Acum un an si ceva am dat nas in nas cu o echipa de reporteri de la Televiziunea Romana, pe scarile de la metrou. Acolo, la Aviatorilor. Ei cautau subiecti de intervievat, erau pregatiti cu tot tacamul, camera, microfon, intrebarea pe buze... Eu - disperata, neingrijita, alergam cu niste probleme, grabita, cu gandul la un milion de probleme, numai la oferit declaratii publice nu. Fireste, mi-au pus o intrebare despre o chestiune de care nu aveam habar.
Un aspect al vietii mele particulare este ca... nu ma uit la televizor. Sunt intr-o proportie foarte mare rupta de probleme si dezbateri sociale, politice, chestiuni de interes public. M-am saturat demult de presa, de politicieni si chiar si de publicul asta care mananca pe paine scandaluri si negativisme ieftine. Chiar makes me sick. Asa ca refuz sa ma uit la televizor, sau daca o fac, incerc sa ma deconectez asa ca numai la chestiuni de actualitate nu semnez ‘prezent’! Din cand in cand mai iau pulsul cu Realitatea TV/FM, dar asta se intampla foarte rar. De aici si neputinta de a ma exprima in astfel de probleme. As putea, desigur, sa blah blah... dar mai bine tac.
Sau, cum am facut atunci, sa spun ca nu am ce sa comentez, nu ma intereseaza. Ca asta m-au intrebat, ceva din zona scandaluri politice, rafuieli intre X-ulescu si Y-ulescu... Ceva despre care habar nu aveam si care chiar nu ma interesa. Cu mutra mea disperata de peste zi, cu fata socata la intrebarea tipei, mi s-a citit pe fata nedumerirea. Si pe urma raspunsul meu in asa probleme de importanta civica a venit ca o nerusinare. ‘Nu ma intereseaza problema... Nu cunosc detalii, nu stiu ce as putea sa va spun’.
F-i-r-e-s-t-e ca am aparut seara, la stiri, prime time, cand milioanele stau comod in fotolii si isi cauta micile momente de deliciu pe seama altora, ca mine. F-i-r-e-s-t-e ca am aparut la jurnal si in toate editiile in reluare de mai tarziu. F-i-r-e-s-t-e ca m-am facut de cacao si, in contextul unui sondaj public, eu dadeam ca nuca in perete: priviti, cetateni, tineretul din ziua de astazi, atat de nepasator, atat de absent din problemele arazatoare ale societatii noastre! Halal, domnisoara!
M-a luat mama cand am ajuns acasa: ‘Bine ma... chiar asa... sa nu stii tu despre n-u-s-t-i-u-c-e problema... Chiar sa nu poti sa zici nimic?!’ Adica daca mama a fost dezamagita.. va dati seama cam ce profil de Andreea s-a aratat pe ecran, da??!! :o)
Printr-un paradox pe care nici in ziua de astazi nu mi-l explic, ei bine... am supravietuit! :o) Timpul a trecut, eu cu profilul meu public vizibil patat, si cu pata asta in mod evident impregnata in mintea matusilor si a verilor si a cucoanelor din bloc. Si dintr-o data, dau nas in nas cu sansa de revansa.
Cand am fost la Straini in noapte, pe scarile Operei, in fata noastra apare o echipa de la o televiziune – nu stiu care, big mistake! Eram cu gasca. Si eu, care merg cu capul in jos, ii vad in penultima clipa. Gasca, prieteni cu nevoi si cu simtul conservarii bine dezvoltat, se disipa stanga dreapta intr-o clipa. Si raman eu - ultimul scapa turma - taman eu - fata in fata cu reporterita.
Un zambet de gheata pe fata mea. Si in gand... F**K! F**K! F**K!!! Eu ce ii zic lu’ asta acum??! Cine stie ce ma intreaba, iar ma fac de prajitura...
Intr-adevar, domnisoara reporter ma intreaba ceva - chiar nu mai stiu ce, oricum era legat de ‘ce cauti tu aici? Fractiuni de secunda, eu pe punctul de a ma prelinge pe scari. Cum ce caut? Nemurirea de l’Opera, of course.
Si nici una nici doua ma trezesc in fata cu un microfon mare, mare cat o zi de post. Beculetul ala rosu de la camera... blinc blinc blinc... Eu, demult deja una cu scarile, ma duceam in jos, spre parter, lobby cu fitze, plin ochi de oameni care mai de care. Si eu, ma prelingeam, si ei se uitau la mine. Da’ nu stateam degeaba in prelingerea asta. Nu, nu! Cautam cu disperare primul cuvant. Si exact cand aia incepeau sa isi piarda rabdarea, privindu-ma tinta si asteptand sa ma auda cu cel mai mic icnet... ma trezesc vorbind cu voce tare, ca un om mare, intr-o romana cursiva, fara deci-uri si aaaa-uri si balbite emotive. Si la zic ca eu am venit sa il vad pe Seniorul la treaba, nu de alta, dar nu l-am vazut niciodata pe scena, live, carne si oase – e un eveniment, nu?! (Am folosit alte cuvinte, mai alese, ca pentru ocazie asa... Dar ipocrita de mine, am omis sa spun ca m-a adus acolo o prietena mult mai avizata decat mine, care s-a indurat de negura in care traiesc si mi-a zis... mai hai si tu, fato, la teatru. Ia uite, piesa asta sigur ti-ar placea... :o)). Ashi! Cum sa spun asta?! M-a palit instinctul de conservare, pierdeam din capital... iar eu aveam niste polite mai vechi de platit, politele de pe scarile de la metrou.
Asa bine m-am descurcat incat tipa mi-a multumit ca ii anticipasem si a doua intrebare – respectiv daca il mai vazusem vreodata pe Florin Piersic pe scena, live. Nu, zic eu, nu. Si gata. Nota 10. Stai jos. Si asteapta sa iti zica mama: bravo fata mea, bravo!
Aiurea! Nu v-am zis ca Murphy ma iubeste si ma trateaza preferential cu fiecare ocazie?
Nimeni nu m-a vazut la televizor. Nu mi-a zis nimeni, nimic. Stiti cum e: cand te prinde cate o camera din asta de luat vederi, cineva, din cel mai indepartat colt de lume, te vede si te recunoaste. Aaaaa, stai ma, asta e aia, cum o cheama.... Andreea, ma, ea e, ma! Ia uite domne’... s-a dus la teatru. Hehe... Teatru domne’, ia uite, fata se culturalizeaza! Si omu’ ramane cu satisfactia ca mai afla ceva (bun) despre tine. Si daca ai mai si zis ceva cum trebuie, mai faci si impresie buna. Erai la teatru, teafara, coerenta, inteligibila. Dadeai bine pe ecran. Clar te suna cineva, te vede macar o matusa TV addicted, clar te auzi pomenita. Cand colo... nimic.
M-am prins: m-au taiat la montaj. Cand s aimi iau si eu revansa, s-a trezit iar Murphylica. Gotta push my luck. Poate data viitoare fac vreo figura mai interesanta, ceva mai de senzatie, nu stiu, ceva mai special asa... Sa ma vada mama si sa fie mandra de mine. Ar trebui sa nu mai pierd timpul si sa imi construiesc strasnic strategia, nu?!!! Vorba ceea... pentru mama, orice! :o))
----------------------------------
Gata povestea, gata si ironia. Mi-a revenit pe papila gustul amar al mascaradelor televizate, emisiuni, scandaluri, epatari publice, goana dupa audiente si voturi. In acelasi timp, constientizez ca pe fundal, in cealalta camera, zbiara Dan Negru si o multime isterica urla alaturi de el. Jiiiiz...
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
1 Comenteaza:
Culmea stii care e ? Mama, pensionara fiind, se uita destul de mult la TV. Si imi zice de multe ori, vazand persoane intervievate pe diverse teme ca nu sunt "in tema" cu subiectul asupra carora li se cere parerea, "dom'le, da' mie de ce nu mi se intampla sa ma intalneasca un reporter pe strada si sa ma intrebe despre asta? ca as sti si as vrea sa le raspund". Prin urmare, Andreea draga, or fi si unii care tanjesc dupa interviuri surpriza si nu li se intampla :))
Trimiteți un comentariu