batrane, sau de aceeasi varsta. Si ma refer aici la o varsta masurata in orice altceva decat reperele noastre actuale. E varsta pe care o denota capacitatea personalitatii noastre de se a exprima prin iubire, scop in viata, lumina... Cu fiecare astfel de relatie avem de dat si de primit lucruri diferite. Fiecare relatie aduce setul de beneficii si de sacrificii aferent. Din intalnirea unui suflet pereche aflat pe un plan superior de evolutie, un suflet mai batran decat al nostru de exemplu, putem primi compasiune, intelegere, calauzire emotionala, de viata, spirituala... Avem ce si de la cine invata. Pe de alta parte insa, ca intr-o relatie de tip mentor-invatacel, asteptarile pe care ar urma sa le implinim pentru a ne oferi partea de datorie ne pot coplesi. Un give-and-take etern ne cere sa dam si sa primim intr-o masura egala, pana ce talerul balantei ajunge in punctul dreptatii divine.

Oricum, si cred ca asta e cel mai important lucru in subiectul asta... al sufletelor pereche... tot ce credem ca stim e relativ si supus – cum spuneam – universului nostru limitat. Cei iluminati spun ca pentru a intelege si obtine cat mai mult din aceste intalniri spectaculoase, primul pas ar fi sa renuntam la marile iluzii legate de concept. Da, iluzii. Eu m-am agatat de ele ani la rand si asta m-a adus in fata unor consecinte. Am tras de idee, am avut de tras ulterior. Revenind la ce e bine si ce e rau, la decizii si oportunitatea lor in unele momente, poate ca asa a fost bine atunci, sa ma agat. Sa cred cu inversunare ca sufletul meu pereche este ceva numai al meu, pentru totdeauna, perfect, ideal, inseparabil de mine, complementar, absolut necesar existentei mele pe acest pamant. Realitatea m-a ajutat sa ma conving ca nu stiam multe. Mai presus de orice nu luam in seama ca:

- sufletele pereche nu sunt alaturi de noi pentru a ne implini toate asteptarile
- sufletul pereche nu este un ideal, nu vine sa ne implineasca existenta cu perfectiunea imaginata de noi. Nu trebuie sa fie persoana care sa ne iubeasca, sa fie de acord cu ceea ce suntem si ne dorim, sa ne aduca alinare, sprijin, sa ne faca viata mai usoara. Nimic mai eronat!
- un suflet pereche nu trebuie sa ramana alaturi de noi pe tot parcursul existentei noastre. Timpul pamantean nu are nicio legatura cu ceea ce este evident in cadrul unei astfel de relatii, respectiv calitatea unei astfel de conexiuni in timpul unei existente;
- putem avea mai mult de un singur suflet pereche pe parcursul vietii noastre si, cum spuneam, caracterul relatiilor cu aceste suflete e diferit.. de la iubit la frate, de la mama la prietena, de la pozitia de a oferi la cea de a primi...
- o astfel de relatie nu este neaparat usoara; ea aduce dezvoltare personala, iar calea batuta impreuna catre implinire poate fi simpla sau, in egala masura, usturatoare si grea
- doar fiindca relatia din planul material se incheie, nu inseamna ca persoana respectiva nu ramane un suflet pereche
- relatia cu sufletul pereche e influentata de cat de pregatiti suntem noi insine pentru a primi lectiile pe care o astfel de conexiune le poate oferi; dar, in egala masura, de disponibilitatea similara a celuilalt

Astazi, cand particip la discutii despre inimi frante, iubiri nemuritoare si relatii neasteptat sortite esecului... sunt mult mai atenta la ce spun. Asa a fost sa fie, imi zic cel mai adesea, ceva e de invatat de aici si lectia poate se desluseste abia, poate inca nu s-a revelat, poate deja a fost asumata... Sunt multe variabile la mijloc. Si stiu ca nu aduc siguranta pe care ti-o da certitudinea. Oricum, nu ma mai cramponez de ideea asta... ca sufletul pereche e unul singur, pentru totdeauna. Asta nu are nimeni de unde sti, e doar o alta mare... iluzie!

Duminica, ziua de sine

Candva, duminica era decretata ‘ziua dragostei’. Asa ne-am gandit noi intr-o buna zi, cand ne-am dat seama ca abia duminica reusim sa ne detasam de vartejul saptamanii si ca nu ar strica sa facem ceva constructiv pentru relatia noastra cu duminica asta.. data de la Dumnezeu.

Dupa o luni somnoroasa, o marti planificatoare, o miercuri amenintatoare, o joi agitata si o vineri de tarat pe branci, venea sambata administrativa si abia pe seara, lesinati de oboseala, ne adunam unul in bratele celuilalt, reusind sa gasim o clipa pentru noi. Duminica era ar fi trebuit sa faca plinul pentru saptamana urmatoare. Asa ca ne-am decis ca e ziua in care ne ocupam mai mult unul de celalalt si de sine. De la imbratisari, sarutari sau amor, la jocuri inventate, campionat de scrabble sau monopoly, la povesti la gura calorifelui, planuri impartasite in aburul ce razbatea din cestile de ceai sau de vin fiert din care sorbeam flirtand, cu ciorapii de lana in picioare si o mie de sperante in cap. Hm. Duminici nebune, doar noi cu noi.

O vreme am reusit sa nu uitam de promisiune. Cand entuziasmul s-a mai domolit, i-am pus eu un reminder pe telefon, sa nu zica ca a uitat, sa ii dea idei, sa ii aduca aminte de noi. Era recurent, ii aparea in mod inevitabil pe ecranul PDAului in fiecare duminica, pe la 10 ale diminetii. Bip bip bip bip bip bip: Azi e ziua iubirii. (Hello! Me here!!! See?! Hello.. Putinta atentie te rog... doar putina... te rog, te rog...)

Era un obicei dragut, de aia l-am si amintit aici. Ideea nu m-a parasit. In continuare cred ca duminica e ziua fiecaruia dintre noi. Ca avem dreptul la ea, prin orice lege scrisa sau nescrisa din lume. Atat de tare cred, incat am un mesaj de genul asta pe telefonul meu. Duminica un pop up imi spune ca azi e ziua iubirii de mine. Ca trebuie sa imi fac programul in asa fel incat sa imi satisfac cele mai ale mele dorinte. Duminica e ziua capriciilor.

Duminica am voie sa imi fac planuri pe care nu le respect. Asa cum am voie sa inventez orice am chef. Am timp sa fac baie si 2 ore daca asta vreau. Am timp sa ma uit la desene animate, am timp sa folosesc toate cremele din dulapuri, mastile de fata pe care dau o gramada de bani peste tot unde ma duc. Am voie prajituri. Am voie dulceata de cirese amare daca de asta am chef. Am timp sa citesc, sa ma uit la filme, orice fel de filme am chef. Am timp sa imi aduc aminte de cei dusi rasfoind albumul cu fotografii alb negru, am timp sa scriu in jurnal. Am timp de meditatie, am voie sa visez la lucruri pe care mi le doresc ca si cand ele ar fi deja aici. Am chef sa fac recensamantul bijuteriilor si sa ma minunez chiar eu de cate gablonturi si nebunii am putut colectiona in ultima vreme. Am voie sa imi dau seama ca e cazul sa ma mai domolesc putin. Am voie sa absentez din locuri in care sunt invitata. Am, nu?! Am voie sa nu am chef de cineva pentru ca... pur si simplu!

Dupa prea multe duminici in care reminderul meu a strigat in gol, m-a gasit plecata departe sau prea obosita sau bolnava, astazi s-a intamplat ziua iubirii de mine. E abia 5 jumatate si mai am o groaza de lucruri neplanificate de facut. Probabil ca nu voi face niciunul dintre ele, cine stie?! Imi face cu ochiul un mar de pe masa. Dupa mar, oi mai vedea ce iubesc eu azi!

Madelainele mele

Am o problema cu mirosurile. Pastrez bine ingropate in sertarasele din mintea mea amintiri care explodeaza subit si neasteptat la intalnirea cu un miros familiar odinioara. Astazi am trecut in revista cateva din ele... ca asa mi-a venit pe caldura asta nesimtit de prezenta in narile mele... Si asa mi-am adus aminte de:

Mirosul din scoala generala. Mirosul efectiv al peretilor, al mobilierului, mirosul de pe culoare, din clasa, din zona cancelariei.. Toate compun un anumit iz, pe care nu il pot asemui cu nimic pentru elocventa. E doar in nasul meu. Insa cand il intalnesc, ma teleportez automat in zgomotul de pe coridorul de la etajul 1, in harmalia teribila din recreatiile nebune, cand ne alergam de ici colo cu baietii de la a III-a H. Acolo erau cei mai frumosi baieti. Ne trimiteam biletele de dragoste, suluri infasurate in ata de pe papiota. Aruncam biletelul si lasam papiota sa se desire. SI cand ajungea la destinatar strangeam inapoi ata.. Chestia asta are in mintea mea un anume miros. L-am reintalnit si acum cateva saptamani, cand am fost la votare. Ah, ce vremuri! (Cele din scoala, nu cele cu votarea! :o)

Freziile. Pe cat de frumoase si parfumate sunt ele, pe atat de terifiante sunt amintirile pe care mi le trezesc... A fost odata o primavara ploioasa si rece, cand a murit bunica unui prieten bun de famile. Marea majoritate din cei care au venit la priveghi au adus buchete de frezii. Conform traditiei, bratele de flori au fost puse intr-o galeata la intrare. Mirosea si pe scara blocului a frezii, in ciuda faptului ca la usa erau crucea, si steagul acela de la biserica, si lumanari... Asa se face ca mie freziile imi trezesc amintiri morbide. Imi plac, dar ma feresc de ele.

XS de la Paco Rabanne. Hehe... Paco are si el o poveste. Am mai scris despre asta.

Mirosul de toamna ma duce tot in trecut, tot in perioada scolii generale. Caiete, carti, ghiozdan, toate pregatirile... Si despre asta am mai scris, intr-o toamna...

Mirosul de ploaie imi aminteste de diminetile cand tuna si fulgera si tot trebuia sa mergem la ore. Aveam o umbrela rupta si eram tare suparata ca nu imi cumpara mama una noua. Ma codeam sa plec la drum, iesea cu lacrimi in holul de la intrare. ‘Altadata sa ai grija de lucrurile tale... Era noua si ai rupt-o...’

Mirosul de pepene galben imi provoaca greata. La fel cel de fructe de mare. Nu ma dau in vant nici dupa ciorba de burta, din aceleasi motive.

Mirosul fad si uscat al caldurii asteia care ne inconjura ma intoarce tot in copilarie, cand toceam bordurile prin cartier, cu ‘gasca’ de la bloc. Nu-mi amintesc sa fi trait vreodata temperaturi de genul asta, dar asta poate e din cauza faptului ca eram copil. Cand esti copil, canicula are alte temperaturi. Mai o zbantuiala prin baltoace, mai un pahar cu apa cersit de la vecina de la parter... Nu luam in seama gradele de afara. Alergam cat e ziua de lunga. Si mai asociez canicula din copilarie cu inghetata aceea la hartie, inghetata invelita intr-o crusta fina de ciocolata. Si cu halba de bere din care ai mei ma lasau sa fur spuma, la inceput. Si cu rochita alba, cu bretelute si floricele albastre, pe care am murdarit-o din prima zi de purtare asezandu-ma pe aceleasi borduri soioase cu ulei de la vecinul nostru mecanic auto... Si tot caniculei de vara ii asociez arsurile de gradul II pe care le-am facut la gat, pe stadion, in timp ce se pregatea un mare show de ziua lui Ceausescu.

Si imi este foarte cald. Si gata cu amintirile. For the moment.

Miroase a ploaie, parca. Da Doamne!

Timp pentru Dumnezeu

L-am admirat pe fostul meu prieten care in cei 5 ani de prietenie nu a uitat sa se inchine niciodata dupa ce m-a sarutat si mi-a spus noapte buna. La inceput mi se parea ridicol, era intr-un fel amuzant ca nu trecea bine seara petrecuta impreuna si el se inchina si isi soptea cea mai scurta rugaciune ever. Ce copil mare... imi ziceam abtinandu-ma sa nu pufnesc in ras. In timp insa, am ajuns sa ii respect alegerea. Ba chiar, in anumite momente, in timp ce el isi desfasura micutul ritual, m-am trezit spunand si eu, in gand, un ‘Doamne ajuta’ timid... Eram inca o rebela. O rebela atee. Veneam din timpuri de refuz. Mult prea tanara sa cred ca exista un Dumnezeu, mult prea rationala sa cred ca povestile pot fi adevarate, mult prea inteligenta sa nu ma intreb cum de Mosul cu barba alba si deasa nu cade din norii de sus, unde auzisem eu ca locuieste, mult prea superficiala sa inteleg semnificatia unei metafore, mult prea incapatanata si mandra sa caut sprijin.. Mult prea prostuta.

Apoi a venit marea intalnire. Am cunoscut o femeie speciala, cu evidente capacitati extrasenzoriale. Intalnirea cu ea a fost, asa cum de altfel m-a avertizat inainte sa plec din casa ei, un lucru necesar in evolutia mea viitoare. Brutal pe termen scurt, dar pozitiv, important si esential pe termen lung. Asa a si fost, a avut dreptate. Mi-a dezvaluit lucruri despre mine pe care nu ma gandisem sa le chestionez. Cine sunt? De ce sunt? Ce este lumea din jurul meu? Care este rostul acestor lucruri? Care este rostul meu in lume?

Socul momentului a fost mai puternic decat m-am asteptat. Trecerea de la incapatanatul meu ateism la increderea ca exista un ceva mai presus de mine, de clipa, de oamenii si lucrurile din viata mea, a durut incredibil de tare. M-am trezit intr-o perioada de profunda deriva personala. Imi era sete. Sete sa cunosc, sa aflu, sa inteleg, sa stiu cat mai multe, intr-un timp cat mai repede, ca o izbavire a anilor pe care ii pierdusem refuzandu-mi linistea. M-am pus pe citit. Carti peste carti, toate evident cu tematica spirituala. Citeam cam tot ce imi iesea in cale, intr-un haos de nedescris – care de altfel se si regaseste astazi in lipsa unei structuri clare ale conceptiilor mele spirituale. Imi tot zic ca o sa imi gasesc timp sa repar si chestiunea asta...

Imi amintesc acum de doar 2 volume care m-au impresionat, oferindu-mi chiar niste trairi personale puternice. Prima este ‘Profetiile de la Celestine’, a lui James Redfield. Culmea, citisem aceasta carte cu cativa ani inainte, ca pe un banal roman politist!!!! Niste zanatici in cautarea unui manuscris si aventurile lor in aceasta misiune... La a doua lectura, sub impactul crizei mele existentiale, am reusit sa ii surprind mesajul. Povestea mi-a intrat in suflet, de atunci nu mai cred in coincidente, cred insa in mesaje criptate pe care le primim in permanenta. Si stiu ca avem sansa sa le descifram sau... ce trist!... obiceiul sa le ignoram. Am cumparat imediat dupa 10 exemplare si in anii ce au urmat le-am tot oferit cadou prietenilor, in speranta ca i-as putea ajuta si pe altii sa surprinda un mesaj cel putin la fel de util ca mie.

A doua m-a impresionat pana la lacrimi. Este autobiografia autoarei Henriette Yvonne Stahl, cartea se numeste “Martorul eternitatii’. Sa spun ‘va recomand aceasta carte’ este prea putin pentru ce simt cand va indrept catre lectura ei. ‘Dumnezeu era inlauntrul meu, ma astepta...’ este una din afirmatiile autoarei care m-a ajutat sa imi inteleg mai bine ignoranta, cautarea, nevoia. Probabil si pentru ca am gasit in paginile ei un univers extrem de verosimil si realist, imaginea unei femei care isi traieste viata in cautarea sensului existentei sale, dorindu-si enorm sa gaseasca fericirea perfecta si permanenta.

Cu lecturile mele care au depasit serios cantitati nesperate anterior, cu setea de cunoastere, m-am apropiat de oameni care aveau aplecari spirituale evidenta. Am simtit ca voi gasi ajutor in persoana lor si, pentru o vreme, chiar am reusit. Am urmat chiar un curs in care am primit cunostinte primare despre o tehnica japoneza de relaxare, reiki. O vreme, scurta ce-i drept, am perseverat in a-mi insusi preceptele reiki. A fost cea mai fericita perioada din viata mea. Inca traiesc cu nostalgia ei, cu regasirile de sine, cu beatitudinea clipelor de meditatie, relaxare, pace. Nu le-am mai intalnit pana acum, in anii ce au urmat, nu la aceeasi intensitate si cu aceleasi trairi extraordinare. M-a luat valul cotidian si am uitat de indeletnicirile mele spirituale. Si fara exercitiu, perseverenta, ritual, nici nu e greu sa pierzi oaza de liniste pe care ti-o construiesti alaturi de Dumnezeu in astfel de clipe.

Dar de atunci, de la 27 ani, cred in Dumnezeu. Cred in afirmatii comune, enuntate de toate religiile mari ale lumii. Cred in puterea divina, cred in puterea dinlauntrul meu. Cred in energii, chakre, puteri curate si necurate. Cred in valoarea misticimului, in valoarea sacrifiului suprem, in destinul construit, dar si predestinat, in dualitatea lucrurilor, in liberul arbitru ca singura sansa reala pe care o avem noi, oamenii. Cred ca Biblia este cea mai frumoasa povestea adevarata, ale carei povete sunt ermetic ascunse intelegerii noastre... Cred ca exista viata dupa moarte, cred ca ceea ce faptuim astazi maine are cu siguranta un raspuns ce se intoarce catre noi in cele mai felurite manifestari...

Cred in multe lucruri care imi par mie rezonabile – daca acest cuvant isi are locul intr-o astfel de tema. Cred in ceea ce simt ca ma ajuta. Pastrez o doza de discernamant, atat cat consider eu ca mi se cade pentru a ramane intr-un echilibru necesar. Reactionez la extremele pe care eu le simt ca fiind extreme, fug de ce m-ar putea incomoda din punctul asta de vedere.

Este un subiect despre care as putea vorbi probabil mult si as putea scrie si mai mult. Singura problema este disconfortul pe care mi-l da teama ca din pacate cunosc prea putin din ceea ce ar trebui sa cunosc. Mi-e teama de ridicolul ignorantei mele. Si ca din pacate este mult prea putin timpul pe care il aloc in ultimii ani acestui aspect, de a cunoaste si a-mi explica la nivel rational ceea ce imi este ascuns la nivel spiritual. Dar de sete, imi este sete. Mi-a fost sete de Dumnezeul meu si acum, cand am ales sa scriu despre El.

Sunt fericita, mama

..... Si se intalneste mama cu fostul ei sef. Nu s-au vazut de un milion de ani. Si stau de vorba in intersectie la Lujerului pana ii prinde seara. O dureau picioarele pe batranica mea. Anyway, din vorba in vorba, ajung la capitolul copii. El ii zice ca fata lui a plecat in Germania, lucreaza si s-a casatorit acolo.

- Si Crenguta? (adica eu). Cati ani are?
- 31, zice mama
- E casatorita?
- Nu, zice mama. E intr-o relatie cu cineva... Nu e ceva serios, stiti cum sunt barbatii din ziua de azi. E greu sa mai ai incredere in cineva...

Ma uitam la ea. A continuat sa imi povesteasca ce a mai sporovait cu domnul doctor. Nu ii mai auzeam vorbele, un duios sentiment mi-a umplut sufletul. Cum sa o conving pe mama ca bucatica de viata pe care o traiesc in acesti ani e atat de frumoasa si de plina, chiar daca inca nu am propria familie? Ca pentru mine e mai putin important ce crede vecina de la 2, matusa din strainatate, varul de la Targoviste, domnul doctor sau cucoana X cand imi analizeaza statutul social? Ca e important orice e frumos si imi umple sufletul? Ca ma simt o femeie implinita cu fix ceea ce am acum? Pur si simplu pentru ca am atatea...

Si fiindca mi-a luat graiul cu povestea ei, nici nu am avut curajul sa ii spun:

Mama, nu trebuie sa te indoiesti ca as fi fericita. Trebuie sa o crezi cu toata inima.

Am tot ce imi trebuie, mama, acum.

Dar mai ales, te am pe tine langa mine, si casuta noastra, si prietenele noastre, si mesele noastre festive si ornate si dichisite de sambata si duminica, scaunelul pe care tu iti sorbi cafeaua, sortuletul tau de la bucatarie, vechi de 1000 ani, dar atat de bine ingrijit si pastrat, ca si cum nu ar mai fi pe lume altul de gasit... Si imi place ca inca ne facem amandoua planuri, ne sfatuim cu ce sa te imbraci cand iesim impreuna, ca si cand ce cred eu ar conta mai tare decat ce vrei tu, cum bluza bleumarin e mai buna decat cea maro pentru ca imi place mie sau pantalonii nu sunt potriviti pentru asa reuniune de familie, devreme ce eu mi-s in fustita... Si ce te sorb din priviri ca te bucuri cand mananci cate o ciocolata intreaga o data si imi arati o mutrita alintata, ca un copil care a facut-o lata, dar tare ar mai vrea... O mana de om, ca tine, mama... si atata ciocolata... :o) Cum nu as putea fi implinita cand uneori te aud razand, in timp ce te uiti la televizor, sau te vad dormind linistita, doborand in sfarsit prelungitele insomnii, cu trupul tau mic si firav, in marele pat pe care l-am cumparat tocmai pentru ca mi-am dorit sa... ai cel mai cald si mai comfortabil loc pentru a-ti odihni oasele batrane si bolnave?

Sunt coplesita si ma simt rasfata, mama, cand ajung acasa si toate cele lasate in urma de mine, dezordonata si aeriana, sunt cu atata rabdare reasezate de tine; cum tu constiincioasa ma astepti cu mancarica mereu calda, pregatita ore intregi, la foc mic... ‘ca asa iese cel mai bun gust din ingrediente’... Si cat imi umple sufletul rabdarea ta si calmul tau, mama, cat ma uimesti ca nu te plangi niciodata cand te doare, nici cand ai obosit, nici ti-e greu si ai vrea poate sa uiti de toate greutatile si nefericirea prin care ti-a fost dat sa treci... Cum poti, mama, sa pastrezi atata durere si sa zambesti mereu, la fel de frumos ca intotdeauna?

Si cat ma bucur ca tu esti cea mai buna prietena a mea, cea care nu ma judeca, nu ma cearta si nu ma obliga la nimic... Cum fara sprijinul tau si fara faptul ca ma asculti intotdeauna nu m-as fi descurcat in itzele in care m-am tot incurcat... Ce fericita sunt, mama, ca tie iti pot spune orice. Cat conteaza ca am cui sa ma destainuiesc cand imi vine a rade, a plange, cand vreau sa topai de fericire sau cand ma doare, dar mai ales, cat conteaza ca te stiu langa mine in orice clipa...

Stii tu ca numai gratie tie am invatat ca nicio napasta nu e de netrecut? Ca in viata totul se rezolva cu rabdare si ca in mine trebuie sa caut puterea de a reusi... Sfaturile tale sunt lectii pentru mine, mama, iar daca uneori lipsesc nemotivat de la ora ta, sa nu crezi ca nu regret...

Sunt fericita, mama... si sa nu te indoiesti de asta. Insusi faptul ca de cate ori vreau a scrie despre tine nu gasesc cuvintele potrivite pentru a-ti spune cat de mult insemni pentru mine, e o dovada ca recunostinta mea de a te avea tocmai pe tine ca mama e mult prea greu de exprimat. Ba chiar, ma gandesc mereu, oare voi putea vreodata sa iti pun portretul in cuvinte intr-un fel care sa iti infatiseze adevaratul chip, sa il faca la fel de nemuritor, venerabil si inegalabil de frumos, precum este in sufletul meu?! Probabil ca nu, maicuta mea draga. Sa fie asta marea mea provocare scriitoriceasca. Macar atat pot face si eu pentru tine.

Prin urmare, e vremea pentru noi doua, mama. Eu am ragazul sa petrec o vreme de om mare cu tine, numai cu tine, mama. Si pentru mine aceste clipe sunt nepretuite.

Roscata, pistruiata si... frustrata!

Acesta este un post lung pentru ca povesteste despre parul meu roscat, despre pistrui si toate cele ce au derivat din aceste aspecte. Cine nu are rabdare... poate gusta romantismul epilogului din acest post :o). Asadar:

Dono vorbeste despre cearcanele lui, despre cum le are de cand se stie si despre cum s-a saturat ca se mira lumea si il intreaba mereu daca e obosit.

Pentru mine o chestiune similara se intampla cu faptul ca sunt roscata. Si cu faptul ca am multi pistrui.

Am pistrui de cand ma stiu. Ii am peste tot, dar mai ales pe maini si pe fata. Si am de cand ma stiu o claie de par rosu si des. Si asta m-a scos intotdeauna din multime, chiar - si mai ales - cand nu vroiam!

Mama se explica foarte simplu: cand eram insarcinata cu tine, imi doream enorm sa am o fetita roscata si pistruiata, cu ochi albastri. Ei bine, mama a cam avut ce si-a dorit (sic!) iar eu nu prea am stiut ce vreau multa vreme. M-am pricopsit cu parul rosu si cu pogonul de pistrui si ani de zile am suferit si m-am frustrat teribil pentru ca... eu eram altfel decat ceilalti copii.

Cred ca singura mare perioada in care mi-am trait cu mandrie succesul a fost intre 2 si 3 ani, cand repetam ca un robotel ce ma invatau ai mei sa le spun curiosilor care se holbau la vapaia din capul meu: - M-a dus mama la Palis (Paris) si mi-a vopsit palul losu si mi-am facut pitlui cu un apalat! Gluma gluma... dar habar nu aveam ce ma asteapta!

Pentru ca mai tarziu, cand a inceput sa conteze ce vad eu in oglinda, a inceput marea mea drama. In fata blocului, la scoala, in parc, printre bruneti, sateni si - ocazional - blonzi, apaream eu, cu parul meu roscat si lung cat o zi de post si cu milioane de pistrui - ca realmente nu aveai unde pune un ac. Pe deasupra mai purtam si ochelari. Aragaz cu patru ochi, biciul fermecat (aveam o coada impletita pana aproape de fund)... Litza (adica sarma din aia de cupru sau din ce o fi ea...) - numele astea mi-au bantuit copilaria. Si chiar daca astazi ma amuza chestiunea... faptul ca eram altfel decat ceilalti era un puternic motiv de chinuri si suplicii interioare.

Ma razbunam tipand de mama focului cand ma pieptana bunica-mea. Urlam de ma auzeam din strada, stia toata lumea ca ‘pe Crenguta o piaptana bunica-sa’. La parul meu foarte des, mereu carliontat si incalcit, pieptanul era cel mai mare dusman. La cat eram de baietoasa si greu de prins pe scaunul de tortura, bunicuta mea nu avea decat o singura metoda: descalcea parul umezindu-l cu un ulei special, imi impletea doua cozi din varful capului (un fel de spic), pe care apoi le impletea si le lega una de alta, astfel incat la final ma trezeam cu un fel de coc alambicat, relativ plat dar foarte rezistent. Suficient de rezistent cat sa fie nevoie sa ma pieptene doar de 3 ori pe saptamana. In rest... nu ma vedea la fata!

Prin adolescenta situatia s-a inrautatit. Si cu parul, si cu pistruii. De acum ma pieptanam singura, dar nicio forma posibila de impletire si despletire nu putea ascunde culoarea. Iar pistruii... tot acolo. Cum rasarea raza de primavara, rasarea si disperarea mea. Fugeam de soare, ma acopeream cat puteam de mult, ma feream in ideea ca asa o sa scap de milioanele de punctulete care imi acopereau pielea. In mintea mea pistruiata, ei erau cauza tuturor insucceselor mele sentimentale (nu ca nu as fi avut parte si de succese, by the way!). Pistruii erau primii ce cadeau vinovati decat cand inima mea era sfasiata de vreun june ce miraculos imi cadea cu tronc (asta se intampla cam in fiecare weekend :o)). Pistruii, parul meu roscat, pielea alba - erau dovada incriminatorie ca sunt d-i-f-e-r-i-t-a de toate celelalte fete si ca de aceea nu ma plac baietii dupa care imi tresarea inima. Imi varsam furia refuzand sa ma mai uit in oglinda... Ma uram.

In ciuda acestor trairi rebele, mutra mea cu aparente influente irlandeze avea un succes teribil la oamenii mari - femei si barbati deopotriva. Adultii ma iubeau instant, ma priveau ca pe un exponat de vitrina si ma interpelau spre disperarea mea evidenta: - Si asta e culoarea naturala a parului tau? Imi venea sa plang, sa urlu. Daaaaa... si mai lasati-ma in pace!!!! Profesoara mea de engleza facuse o adevarata pasiune pe aceeasi tema: imi aducea reviste rare pe la noi si mi-o arata pe roscata de la Buckingham - printesa Fergie, imi vorbea despre filmul ecranizat dupa romanul lui Thomas Hardy, Tess of the d'Urbervilles, si despre o fermecatoare Nastasia Kinski, ce juca in rolul principal al roscatei Tess. Imi arata picturile lui Rubens si Titian, vorbindu-mi despre pasiunea lor pentru fapturile roscate ca mine... D'oh! Eu, necredincioasa, nu mai scapam!

Pe la 14 ani, din dorinta de a ‘repara’ cumva ‘nedreptatea’ ce mi s-a facut la nastere, am prins o zi in care eram singura acasa, m-am dus la coafor si le-am cerut doamnelor sa imi faca un breton. Ma gandeam ca mai acopar niscaiva pistrui si adopt un aer cosmopolit. Mai grav: le-am cerut sa imi aplice solutie pentru permanent numai pe suvita de par taiata in frunte. Rezultatul: dezastru. Cu parul meu mereu strans in coada impletita si cu parul permanentat din varful capului, aratam ca un catel tuns artistic... cu motz in frunte. M-am ales cu super mustrari, mama a innebunit, m-a tarat peste cucoanele de la salon si le-a mustrat... - Nu vedeti ca e un copil?! Cum ati putut sa faceti asta?! Cred ca avea dreptate... dar una peste alta... tot e bine ca nu am bagat singura foarfeca in podoaba mea capilara... Asta nu am facut-o niciodata, ce-i drept!

La foarfeca insa, tot am ajuns in cele din urma. Pe la 17 ani, mama a cedat insistentelor mele si m-a dus sa ma tund. Cand s-a auzit ‘harst!', biata de ea a plans, ba chiar a pastrat coada impletita pe care o tine si astazi undeva... prin cutiile ei din sifonier. Eu in schimb... m-am bucurat. Desi aratam ca o oaie. :o)

La 18 ani am trecut la actiuni mai drastice: m-am tuns a la Mireille Mathieu si m-am vopsit. Bruneta. Ce dezastruuuu!!! Parul meu rebel, ondulat, carliontat a stat cumintel pret de o zi dupa care nu s-a mai asezat niciodata. Radacinile blond roscate si-au facut curand aparitia, transformandu-ma intr-un clovn ridicol... Chinuri, chinuri... pana cand m-am suparat atat de tare incat m-am tuns scurt de tot, firul de par de maximum 2, 3 cm. A fost perioada carliontilor evidenti, rosii ca focul. Eram o veritabila oita roscata. M-am chinuit apoi niste ani cu o lungime total nefericita a parului, dar am muscat din oglinzi asteptand sa ajung la momentul in care imi pot strange parul in coada.

Episodul asta m-a potolit de tot. Obosita, fara nicio tragere de inima, mi-am acceptat si claia, si pistruii. Am invatat ca nu am ce face si trebuie sa traiesc cu ei.

Si au trecut anii. Pistruii s-au mai domolit - dispar iarna aproape de tot de pe fata, fondul de ten din machiajul zilnic ii acopera si pe ei, si ridurile ce ma insotesc de la o vreme pe sub umbra ochilor... Desi nu il mai vopsesc, imi filez des parul si din cand in cand il intind cu placa, in ideea unei variatii la carliontii cotidieni...

Intr-o zi, rasfoind albumul de familie si urmarind fotografiile mele de-a lungul anilor, am remarcat ca parul meu nu mai este la fel de rosu ca odinioara. Desi sunt inca o veritabila roscata, nuantele sunt mult mai inchise in comparatie cu cele din copilarie. Un ciudat si nostalgic regret mi-a cuprins inima... M-am socat: tocmai eu sa regret ceva ce am detestat o viata intreaga?! Nu e ca si cum maine m-as trezi satena, dar trebuie sa recunosc ca m-am surprins cu o reactie la care nu ma asteptam: NU VREAU sa fiu altfel decat roscata.

Cat despre pistrui...

Epilog

Ma odihneam intr-o zi in bratele lui. Ma simteam ocrotita, in pace, linistita si fara alte ganduri. Parca timpul se oprise putin, sa stea cu noi doi, sa pastreze clipa aia de iubire, si pasiunea, si duiosia.... Si momentul asta infinit de frumos ma prinsese cu un zambet pe buze, cu chipul calm si mintea limpede, fara ganduri si fara griji, asa ca am atipit pret de cateva secunde, intr-un somn adanc, linistit.

Cand m-am trezit, primul lucru pe care l-am vazut i-au fost ochii. Imi veghease somnul. Ma iubea privindu-ma si nici macar nu mai era nevoie de vorbe intre noi, stiam amandoi cat de frumos este momentul... Numai ca el avea ceva sa imi spuna, ardea de nerabdare... M-a sarutat grabit si mi-a soptit zambind ca un copil care aflase raspunsul la un mare, mare secret:

Shoricel, am dibuit! Aici, pe umar, ai cam... 100 pistrui pe cam... 5 cm patrati!!!

Nu stiam. Dar acum stiu. Si ce fericita sunt ca ii am... Ce fericita! :o)

Cosmetica - intre psihoterapie si acrobatie

In acest post urmeaza cateva povesti petrecute in cabinetul de cosmetica. Plus o introducere. Plus Andreea usor traumatizata de trecutul glorios, dar amuzata la culme si decisa sa spuna lucrurilor pe nume.

Demult mi-am propus sa scriu despre cum e sa ajungi in mainile cosmeticienei. M-a inspirat si Stephanie Klein, care in 'Straight up and dirty' dedica un capitol absolut savuros momentului in care o prinde la cotitura Helga - o nemtoaica hotarata sa nu ii mai lase nici un firisor de par pe trup. Si nu glumesc cu ‘o prinde la cotitura’. Am ras cu lacrimi citind acele cateva pagini, cred ca sunt printre cele mai reusite din carte...

Umor negru si autoironie maxima - de asta au nevoie femeile si barbatii (pe care ii felicit pentru ca in sfarsit percuteaza la treaba asta!) cand isi fac programare la cosmetica. Este - cred eu - unul dintre clasicele si constantele momente in viata cand nu are absolut niciun rost sa te tanguiesti, nu te mai ajuta nimeni, nu ai cale de scapare. Nici tu, nici cel mai plapand firicel de par pe care bunul Domn ti l-a oferit cu siguranta din cele mai bine-intentionate ratiuni, dar care in aceste clipe este ‘firul-non-grata’, cauza de blam comun si motiv de rusine mare prin insasi existenta lui!

Pur si simplu trebuie sa mergi acolo, sa musti din pereti si sa te gandesti la... ce vraji mai face astazi cosmeticiana mea, prin zone absolut ascunse privirii si mintii mele dornice sa scape mai repede de pe patul de suferinta :o). Si cosmeticiana... cand pune ea mana pe tine... alelei, maicuta, e pe terenul ei!

In vastele mele cautari de matching cu o specialista normala la cap si fina la mana, cu un dram de compasiune fata de zone delicate si cu bun simt cat sa imi inmoaie roseata din obraji la dezvaluiri de intimitati, am dat peste cele mai interesante profile in domeniu. Am intalnit figuri banale si dezinteresate - adica cele mai frecvente, nu are rost sa ne oprim aici. Nu m-a lipit chimia de ele, am fugit mancand pamantul.

Mai interesante povesti se desfasoara cand vine vorba de...

Doamna Stela, stresata
Imi amintesc de doamna Stela, care dupa ce mi-a aplicat cateva straturi succesive de ceara in ideea ca va reusi sa il extraga pe primul, mai indaratnic... a cedat nervos. Si-a pus mainile in cap si mi-a zis.. ‘eu ce ma fac acum cu tine? Ca de scos chestia asta de aici, nu o mai scot niciodata.’ Ati calatorit vreodata pana la capatul lumii... instant? Vi s-a facut inima cat un purice minuscul, timorat si traumatizat? Ati simtit vreodata ca nu mai aveti suflare pentru o clipa? Ca s-a dus in neguri vocea? Eu da. Eu, care stateam acolo, chitic, fara strop de putere asupra propriei mele fiinte si asupra nevinovatului meu trup... m-am trezit ca fac psihoterapie cu a mea cosmeticiana. ‘Doamna, nu se poate. Trebuie sa reusiti. Nu zic nimic, nu tip, nu plang. Do whatever you have to do, dar mai repede ca nu avem timp de pierdut!’ Intr-un bun final, a reusit. Era transpirata toata de emotie, pur si simplu cred ca s-a temut sa nu scoata ceara cu tot cu ceva bucati de tegument. Habar nu am prin ce am trecut - fericiti cei saraci cu duhul, nu? La final, asa era de palida, ca am scos-o in holul salonului, am asezat-o pe canapea si i-am dat un pahar de apa. Si bacsis. Pe drum, m-am gandit ca pur si simplu nu am avut noroc, a fost proasta ceara, asta e, se mai intampla... A doua zi, am constatat ca sunt plina de arsuri pe portiuni considerabile. Abia asta m-a convins ca nu are rost sa ma mai intorc la doamna Stela, desi atat ea cat si salonul promiteau responsabilitate.


Elena, pisiholoaga
Prin peregrinari, am dat de o cosmeticiana care, desi era trecuta bine de prima tinerete, activa si pe post de studenta la psihologie. Is it real ca toti cei care dau la psihologie isi primesc primul pacient in fata oglinzii? In cazul asta, izolat, as zice ca must be! Femeia mea era... propriul cobai. Si ma mai folosea si pe mine, pe post de spectator. La fiecare programare, ca un facut, incepea sa se deruleze aceeasi placa. Si vorbea... ca o moara sparta: ca sotul a ramas somer, ca fiul e un netrebnic, ca ea, studenta, seminarii, sesiuni, nu mai poate, uf, vai, of, ouch.... I-am frecventat cabinetul o buna bucata de vreme, pana cand mi s-a taiat de analize si sfaturi. Am parasit-o si pe asta. Ca sa dau de...

Andreea, narcisista
Ah, ce imi plac oamenii astia, atasatii de oglinda! I-as manca... de vii, cu placere. Personajul din cabinet se prezinta in poveste cu o statura mignona, este blonda platinata, comuna bine de tot, banala, nimic special pe chipul ei. Cam zeflematica si cu limbaj de cartier nuantat de vocea usor tabacista, obosita cum nu te-ai astepta, ca nu are mai mult de 22, 23 ani. Pe mine m-a prins la niscaiva sedinte pentru ca are mana de inger si tehnica de vis. Nici vorba de arsuri, dureri aproape deloc - culmea, pe fondul unui dezinteres total fata de obiectul muncii ei, adica eu. Cum functioneaza fata: ma priveste, ma abordeaza ca un intreg. Apoi isi fixeaza tinta, in aceeasi ordine de fiecare data. Arunca fire imaginare si scame aparente de pe suprafata pielii, isi pregateste terenul apoi vine cu ceara, pe care o intinde in acelasi ritm ca si guma pe care o mesteca neincetat: pleosc, plasc, plasc, pleosc... Dupa care brusc se intoarce, se debaraseaza de ustensile si se indreapta catre marea oglinda de care dispune cabinetul. Ca si cum nu ar exista nimeni acolo, langa ea, isi admira chipul, isi aranjeaza sprancenele, isi atinge pometii, privindu-i admirativ. In tot acest timp, liniste. Eu, chitic, v-ati obisnuit. Ea, preocupata de sine. La inceput, nu mi s-a parut nimic ciudat. In timp insa... a continuat cu exact aceeasi poveste de fiecare data: oglinda, oglinda, oglinda, minimum de conversatie, oricum si aceea tot presarata de vulgaritati... La asta se adauga disparitiile subite din cabinet. Pleaca. Si nu mai vine. Si eu, chitic, cuminte, stau si stau si stau... O prietena mi-a impartasit experienta, chiar a cronometrat-o. A lipsit peste 20 minute. Probabil a schimbat oglinda, a gasit vreun punct negru de nebiruit... Am schimbat si eu persoana, culmea, nu din cauza languroaselor ei momente in oglinda, ci din pricina faulturilor la rezervari. M-am dus de cateva ori acolo degeaba, desi aveam sedinta programata, iar cand mi-a spus chiar ea... ‘pai tu ai anulat rezervarea’, desi asta nu se intamplase, mi-am dat seama ca e dusa cu pluta. Adios, amiga!


Andreea, acrobata
Si asa am ajuns la cireasa de pe tort. Dragilor, anunt oficial ca am dat de o... acrobata. E ca la circ pe patul ei de specialitate. Adica stiu ca prima reactie este... wtf???!!!... dar asa ceva nu poate fi ratat. De cand am gasit-o sunt cea mai fericita, pentru ca este o divina. Culmea! Culmea! Tot studenta la psihologie. Frumusica, bine crescuta, fina... Prezenta ei in viata mea si amuzamentul pe care mi-l aduce fiecare noua intalnire m-au indemnat sa scriu acest post. Traiesc o aventura. Cand ma duc la cosmetica, am sedinta de streching, tae bo si aerobic - toate la un loc. Habar nu am pe unde a invatat arta epilarii, dar oricum maestrul trebuie sa fi fost, candva, gimnast. La prima intalnire am crezut ca sunt protagonista unei farse. Absolut orice portiune ar fi fost in lucru, aveam cate o manevra de executat: stai asa, tine asta, intinde piciorul, intinde - nu apasa! Harst! Intoarce-te pe stanga, mai pe stanga, asa, e bine! Harst! Ridica genunchiul, sus mana, mai jos, mai la dreapta, perfect, harst! Pune cealalta mana aici si intinde - atentie, sa nu apesi, atentie, atentie - harst! Femeile in special vor intelege mai bine cam cum si cand se manifesta in splendoarea creativitatii ei.

Things is... ca nu pot sa nu o admir. Este asa de serioasa in jocul asta, isi face treaba de minune si are un discurs foarte placut. Nu e de lasat. No, no, no. Plus ca tehnica ei alunga stresul. Cui ii mai arde de ganduri negre cand are treaba serioasa de facut si rade uneori cu gura pana la urechi?!! Numai atat sper... sa nu deschida nimeni usa cabinetului in the middle of... my session. I would be... just an innocent, speechless... nothing! :o)

Printre cei 72 de moldoveni de-ai mei...

Nu stiu altii cum sunt... dar copilaria mea este invariabil legata de Bucovina mamei mele. Si pentru ca tocmai am petrecut Pastele acolo... e musai sa scriu tot ce imi trece prin minte legat de aceste locuri spectaculoase, despre oamenii blajini, cumsecade si primitori, despre clipele copilariei mele, despre cum am crescut in sanul unei familii mari si iubitoare.

Am frematat tot drumul la gandul ca voi ajunge din nou in satucul unde mi-am petrecut toate vacantele de vara in copilarie. M-au napadit amintirile si, credeti-ma, nu sunt putine! Locuiam in acelasi timp in mai multe case. Pe o singura strada erau patru gospodarii - verisori ai mamei mele, toti cu copii. In sat insa, familia Cosman avea opt gospodarii si pe toate trebuia sa le vizitam, toti ne asteptau si ar fi fost o adevarata ofensa sa nu petrecem cateva zile pe la fiecare. Familia era extrem de numeroasa. Si, pentru vremea mea, totul a plecat de la bunica mea si sora ei.

Bunica mea a avut doua fete: mama si matusa mea. Mama are doi coi copii: eu si fratele meu. Matusa-mea tot doi - baieti. Familiile noastre s-au format la Bucuresti, parasind satul natal. Dar acolo au ramas: sora bunicii mele, care cand s-a casatorit a avut 7 copii. Si fiecare dintre ei au avut intre 2 si 6 copii. Si fiecare dintre acestia au acum copiii lor. Am incercat sa fac arborele genealogic - este foarte dificil. Am pus insa in Excel nume si numar de persoane in familie si mi-au iesit... 72 de persoane. Cea mai mare parte a ramas in sat, altii au plecat, sunt in toate colturile tarii si ale lumii mari. De ei mai aflam intamplator. Dar cu cei care au ramas, ne-am revazut acum... si cu toti am depanat povesti si amintiri.

Cele 4 zile de vacanta au fost asadar pline cu varf de vizite si imbratisari. Dar mai ales cu nostalgie. Am revazut cu ochii mintii cum am invatat acolo Tatal Nostru, cum alergam toata ziua desculti pe drumuri, cum ieseam dimineata ca scosi din cutie si cum ne intorceam seara murdari si prafuiti pana si in urechi. M-am gandit la bataile cu apa - ne jucam ‘de-a udatea’, fiecare avea in ‘aroindsment’ cate o fantana de unde faceam plinul, alergam pe strada cu galetile cu apa si ne improscam de sus pana jos in zilele fierbinti de vara. M-am gandit cum mergeam cu vacile la pasune, cum am invatat sa mulg vaca, cum am dansat primii pasi din horele moldovenesti din sat, cum alergam in capatul drumului sa vedem si noi ‘nunta’ saptamanii, cum duminica ne primeneam ca de sarbatoare si mergeam in centrul satului, la bal. Cum cautam alune, cum ne urcam pe cotetul porcilor si furam ‘bardaje’ - niste prune cat pumnul de la vecini, cum chinuiam pisicile luandu-le de coada si ducandu-le la caine, cum strangeam fan, cum prindeam soricei punand capcane strategice, cum asteptam sa ploua de Sfantul Ilie, cum jucam carti in casa in zilele cand Ilie se supara, sau cum alergam pana noaptea tarziu intr-un de-a v-ati ascunselea fara incetare, cum ma feream de cocosul rau al unchiului meu... Cum m-am indragostit de Gelu, baiatul primarului si cum i-am scris poezii pe care nu le-a vazut niciodata. Cum am ramas singura acasa si am facut bezele pe care le-am bagat in cuptor si am plecat apoi la joaca, uitand de ele, si seara cand am venit era un fum de il taiai cu cutitul...

Am ajuns la capitolul bucatarie... si nu stiu cum as putea rezuma in timpul scurt pe care il am arta si maiestria femeilor din partea locului. Mi-am amintit cum se cocea paine in fiecare sambata. In bucataria de vara nelipsita din fiece gospodarie, femeile pregateau aluatul, il impleteau si il puneau in ‘tingiri’ (tavi). In cuptoarele pe care si astazi le-am regasit acolo, se pregatea focul. Carbunii incandescenti erau impinsi in spatele cuptorului, iar langa ei se puneau tingirile cu aluatul crescut. Toate painile erau unse cu galbenus si stropite cu zahar si mac, astfel ca la final nu puteai stii daca ce ai in fata nu este de fapt un imens cozonac - aratau exact ca o prajitura. Despre gust... inutile cuvintele. Cine nu mananca macar o data in viata adevarata paine moldoveneasca... nu stie ce rateaza.

Bucuria cea mai mare a copiilor erau insa placintele cu branza si mere - poale in brau. Eu eram mare amatoare de alivanci - o prajitura facuta din malai si faina alba, stropita abundent cu smantana si zahar. La vremea aceea, cand o caramea valora cat o Milka iar pepenele rosu ajuns in sat era o sarbatoare... alivancile si poalele in brau erau deliciul nostru! Cand pofteam la dulce si eram satui de mere, prune, pere, gutui, piersici si alte minunatii din copaci, ne strecuram in casa - in ‘casa cea mare’ (asa se spunea la camera de zestre) - si dadeam iama in bunatatile ascunse acolo. Borcane cu dulceturi, serbet, prajituri cu creme si torturi pregatite in caz ca baietii din sat veneau in vizita la vreo verisoara aflata la varsta maritisului... Nu de putine ori am facut gaura in gestiune... :o)

Am spus de camera de zestre si mi-am amintit cum fiecare gospodarie avea un astfel de loc - tot timpul curat, primenit, gata de oaspeti. In fiecare vara camera sa varuia si pe pat erau asezate perne frumos cusute, oghealuri (plapumi), cearceafuri brodate. Invariabil, pe pereti erau carpete cu Rapirea din Serai si goblenuri cusute de domnisoarele din casa. Baietii erau intotdeauna primiti in aceste camere, ei beneficiau direct de toate bunatatile pe care noi le primeam cu bucatica, sau pe care ni le insuseam strengareste. Imi amintesc ca ascundeam linguritele sub sifonier, ca sa putem fura dulceata (de nuci si cirese amare!) dupa pofta inimii noastre si sa avem la indemana tot ce ne trebuia.

Sa ne intoarcem in curte, de unde nu lipseste atelierul barbatului. Toti unchii mei au invatat meserie de la tatal lor. Tatuta si Mamuta erau cele mai proeminente figuri ale familiei. Ea croitoreasa, el fierarul satului, un meserias cum rar mai intalnesti in zilele noastre. Era foarte sever, toti ii stiam de frica. Cand unchii mei erau copii, toti il ajutau in atelier. Avea si o metoda prin care ii chema cand avea nevoie de ei: pentru cel mai mare dintre baieti, batea o data in nicovala, pentru al doilea, de doua ori, pentru al treilea, de trei ori.. si tot asa. Nu exista sa nu faci cum a zis Tatuta si chiar eu, copila fiind, imi aduc aminte ca ma feream de el, fugeam mancand pamantul cand faceam cate o prostie. Dovada sunt casele copiilor lui, pe care le-au construit impreuna si pentru care au pregatit in atelier absolut toate cele necesare. Toti cei 5 baieti pe care i-a avut i-au calcat pe urme: trei au devenit fierari ca si tatal, altul si-a deschis atelier auto, altul a devenit cel mai cautat constructor de case din zona. Am intrat acum, de Paste, in ateliere... sunt neschimbate. In aceasta aparenta dezordine, oamenii astia si noaptea gasesc un cui de care au nevoie. Aparaturile la care lucreaza ... exponate de muzeu. Sunt acolo de zeci de ani, asa cum si astazi vin la poarta carutasi pentru potcovirea cailor. Nu stiu daca ati vazut vreodata cum se face o potcoava, o caruta, cum se poate restaura in cateva zile caroseria unei masini vechi de cand lumea... Eu am vazut. Vad si acum atat de vii aceste imagini... si le pretuiesc, ca si pe oamenii din scenariu...

Una din cele mai dragi amintiri ramane mersul cu vaca la pasune. Plecam dimineata, cu noaptea in cap, pe un drum ce atunci mi se parea lung cat o zi de post. Din fiecare curte ni se alaturau alti copii, alte vaci si cai, asa ca se forma o lunga linie care in zorii zilei strabatea in liniste satul. Ajungeam cand soarele se inalta sus pe cer, coboram o vale mereu inamolita si dadeam drumul vacutelor in timp ce noi ne cautam de joaca, alergand pe dealuri cat era ziua de mare. Noi fetele, culegeam flori, faceam coronite, invatam cantece si jucam leapsa, ascunzandu-ne pe dupa capitele de fan rasfirate ici si colo. Baietii, cu ale lor: intr-un an frate-meu si verii mei au construit o casa intr-un copac. A ramas memorabila actiunea, ca au facut-o tare frumos, de s-au dus parintii nostri sa o vada - avea pereti si acoperis din crengi, ferestre, o podea din scanduri, pat si perne din fan... Altadata au prins o broasca si au jucat tenis cu ea pe post de minge... bietul animal...

Erau zile fara cea mai mica grija. Aveam mancare de acasa, ne dadeau pachete cu chisleag (iaurt), branza, oua, rosii (salamul era delicatesa), luam apa de la ultima fantana din drum si ne obrazniceam cu babuta care locuia in ultima casa din sat. Am revazut acum casa... Este parasita, gardul a putrezit dar printre uluci sta ponosita cladirea din chirpici, darapanata si crapata pe la toate colturile. Babuta nu mai este, insa o vad si acum stand pe prispa, cu fuiorul in mana, privind la linia lunga de vaci si copii neastamparati care trec spre pasune... Am revazut si dealurile, padurea de aluni, tufisurile de mure si zmeura, baltile mlastinoase, pline ochi de broaste si mormoloci dupa care alergam cat e ziua de mare, ciubotica cucului, tufe de pelin, cacadare sau macese (mugurii trandafirilor salbatici)...

Aceste clipe nu se uita niciodata. In vizita facuta acum la tara, ne-am reintalnit cu un var care a iubit atat de mult padurile din zona, incat a facut Silvicultura. Acum are in grija zonele verzi din Vatra Dornei, dar ne marturisea ca nimic nu se compara cu coclaurile din satul natal, pe unde am alergat cu totii cand eram mici. Si ne-a cantat cu lacrimi in ochi un cantec de care nu stiam, si care probabil ca in alt context m-ar fi lasat rece... ‘Iarba verde de acasa, sa ma ratacesc prin lume nu ma lasa...’

Cu siguranta voi mai scrie despre copilaria in Moldova. Pana la o proxima poveste insa... va las in compania catorva imagini. Daca ati ajuns pana aici cu lectura acestui post, poate le veti vedea intr-o altfel de lumina... Timpul a trecut peste toate, dar au ramas amintirile, pe care nu le va sterge nimeni, niciodata.

-------------------------------------------------------------

In lung si in lat... pe ulita copilariei...

Parul acesta are 80 ani. Este primul copac in care mi-am incercat rezistentele la inaltime :o)

Dupa deal, granita cu Ucraina

Una din fantanile protagoniste in 'de-a udatea'.

Copii de pe strada... Tabita, Violeta si Liviu...

... au construit aceasta casuta si asteapta sa fie 'locuita' de o vrabiuta.

Batranii satului...

Unchiul meu preferat este apicultor, are crescatorie de porumbei (inclusiv din cei mesageri!) si de prepelite.

Cea mai mare bucatareasa of all times...


Prin curti si prin 'stodolna' (grajd)...

Tanti vaca... yummy laptic de la ea... :o)

Nenea calul... de care mi-era frica de moarte cand eram copil...

La buza satului, prisaca...

In fundal, padurea de aluni...

Pe dealurile din spate, zona de mure, zmeura, afine si macese...

Chinul nostru cel mai mare - valea de intrare a cirezilor de vite... Aici se inamoleau toate si cu greu le scoteam la liman.

Unul dintre atelierele fierarilor din familie...

Ciocanul si nicovala lui Tatuta...

Atelierul unui tamplar...

Fantana construita cu 80 ani in urma, de Tatuta.

Inainte de Inviere... intr-o casa batraneasca...

La Inviere nu m-a ajutat aparatul... Asta e singura fotografie cat de cat buna. La biserica s-a strans tot satul. Oamenii vin pe jos de la kilometri intregi si petrec toata noaptea in curtea bisericii. Dimineata se sfintesc blidele: preotul parcurge o alee lunga, care de la intrare pana in biserica este plina stanga dreapta cu panere si cosuri pline de bunatati de Paste: cozonac, pasca, oua, drob, galuste (sarmale), racituri (piftie de cocos), prajituri... toate luminate de opaite, candele si lumanari ale Invierii.. Nu am participat la moment ca s-a petrecut la 5 ale diminetii... insa am inteles ca am pierdut un moment spectaculos.

Lumina de la Inviere se pune pe prispa si in casa...

Oua bucovinene, inchistrite cu margele

Si paine....


.. si cozonac...

... si galuste in foi de varza si de vita de vie, preparate la cuptor, langa paine, in ulcele de lut...

Ciocolata de casa si pasca si prajituri in foi...


Am decretat ca acesta a fost cel mai bun cozonac dintre toate... la o verisoara care culmea (!) se ocupa cu predatul la scoala nu cu aluaturile langa 'cuptior'...

Musaca de peste... Arma letala...

Cand credeam ca am scapat de platouri cu preparate din porc si de miei si droburi si carne carne carne... ne-am trezit fata in fata cu frigarui... ca la Bucuresti...

Cea mai extraordinara sala de sfecla este aceea in care sfecla e coapta pe carbuni...

Si patrunjelul arata si miroase altfel acolo...

Si gata... Restul de 700 si de poze... raman in albumul de familie datat cu litere de-o schioapa: "La Moldova, de Paste, in 2008"!

Cristos a inviat!

PS: 88 de localitati intre Bucuresti si Dersca. Mi-am facut tema pana la capat. :o)

Cu vrabiuta, la o vorba...

Vrabiutele. Ele m-au recunoscut. Le-am dat din nou cateva firimituri de paine si au ciripit de veselie si eu m-am bucurat sa le revad, parca erau aceleasi cu cele de anul trecut. Asa as zice eu. La fel ca atunci, precaute, dar prietenoase, s-au apropiat si au gustat din festin. Una dintre ele s-a infoiat deodata, ca intr-un fior, scuturandu-se in bataia vantului. Si am zarit in raza de soare calda ce o imprejmuia un nor de colb, si m-am amuzat in tacere... Ce murdara esti, fato! Asa vii tu sa ne intampini pe noi, oaspeti de seama... Nu vezi tu, fato, cat de scumpi suntem la vedere? Pune-ti niste straie mai semete, curata-ti penele, fa-le sa straluceasca... Am venit. Am sa-ti zic ‘Doamna’ daca te porti si tu cu Sunday’s best.

Si fiindca tot am inceput sa vorbesc cu gandurile mele, unul mai rasarit mi-a strabatut mintea... Las-o, nu o mai certa... o fi si vrabiuta asta ca si noi. Obosita de tot ce a facut prin ultimii ani, de greseli, de suparari, de complicatii. E prafuita de toate problemele prin care a trecut, ca nu putine au fost... nici usoare. Si se mai scutura si ea din cand in cand si mai arunca cate un strat din toate astea, cu nepasarea ce vine dupa ce timpul alina valtoarea momentului. Duca-se si astea! Ajunge cat le-am purtat! Le-am tras cu mine peste tot, ca un ocnas ghiuleaua de picior, ca un morman de bolovani pe suflet... Si, ah, ce am mai tinut la bolovanii astia...

Cred ca mi-am dorit sa ajung acolo, la micul nostru colt de rai, pentru ca am vrut sa-mi amintesc de cum era... cand noi eram. De linistea de acolo, de lac si salciile plecate spre racoarea apei, de pescari neobositi si pestisorii agili si incapatanati, de movilitele de pamant neamenajate, de vantul obraznic cu parul meu, de linistea din suflet cand privesti la dansul apei, la orizontul scrutat de dealuri, la bucatile de cer alb... Acolo, in semi-civilizatia pe care cand o prinzi la picior ai vrea sa o pastrezi pentru totdeauna. Acolo, unde ne gandeam noi sa facem casa. Stii, casa, gradina, verdeata, vrabiute, copilul 1, copilul 2, caine, familie...

PS: Nu cred ca am dat in mintea pasarilor. Poate ca, dupa cintezoiul de dimineata, am devenit sensibila si m-am dus intr-un loc ce candva era locul pentru planuri de viitor. Si, fara planuri concrete ahead, ce sa fac...?! Am dat nas in nas cu vrabiutele.

Dileme:
Cam cat traieste o vrabiuta?
Vrabiile mor peste iarna?
Daca nu, ce fac ele iarna?
Sunt sanse ca vrabiutele de anul asta sa fie aceleasi cu cele de anul trecut?
I wonder....

Obiceiuri stupide

Seful meu vine dimineata sa stam putin de vorba despre un proiect si din una in alta ajunge el la concluzia ca trebuie sa imi arate ceva pe internet. Deschide Internet Explorer, la mine homepage este Google. Si il vad cum se duce in casuta pentru adresa si bate constiincios: w punct w punct w punct... y... si sta o clipa ... where is your A? De pe tasta mea de A s-a cam sters vopseaua... nu vedea litera :o). Si ii arat unde este si el continua: a h o o punct f r. www.yahoo.fr. Si de acolo intra direct in casuta de search, tasteaza ce il interesa si continuam discutia despre hoteluri prin Franta.

Nu inainte sa ma sesizez eu si sa il intreb: de ce nu ai folosit Google pentru search? Doar era homepage.. Si imi zice ca nu poate. Nu poate si gata. El foloseste yahoo de cand lumea, niciodata Google.

Dupa ce a plecat, m-am gandit la puterea obisnuintei. La cum s-a demonstrat stiintific ca in 10 cazuri din 10, cand ne incaltam, intotdeauna punem acelasi picior in pantof prima oara. Intai dreptul apoi stangul, sau invers, intotdeauna insa in aceeasi ordine.

Si ma gandeam ca am o lista lunga de obiceiuri stupide, care daca sunt scoase din firescul lor 'andreesc' devin... iritante. Pentru ca:

- pun alarma sa sune cu 1 ora inainte de necesar
- numar scarile pe care le urc
- hartia igienica trebuie sa se deruleze de sus in jos intotdeauna
- lumina trebuie sa fie stinsa cand ma uit la televizor
- ciorba fara ardei iute e un chin
- asez vasele in spalator intr-o ordine absolut personala. Cele mici dedesubt, cele mari deasupra, cu fata in jos. Tacamurile intotdeauna separat.
- spal vase in timpul cinei - dupa felul 1, dupa felul 2.. etc. Asta in zilele de good mood. :o)
- cand cumpar fructe de la piata, le aleg una cate una, le resping pe cele care 'nu imi fac mie cu ochiul'
- ritualul de la baie este acelasi mereu: intai sampon, apoi balsam pe care il las in par pana ma spal pe corp
- 90% din cazuri nu ma spal si pe fata cand fac dus
- nu ma spal pe dinti cu apa rece
- nu ma spal pe fata cu apa calda
- cand mananc, salata sta mai mereu in dreapta
- nu suport sa imi ating dintii cu furculita
- cand imi fac lista de to do, fiecare nou task este introdus de o sageata. Intr-o vreme foloseam '#'
- cum mananc oul prajit: intai albusul, de jur imprejur. La sfarsit, ca o ofranda bine meritata... galbenusul. Ce savoare deosebita! Si asa fac mereu cand vine vorba de mancare. Save the best for last.
- imi place simetria
- nu suport sa nu stiu unde e telecomanda de la TV
- nu ma spal cu ceasul la mana
- nu dorm cu sosete nici la -20 grade
- cand fac curat in dulap incep prin a le scoate pe toate din dulap si a le arunca in mijlocul casei, morman
- timpul optim de incalzire la microunde este mereu 2 minute
- cand inchid cartea pe care o citesc, incerc sa memorez pagina la care am ramas repetand-o de 3, 4 ori in gand
- dau din picior cand sunt nervoasa
- nu pot sa fac dus daca perdeaua nu e trasa din cap in cap
- nu suport sa am activata optiunea ’auto-hide the taskbar’ pe desktop
- nu suport sunetul standard de la yahoo messenger, cand se primeste un nou mesaj
- nu ma simt bine daca masina nu e parcata la linia bordurii
- cand imi place o melodie, o ascult pana invat versurile. Cand nu inteleg, inventez rime.
- nu arunc cojile de ceapa la gunoi fara sa le invelesc intr-o hartie sau sa le pun intai intr-o punga
- nu las vasele in chiuveta fara sa pun apa peste ele
- intotdeauna cand imi deschid un nou pachet de tigari, intorc tigara din prima linie, mijloc (stiu povestea cu 'iubitul', nu de asta o fac, ci ca sa imi deosebesc pachetul de al altora care fumeaza tot Marlboro). Tigara pe care o fumez intai este intotdeauna prima din dreapta. Invariabil. :o)

Ma gandesc... cate or mai fi oare de care nu imi dau seama? Gesturi, ticuri, obiceiuri absolut personale care ma deosebesc de altii. Si cum imbatranesc aceste obiceiuri odata cu mine, cum devin eu din ce in ce mai hachitoasa... Nimicuri. Si totusi, nimicuri importante pentru confortul nostru, care ii irita eventual pe cei din jur si le adancesc increderea ca ale lor nimicuri sunt mai potrivite contextului. Hehe... ce vicios e cercul...

Oare sunt singura cu astfel de obiceiuri? Spuneti-mi ca nu... pls :o)

Gataaaa????!!!!!

Cand aveam 4, 5 anisori, ne duceam des in vizita la ei. Locuiau intr-o casuta cocheta, curtea spatioasa, cu un spatiu terasat in spatele garajului - era luxul pe care, in anii aceia, parintii mei il savurau din cand in cand, in defavoarea apartamentului stramt de la bloc.

Unchiul Nicu era de departe cel mai incantat de aceste vizite. Un spirit mereu vesel, o privire jucausa, blajina, mie imi parea gazda perfecta. Il iubeam, saream cu nerabdare sa plecam mai repede spre el si nu dormeam in noaptea de dinainte pentru ca abia asteptam sa il vad. Stiam cu urmeaza joaca si ca unchiul Nicu era numai al meu. Era si tanti Anisoara, cu aparatul de pregatit nuci din aluat, umplute cu crema de cacao si imbracate bogat in zahar pudra, nuci de care si astazi imi aduc aminte cu gura mustind de pofta... Era si verisoara mea Emi, mai mare decat mine, foarte serioasa, silitoare, retrasa mereu pentru studiu, exemplul din familie in materie de disciplina si rezultate ideale la carte... Dar acolo era unchiul Nicu. Iar eu, pe unchiul Nicu il vroiam pentru ca el se juca cu mine de-a v-ati ascunselea.

De-a v-ati ascunselea era o cerinta absoluta in programul vizitei. El numara incet, amuzat, numai bine cat sa imi dea tot timpul din lume sa imi gasesc ascunzatoarea ideala:

- Unu, doi, trei... sapte... zece... Gata???!!!
- Nu e gataaaa... ii raspundeam alergand incolo si incoace, tipand de bucurie, sub privirile amuzate ale celor din jur, care imi intrau in voie si ma ‘ajutau’ sa il pacalesc pe unchiul Nicu... Ascunde-te aici, imi sopteau, aici nu te vede! - Cin'spe, sai’spe, sapti’spe... douazeeeeeci! Gata????
- Nu e gataaaa...

Tremuram de emotie. Cautam solutii, ascultam uimita pe cate unul binevoitor care sarea sa ma ajute... Nu mai vorbi, ca te aude, nu mai tipa, hai, incet, hai sa vedem unde ne ascundem. SI intr-o complicitate desavarsita, mergeam tiptil tiptil catre locurile misterioase si ascunse, unde unchiul Nicu nu avea sa ma gaseasca, nu fara sa ma caute mult, indelungat, spre amuzamentul meu total. Si ramaneam singurica acolo, pret de secunde, secunde cat o vesnicie, cu sufletul explodand de nerabdare si asteptam sa termine numaratoarea si sa ma intrebe....
- Gataaaaa????!!!

Ma trezeam ca tip cu toata puterea, sa ma auda toti, dar mai ales unchiul Nicu, ma temeam nu cumva sa ma lase acolo, nu cumva chiar sa ma pierd in singuratatea de dupa usa, pentru totdeauna parca, nu cumva sa nu ma mai gaseasca...:

- Daaaaa.... Gataaaaa... Sunt aiiiici!!!! Dupa usaaaaa!!!!

De joi, unchiul Nicu nu mai este. Iar eu, de dupa usa, pe undeva aceeasi copila bucalata, iubindu-l ca si atunci, pastrandu-l in amintire drept cel mai drag partener de joaca, astept ca el sa ma intrebe...

- Gataaaa???!!!
- Gata, unchiule... Gata... :o(((

Flori de camp

Nu stiu despre ce sa scriu in seara asta. Sa va scriu despre cum s-a pregatit el sa o ceara in casatorie pe fosta iubita? Sa va spun ca erau in Venetia, intr-o vacanta romantica si el planuia de saptamani intregi sa ii ofere, in timp ce se plimbau cu o gondola, un inel de logodna impletit din flori de camp? Sa va spun cat era de indragostit si sa vorbim despre cate ar fi facut pentru ca ea sa inteleaga ca este THE ONE? Sa va spun ca imi povestea mie, ca unei prietene si confidente ce i-am fost intotdeauna, despre cat de tare se framanta si despre cat regreta ca nu si-a pus planul in aplicare, ca a lasat-o sa plece din viata lui? Sa va spun ca il consolam si ma indragosteam de el, simtindu-i durerea si sensibilitatea? Sa va spun ca pentru mine nu au mai crescut niciodata... flori de camp? Sa va spun despre asta?!

Nu va spun despre asta. E rasuflata. Si big girls don't cry.

Funeral for a love

Simt ca ies din doliu. Simt. Intuiti la ce fel de doliu ma refer?

La cel mai cumplit dintre toate... doliul si tristetea pe care ti le aduc in suflet despartirea de persoana iubita. Am ajuns la concluzia ca exista un mare sambure de adevar in ce se spune oricui sufera dupa o relatie pierduta... O auzeam des pe bunica mea: “Parca tine doliu de cand s-a despartit de x-ulescu. Parca s-a calugarit...’ Mare adevar in vorbele astea... Uneori, suferi mai tare decat dupa moartea cuiva cand se rupe vraja iubirii si ramai cu regrete si rani.

Cand ne-am despartit nu credeam ca va fi cum... a fost. Se mai intamplase in trecut, tot plecasem - back and forth - ciorba reincalzita, lipituri de cioburi si minciuni ca ‘se vede bine viitorul’ prin sticla ciobita de dezamagirile permanente. Comune.

Eram suparata mai tare pe mine, pe incapacitatea mea de a lua o decizie finala, pe cum ma condamnam la ‘singuratate in doi’, cu fiecare zi ce trecea. Eram suparata pe mine pentru ca nu aveam curajul sa spun stop, sa dau un branci castelului de carti subrezit. Eram suparata ca nu faceam fata niciodata santajului sentimental. Ma temeam de mine, de slabiciunea mea pentru el, de o noua despartire sortita impacarii inselatoare, de umilinta, de cum nu suportam sa ma mai vad in oglinda... De ani de zile nu ma mai suportam, ma minteam, ma santajam, ma sabotam. Eu, pe mine!

Cand toate s-au strans in mintea mea intr-o acumulare pe care nu as fi putut sa o mai opresc, s-a mai agreat o despartire. Deja era un lucru stiut, consimtit. In adancul sufletului meu, credeam ca e – din nou – ‘doar o alta despartire’. Cireasa pe tort sau bomboana pe coliva, asa imi spusesem la impacarea anterioara, fara sa ma gandesc nici o clipa la ce rosteam de fapt. Moarte, doliu, pierdere - coliva. Foloseam expresia cu usurinta distratului care refuza sa accepte ca este cu totul in nori, si-a pierdut pana si capacitatea de a intelege ce i se intampla.

In perioada imediat urmatoare am gustat din coliva asta... sarata de lacrimi. Cumva, totul pe masura volumului de iubire pe care l-am investit. Am cedat de cateva ori, m-am intors catre el, m-am lamentat, m-am plans celor din jur, am implorat, am cautat m-i-l-a.. Cand am inteles ca sunt doar eu cu mine si cu mine, in toata durerea asta, si am fugit o vreme de toate, m-am ascuns departe, am pus bariere catre toti din jur, m-am izolat, i-am urmarit ciudoasa, din vagauna mea, pe toti cei iubiti, pe casatoriti, pe femei si barbati...

Pe urma... a venit navalnica furia. M-am razbunat, am respins, am jignit, am acuzat. Ca si cand m-ar fi lovit un trasnet... nu i-am mai putut spune pe nume. Pentru prima oara in viata mea, cu uimire, am trait efectele cronice ale unei boli viscerale, provocata de simpla rostire a numelui lui – altadata atat de alintat. L-am reinventat – cum bine mi-a spus o prietena. I-am gasit surogat. A devenit Cel Fara Nume. CFN. L-am dat jos de pe un piedestal si l-am asezat in randul anonimilor ignorati, intr-o inversunare fantastica de a scapa de trecutul cu el. CFN a devenit... anonima normalitate. Ca si cand nu ar mai fi fost nicaieri. Nici in trecut, nici in casa noastra de odinioara, nici in prezent, in oras, la cvartale distanta...

Pana intr-o zi. Recenta. Cand l-am revazut intr-o ipostaza ce altadata m-ar fi prabusit. Cand mi-am dat seama... ca EU SUNT BINE. Cand m-am ciupit sa ma asigur ca eu sunt cea de acolo. Cand l-am privit ingaduitoare, emotionata, ca pe o persoana draga, dar departata... straina, rece... care s-a dus firesc in propria-i lume!

Sufletul meu s-a umplut de bucurie. Ma vindec, mi-am zis. Ce a fost mai greu, a trecut. Nu mai am nevoie de negru din cap pana in picioare, ajunge doar o fundita din doliu, postata la rever... in semn de respect pentru o iubire draga dar si ca amintire ca unele greseli pot costa amarnic.

Astazi... sunt ca vaduva care inca mai face coliva... dar nu se mai gandeste atat de mult la cei dusi. Ii are in amintire, le respecta rolul, intelege ce s-a intamplat, ii mai plange uneori, cand reapar fantasme din trecut... dar nu mai sufera ca altadata. E distrata si... cu gandul la programul zilei de azi, de maine.... In loc sa puna nuca in castron, isi ingaduie sa o guste inainte, un pic, un pic... pentru ea... Se bucura de gust, de dulcele gust al iubirii de sine.

Simt ca scap de doliu. Este cea mai mare realizare a mea din ultimii ani.