Din nou despre nume

Am starnit reactii cu iesirea mea legata de Lacrima. Iar comentariul lui Tudor m-a pus pe ganduri, mai ales ca am fost luata prin surprindere. Nu am vrut sa rad de persoana, nici de nume, nici sa fac bascalie. Am vrut sa semnalez uimirea si socul – chiar cred ca numele unui copil este un lucru important si, cum spunea Black Lion, chestiunea asta nu ar trebui tratata cu egoism. Este numele copilului tau, dar al copilului, nu al tau! Imi dau seama insa ca postul meu nu a fost suficient de explicativ – nici nu aveam starea sa scriu atunci si sa dezbat ce cred, pe larg. Dar revin acum, e cazul. Simt nevoia sa imi exprim parerea completa.

Sunt convinsa ca exista o explicatie pentru care parintii dau copiilor lor nume speciale, iesite din comun, inspirate din... diverse, uneori atat de neasteptate incat devin ridicole. Stiu sigur ca tatal meu avea o logica. In primul rand si-a dorit sa fie original, unic – la fel ca si copiii lui. Second, imi amintesc ca ne povestea la ce s-a gandit el cand am venit si eu, dupa 8 ani, pe lume: 'Cand o sa fiu eu batran si o sa ma intalnesc cu vreun prieten si o sa ma intrebe - Ce faci? atunci eu o sa raspund - Vin de la Mugurel, ma duc la Crenguta.’ Come on, chiar e dragut, in ciuda faptului ca te cam lasa masca logica... Ma rog, asta a simtit el atunci, asa suntem noi doi acum, Crenguta si Mugurel. Din fericire mai exista in buletine si Andreea si Ovidiu.

Numele indiene, incase, mayase, etc etc... Acolo vorbim de semnificatii spirituale mult mai adanci, de culturi cu puternice influente religioase si... de alte timpuri.

Uimirea mea cand aud de astfel de nume vine din faptul ca nu mi se par ancorate in prezent, in societatea de acum si - mai ales - nu iau in considerare votul de blam care vine din parte unei majoritati insensibile la trairi de acest gen. Sunt situatii, momente si momente in viata – si mai ales in copilarie – cand numele te poate stanjeni. Copiii au o sinceritate usturatoare uneori. Au capacitatea de a nascoci cele mai interesante interpretari, de a spune pe sleau cele mai delicate lucruri. Si sunt lucruri care au urmari o viata intreaga. SUNT CONVINSA ca toti cei ca mine, care poarta nume neobisnuite ajung sa se impace cu acest lucru sooner or later. Dar un lucru vi-l spun sigur - marea majoritate trec prin momente jenante in copilarie, momente care ar putea fi evitate lesne daca parintele s-ar gandi la asta macar pentru o clipa. Ca parinte, ma voi gandi bine la ce nume sa pun copilului meu. Si daca voi vrea neaparat sa il/o cheme intr-un mod expresiv si cu orice fel conotatii importante pentru mine, atunci am sa ma asigur ca mai are cel putin un alt nume, astfel incat sa isi aleaga singur cum sa fie strigat cand va creste mare.

In scoala generala, toata lumea imi spunea Crenguta. Asa au ales parintii mei pentru mine cand eram copil. Asa mi se spune inca in familie. Cum am iesit in lume, cand am intins pentru prima oara mana pentru a face cunostinta cu cineva din afara cercului copilariei, m-am prezentat fara nicio ezitare drept Andreea. Am fost fericita ca am avut de ales si ca am putut eu sa decid cum sa ma cheme. Scapasem de ironie. Ani de zile m-au marcat poreclele scoase de cei din jur, nu am reusit sa imi inteleg numele, semnificatia lui, dragostea parintilor mei pentru acest nume, pentru mine. La fel si fratele meu. Numai noi (prima familie) ii spunem Mugurel. La serviciu, printre prieteni, pentru sotie si copii este Ovidiu. Si am stat deseori de vorba despre chestia asta. Am ajuns sa ii intelegem si sa ii iubim si pe Mugurel si Crenguta, dar nu este prima noastra optiune – tocmai pentru ca am crescut si ni se par cumva nefiresti cu ce suntem noi acum.

Cand alegi un nume iesit din comun, ca parinte, trebuie sa iti asumi faptul ca iti expui copilul pentru tot restul vietii. Numele este un lucru permanent. M-as intreba: copilul meu si-ar dori sa iasa in evidenta cu un nume de care nimeni nu a mai auzit??!! Cu atat mai mult cu cat acest nume ar putea cadea in ridicol. Asta a fost nedumerirea mea fata de numele ‘Lacrima’. M-am gandit la parinti, la de ce-uri.

Totusi, trebuie sa recunosc, orice explicatie logica si rationala paleste in fata dorintei si iubirii parintelui. Daca amandoi au iubit acest nume pentru fiica lor... atunci este numele perfect pentru ei. Care lasa, iata, loc de discutii, opinii si interpretari intr-o lume – repet –insensibila la originalitati subtile, greu de dibuit in prima faza. Si prin reactia mea, ma alatur majoritatii.

Imi place o vorba: copiii incep prin a-si iubi parintii; pe masura ce cresc, incep sa ii judece; iar uneori ajung sa ii ierte. Asa e viata.