Simt ca ies din doliu. Simt. Intuiti la ce fel de doliu ma refer?
La cel mai cumplit dintre toate... doliul si tristetea pe care ti le aduc in suflet despartirea de persoana iubita. Am ajuns la concluzia ca exista un mare sambure de adevar in ce se spune oricui sufera dupa o relatie pierduta... O auzeam des pe bunica mea: “Parca tine doliu de cand s-a despartit de x-ulescu. Parca s-a calugarit...’ Mare adevar in vorbele astea... Uneori, suferi mai tare decat dupa moartea cuiva cand se rupe vraja iubirii si ramai cu regrete si rani.
Cand ne-am despartit nu credeam ca va fi cum... a fost. Se mai intamplase in trecut, tot plecasem - back and forth - ciorba reincalzita, lipituri de cioburi si minciuni ca ‘se vede bine viitorul’ prin sticla ciobita de dezamagirile permanente. Comune.
Eram suparata mai tare pe mine, pe incapacitatea mea de a lua o decizie finala, pe cum ma condamnam la ‘singuratate in doi’, cu fiecare zi ce trecea. Eram suparata pe mine pentru ca nu aveam curajul sa spun stop, sa dau un branci castelului de carti subrezit. Eram suparata ca nu faceam fata niciodata santajului sentimental. Ma temeam de mine, de slabiciunea mea pentru el, de o noua despartire sortita impacarii inselatoare, de umilinta, de cum nu suportam sa ma mai vad in oglinda... De ani de zile nu ma mai suportam, ma minteam, ma santajam, ma sabotam. Eu, pe mine!
Cand toate s-au strans in mintea mea intr-o acumulare pe care nu as fi putut sa o mai opresc, s-a mai agreat o despartire. Deja era un lucru stiut, consimtit. In adancul sufletului meu, credeam ca e – din nou – ‘doar o alta despartire’. Cireasa pe tort sau bomboana pe coliva, asa imi spusesem la impacarea anterioara, fara sa ma gandesc nici o clipa la ce rosteam de fapt. Moarte, doliu, pierdere - coliva. Foloseam expresia cu usurinta distratului care refuza sa accepte ca este cu totul in nori, si-a pierdut pana si capacitatea de a intelege ce i se intampla.
In perioada imediat urmatoare am gustat din coliva asta... sarata de lacrimi. Cumva, totul pe masura volumului de iubire pe care l-am investit. Am cedat de cateva ori, m-am intors catre el, m-am lamentat, m-am plans celor din jur, am implorat, am cautat m-i-l-a.. Cand am inteles ca sunt doar eu cu mine si cu mine, in toata durerea asta, si am fugit o vreme de toate, m-am ascuns departe, am pus bariere catre toti din jur, m-am izolat, i-am urmarit ciudoasa, din vagauna mea, pe toti cei iubiti, pe casatoriti, pe femei si barbati...
Pe urma... a venit navalnica furia. M-am razbunat, am respins, am jignit, am acuzat. Ca si cand m-ar fi lovit un trasnet... nu i-am mai putut spune pe nume. Pentru prima oara in viata mea, cu uimire, am trait efectele cronice ale unei boli viscerale, provocata de simpla rostire a numelui lui – altadata atat de alintat. L-am reinventat – cum bine mi-a spus o prietena. I-am gasit surogat. A devenit Cel Fara Nume. CFN. L-am dat jos de pe un piedestal si l-am asezat in randul anonimilor ignorati, intr-o inversunare fantastica de a scapa de trecutul cu el. CFN a devenit... anonima normalitate. Ca si cand nu ar mai fi fost nicaieri. Nici in trecut, nici in casa noastra de odinioara, nici in prezent, in oras, la cvartale distanta...
Pana intr-o zi. Recenta. Cand l-am revazut intr-o ipostaza ce altadata m-ar fi prabusit. Cand mi-am dat seama... ca EU SUNT BINE. Cand m-am ciupit sa ma asigur ca eu sunt cea de acolo. Cand l-am privit ingaduitoare, emotionata, ca pe o persoana draga, dar departata... straina, rece... care s-a dus firesc in propria-i lume!
Sufletul meu s-a umplut de bucurie. Ma vindec, mi-am zis. Ce a fost mai greu, a trecut. Nu mai am nevoie de negru din cap pana in picioare, ajunge doar o fundita din doliu, postata la rever... in semn de respect pentru o iubire draga dar si ca amintire ca unele greseli pot costa amarnic.
Astazi... sunt ca vaduva care inca mai face coliva... dar nu se mai gandeste atat de mult la cei dusi. Ii are in amintire, le respecta rolul, intelege ce s-a intamplat, ii mai plange uneori, cand reapar fantasme din trecut... dar nu mai sufera ca altadata. E distrata si... cu gandul la programul zilei de azi, de maine.... In loc sa puna nuca in castron, isi ingaduie sa o guste inainte, un pic, un pic... pentru ea... Se bucura de gust, de dulcele gust al iubirii de sine.
Simt ca scap de doliu. Este cea mai mare realizare a mea din ultimii ani.
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
8 Comenteaza:
Anotimpurile se schimba si viata merge mai departe, Andreea Acest an este diferit de precedentul...si totusi atat de asemanator. Vine primavara, te vei indragosti din nou :) Primavara este timpul caldurii, al vietii. Primavara este anotimpul reinvierii, al dragostei. Iubim primavara. Pentru ca in fiecare zi este ceva nou in ea, care te indeamna sa traiesti:
Un alt boboc
O alta pasare
O alta frunza
O noua dragoste
Soarele.
Se pare ca l-ai iubit mult...stii, cistigi cind iubesti secunda ta de eternitate. Si apoi... nu-ti mai doresti nimic altceva, pentru foarte multa vreme. Te invidiez ca l-ai iubit atat de mult si-l invidiez ca a avut parte de o femeie ce l-a iubit cu atata intensitate. Majoritatea dintre noi au alte preocupari si lasam dragostea pe planul 2,3...E amuzant, intr-un fel, ne cufundam in job, in foamea de bani, in a face tot ce e posibil sa fim in rand cu ceilalti, avem aspiratii strigatoare la cer poate in ceea ce priveste bunurile materiale si intr-un final, mai devreme sau mai tarziu sfarsim prin a intelege sub o forma sau alta, in noi, ca vrem cu totul altceva, acel ceva ce iti da un sens, o stare a vietii care nu o banuiai, acel ceva ce iti da forta chiar de a te schimba in bine pe tine insuti, atunci cand ai si omul potrivit in aceasta ecuatie ce tine poate de alchimie:)
Acel ceva ce te intregeste.
Se cheama oare dragoste?
Se cheama oare iubire?
Se cheama oare implinire?
Se cheama oare liniste?
Se cheama oare bucuria de a trai si a imparti?
Nemaipomenit! Citesc intr-un ziar despre povestea de dragoste dintre papusile Barbie si Ken. Pana si papusile traiesc o poveste de dragoste!
Vezi!? Tu ce mai stai?
Tudor :o), trebuie sa iau pe rand replicile tale.
1. Legat de anotimpuri diferite... asa este. Problema mea era ca vreo 5, 6 ani s-au dovedit a fi la fel. Nimic din ce asteptam nu imi iesea. Ma pacaleam ca vine primavara. In realitate, bateam pasul pe loc.
2. Cat de mult l-am iubit? Crede-ma, nici azi nu sunt in stare sa spun. Il voi iubi oricum toata viata, va avea un loc in inima mea. Ce paradox!
3. Dragut. Lumea papusilor... si asta imperfecta :o) La un moment dat divortasera pana si Barbie si Ken. Hehe..
Spui tu:"Cat de mult l-am iubit? Crede-ma, nici azi nu sunt in stare sa spun. Il voi iubi oricum toata viata, va avea un loc in inima mea. Ce paradox!"
Frumos! Frumos! Frumos!
In adolescenta, cand ma indragosteam, eram mai fascinat de propria mea traiectorie sentimentala. Era un fenomen similar celui trait ca prescolar, cand am descoperit senzatia provocata de invartirea pe loc. Dupa un timp, cerul parca se desprindea de simturi si se rotea independent, fara nici o jena. Eram doar un spectator uimit, confruntat cu o realitate ce nu-i mai apartinea. Introspectie!
Voi reveni!
tot ce imi vine sa scriu dupa ce am citit este: tudor + andreea = love
de ce nu va intalniti?
ce frumoasa poveste de dragoste ar putea iesi...
Dupa ce m-am holbat o ora la cuvintele domnului anonim...o sa continui.
Povestea ta de dragoste si nostalgia ce o imprima ea mi-a adus aminte de o scena. Asta vara, seara, la o ora tarzie pe un boulevard din Craiova, am fost depasit (pe dreapta) de o masina. In fractiunea de secunda cand ni s-au intalnit privirile am revazut-o pe fosta mea iubita, marea mea dragoste.
M-a privit cald, comprimand in acea unitate minuscula de timp un intreg mesaj, curbura pleoapei, arcul sprancenelor, delicata plecare a buzelor catre zambet si in special lumina calma din priviri, toate mi-au aratat pe rand sau toate deodata ca e fericita, ca ii este bine si ca e incantata sa ma revada.Nu ne-am vazut de eternitati. Mi-am continuat drumul insa imaginea acea de serenitate captata pe retina intre doua clipiri m-a facinat. Cat de mult trebuie sa cunosti pe cineva ca sa recunosti in asa putin timp atat mult? Cat de multa informatie zace in strafunduri desubconstient si in memoria sufletului? Cum se activeaza ea instantaneu facandu-te sa simti starea cuiva care ti-a fost atat de aproape chiar si dupa atata vreme? M-am bucurat pentru zambet si pentru linistea ei si pentru o clipa m-am gandit cat de norocos e barbatul care statea pe scaunul din dreapta. M-am intrebat daca sentimentele care m-au napadit erau ceva apropiat de invidie, gelozie sau
regret. Nici una din ele. Doar o mare nostalgie pentru timpul petrecut impreuna, care desi trecut l-am trait atat de intens. A fost o poveste de dragoste care ne-a facut pe amandoi mai buni, mai profunzi si poate... mai intelepti. Dar mi-aduc aminte ca mi-au trebuit cateva luni de zile pentru a ma vindeca dupa ruptura de ea si a scapa de...doliu :)
anonim >> reactia lui Tudor e nimic in comparatie cu a mea. :o)))
Tudor... I fully understand you. Ce poezie dulce-amara e si dragostea asta...
Trimiteți un comentariu