Sa incepem cu dreptul, respectiv click pe Play in timp ce cititi mesajul de mai jos.
Mi se umple gura de gust dulce cand aud melodia asta. Un iubit mi-a dedicat-o candva, asa ca de cate ori apare in context, ma fura peisajul si visez. Dar azi dimineata, nu. Azi mi s-a lamurit misterul: melodia asta vinde vise cu o maiestrie de neintrecut, fetelor!
Ascultati si simtiti fiorul ce va curpinde. Observati-l. Lasati-va gandul sa zburde in imaginea idilica a cuplului ideal, lasati-va admirate, deveniti obiectul de fascinatie al barbatului la care visati. Ce de intamplari ciudate, toate minuni. Cati pictori te privesc, cat esti de frumoasa... Asa-i ca e dulce dezmierdul asta? Ar fi culmea sa nu te fure peisajul, perspectiva a 10 vieti alaturi de un EL absolut pierdut in contemplarea splendorii fiintei tale.
Mie mi s-a descifrat mesajul la faza cu ‘2 stele paralele’, ceva 'lanturi fermecate' si cateva 'lacrimi innodate'. Breaking news: nicio zana buna si nici piticii din poveste nu prea pot face mare lucru cand realitatea vine cu niscaiva catuse si sechele ale trecutului.
Frumoasa melodie, dar vremea basmelor a cam trecut. Nu neg ca e posibil sa fie in directa legatura cu varsta, desi nu rareori citesc cu o placere infinita ‘1001 nopti’. Totusi, in fata lui 'Zece', ma abtin. Asta pentru ca prefer ca EL sa ma contempleze cu pragmatism, daca se poate; sa nu ma vada perfecta, ci asa cum sunt; si mai ales sa nu imi prezinte basme nemuritoare despre succesiuni de vieti karmice petrecute impreuna, insirate ca perlele intr-un colier. Ci, mai degraba, concretul unui cotidian cu bune si rele, dar sincer si privit cu maturitate, nu cu inocenta si imaginatia unui copil.
Traiasca Chilian, frumoase creatii. Din perspectiva vazuta de mine, nu la vanzatorul de povesti e problema, ci la cumparator. Asa ca, fetelor (in special)... zic eu ar fi bine sa avem grija la felul in care ascultam muzica. Putina moderatie nu strica. Hai, la treaba! :-)
Se afișează postările cu eticheta Din gand in gand.... Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta Din gand in gand.... Afișați toate postările
22 ian. 2010
20 oct. 2009
Tanguiala de octombrie
Cum m-am intors la serviciu, cum v-ati gandit ca am disparut de la ora de scriitura zilnica, asa-i? Relaxati-va, si eu cred acelasi lucru... :o) In realitate, ma lupt cu disciplina, ca daca as fi mai organizata, sigur as gasi timp pentru lucrurile importante. Asa... imi irosesc puterea pe tot felul de nimicuri si tot nu rezolv nimic.
Anyway, m-am gandit ca cel mai eficient lucru la momentul de fata e sa nu mai lupt contra curentului si... sa ma plang. Ce e atat de grav in a te plange ca te-ai saturat? Acest post e deci o tanguiala personala, bucatica de victimizare pe care mi-o ingadui acum si ori de cate ori o sa vreau. Si asta pentru ca nu am timp sa mai fac lucruri, am timp sa pierd timp cu gratie. Ca ma termina presiunea din cam toate aspectele vietii mele in ultima vreme. E momentul sa ma tangui asadar.
La serviciu am o gramada de restante, chestiuni amanate de luni de zile. Unele din ele nu mai au nicio sansa de izbanda si asta se va vedea la evaluarea de final de an. Cazul e inchis, in sensul ca mi-l asum si nu ma astept la floricele pe campii gen felicitari sincere, esti una din tinerele noastre sperante, bravo, iaca bonusul. M-am cam relaxat in 2009 (sic!) si asta se vede. Asta e, imi rezerv dreptul de a fi obosit.
Acasa sunt ca la hotel. Nu mai am lumina la baie, mai nou nici in bucatarie, din cand in cand imi ploua in casa, ar trebui sa pregatesc dulapul cu haine pentru schimbul de anotimpuri (ma refer la trecerea de la vara la iarna, pentru ca oricum pe cea din toamna nu am apucat sa o fac). Masina e nespalata de mana omului din vremuri imemorabile. Noroc cu ploaia izbavitoare din ultimele zile. Cartile? Cred ca de ele imi este cel mai dor, dar cum spuneam, oricat m-as zbate nu ajung la ele la timp. Dragostea? Ei ashi, eu nu am noroc la bani, de ce sa pangarim lucruri sfinte? Starea de spirit? Pai.. exista 'astenie de toamna'? Daca da, atunci eu ma incadrez acolo.
E criza in viata mea. Una dulceaga, in sensul ca nu ma agit foooarte tare. Am luat Nepasarea in brate si de-aici incolo... ce-o fi o fi. Am obosit sa ma mai agit. Ma crede si pe mine cineva?
M-ar tenta sa ma rog de voi sa imi dati niste vesti mai bune. Poate in zilele voastre cresc floricele pe campii si ma pot si eu bucura de una... de alta....
13 oct. 2009
Muncesc ca sa plec in vacanta
Tz, tz, tz. Doar v-am rugat sa fiti cuminti cat sunt plecata... Asa priveliste de toamna dezolanta si rece nu ma asteptam sa gasesc. Parca ati uitat sa puneti niste apa in ‘glastra’ unde am lasat toti copacii verzi si frumosi, le-au cazut toate frunzele, s-a instalat frigul... Cum spuneam, nu ati fost cuminti :o)!
In Barcelona a fost cald. Cald de tricou si ochelari de soare, cald chiar de un bronz finut care s-a asezat pe fruntea mea de turista cu pielea alba de birou batut de neoane si aer conditionat. Turista care s-a preumblat pe strazi, tarand dupa sine, fara mila, de dimineata spre arsita zilei si chiar pana la miez de noapte, un genunchi betegit si taaare incapatanat. Dovada sunt basicile din talpi si, mai ales, inflamatia de la genunchi. Cred ca s-a dus pe apa Mediteranei toata fizioterapia facuta dar, Doamne, tare a mai meritat!
Ca sa nu va faceti iluzii, acest mesaj nu e despre Barcelona. Voi scrie unul separat pentru asta.
M-am gandit sa scriu despre cat e de important sa ne amintim sa mai luam si o pauza. Nu ca nu ati sti (sic!), dar ma gandesc eu asa ca poate nu intamplator ati ajuns sa cititi aceste randuri in care cineva va spune: opreste-te putin, ia o pauza, ingaduie-ti un stop, planifica-ti fie si o doar o zi de relaxare, inchide telefonul, uita de e-mailuri, de credite, de guvern si politica, de griji, de mama, de tata, de frate-tau care cine stie cu ce te-a mai enervat. Opreste motorasele mintii si ofera-i o recompensa ca tare o merita! Ofera-i orice din galeata cu vise pe care ai tot umplut-o de cate ori ai tanjit dupa o clipa de liniste si relaxare.
Vorbeam deunezi cu un prieten care imi spunea ca nu il deranjeaza ca nu a avut concediu anul acesta. Se simte in forta, e plin de energie, cu motivatia sta mai prost dar asta nu are de-a face cu vacanta, ci mai degraba cu contextul, businessul, criza. Cunosc multi oameni care nu au plecat intr-un concediu de ani buni, altii care muncesc cat e anul de lung in continuu, chiar si in 'vacanta'. Am colegi care raspund la e-mailuri de pe plaja si am vazut cazuri in care deconectarea devine absolut imposibila tocmai pentru ca oamenii s-au obisnuit sa depinda de o activitate anume. Pur si simplu uneori devine imposibil sa rupi firul care te tine legat de ceea ce faci zilnic.
Nu vi se pare periculos? Mie da. E pur si simplu cea mai sigura cale catre stress, surmenaj si nevroza. In timp, imbatranim. Oricum imbatranim, e clar... dar nu cred sa existe ceva mai trist decat un chip care, pe langa riduri, mai poarta si marca distincta a regretelor si frustrarii ca nu a trait cum si-ar fi dorit la vremea tineretii.
O prietena bine mi-a zis candva, intorcandu-se de pe sezlongul unde zacea la soare, motaind a vacanta si gustand plenitudinea clipei de odihna: Vezi, Andreea, noi (mai ales noi astia care nu avem copii... – ca discutasem inainte de limitarile vietii de parinte) pentru asta traim, pentru vacante. Muncim tot anul, ne dam cu capul de pereti, dar vine si clipa in care mergem in vacanta! Si parca clipa asta merita tot efortul din lume, numai sa fie savurata asa cum se cuvine.
Consider ca are dreptate. In totalitate. Si din punctul asta de vedere, scurta iesire la Barcelona a contat mult pentru mine. Remarc ca pe masura ce trece timpul (si daaaa... imbatraneeeesc...) ma bucur mai profund de micile placeri pe care le intampin. Nu stiu daca de fapt e un fel de oboseala cronica care isi cere remediul, sau pur si simplu ma imbogatesc cu intelepciune in materie de cum se prepara reteta timpului liber. In orice caz, acestia sunt niste ani in care muncesc sa imi platesc creditele si sa plec in vacante. Altceva (de exemplu cariera, ha!) nu mi se mai pare atat de important ca inainte.
In Barcelona a fost cald. Cald de tricou si ochelari de soare, cald chiar de un bronz finut care s-a asezat pe fruntea mea de turista cu pielea alba de birou batut de neoane si aer conditionat. Turista care s-a preumblat pe strazi, tarand dupa sine, fara mila, de dimineata spre arsita zilei si chiar pana la miez de noapte, un genunchi betegit si taaare incapatanat. Dovada sunt basicile din talpi si, mai ales, inflamatia de la genunchi. Cred ca s-a dus pe apa Mediteranei toata fizioterapia facuta dar, Doamne, tare a mai meritat!
Ca sa nu va faceti iluzii, acest mesaj nu e despre Barcelona. Voi scrie unul separat pentru asta.
M-am gandit sa scriu despre cat e de important sa ne amintim sa mai luam si o pauza. Nu ca nu ati sti (sic!), dar ma gandesc eu asa ca poate nu intamplator ati ajuns sa cititi aceste randuri in care cineva va spune: opreste-te putin, ia o pauza, ingaduie-ti un stop, planifica-ti fie si o doar o zi de relaxare, inchide telefonul, uita de e-mailuri, de credite, de guvern si politica, de griji, de mama, de tata, de frate-tau care cine stie cu ce te-a mai enervat. Opreste motorasele mintii si ofera-i o recompensa ca tare o merita! Ofera-i orice din galeata cu vise pe care ai tot umplut-o de cate ori ai tanjit dupa o clipa de liniste si relaxare.
Vorbeam deunezi cu un prieten care imi spunea ca nu il deranjeaza ca nu a avut concediu anul acesta. Se simte in forta, e plin de energie, cu motivatia sta mai prost dar asta nu are de-a face cu vacanta, ci mai degraba cu contextul, businessul, criza. Cunosc multi oameni care nu au plecat intr-un concediu de ani buni, altii care muncesc cat e anul de lung in continuu, chiar si in 'vacanta'. Am colegi care raspund la e-mailuri de pe plaja si am vazut cazuri in care deconectarea devine absolut imposibila tocmai pentru ca oamenii s-au obisnuit sa depinda de o activitate anume. Pur si simplu uneori devine imposibil sa rupi firul care te tine legat de ceea ce faci zilnic.
Nu vi se pare periculos? Mie da. E pur si simplu cea mai sigura cale catre stress, surmenaj si nevroza. In timp, imbatranim. Oricum imbatranim, e clar... dar nu cred sa existe ceva mai trist decat un chip care, pe langa riduri, mai poarta si marca distincta a regretelor si frustrarii ca nu a trait cum si-ar fi dorit la vremea tineretii.
O prietena bine mi-a zis candva, intorcandu-se de pe sezlongul unde zacea la soare, motaind a vacanta si gustand plenitudinea clipei de odihna: Vezi, Andreea, noi (mai ales noi astia care nu avem copii... – ca discutasem inainte de limitarile vietii de parinte) pentru asta traim, pentru vacante. Muncim tot anul, ne dam cu capul de pereti, dar vine si clipa in care mergem in vacanta! Si parca clipa asta merita tot efortul din lume, numai sa fie savurata asa cum se cuvine.
Consider ca are dreptate. In totalitate. Si din punctul asta de vedere, scurta iesire la Barcelona a contat mult pentru mine. Remarc ca pe masura ce trece timpul (si daaaa... imbatraneeeesc...) ma bucur mai profund de micile placeri pe care le intampin. Nu stiu daca de fapt e un fel de oboseala cronica care isi cere remediul, sau pur si simplu ma imbogatesc cu intelepciune in materie de cum se prepara reteta timpului liber. In orice caz, acestia sunt niste ani in care muncesc sa imi platesc creditele si sa plec in vacante. Altceva (de exemplu cariera, ha!) nu mi se mai pare atat de important ca inainte.
25 sept. 2009
Ma pregatesc de toamna
A venit toamna pe Stirbei Voda. Am vazut primele frunze ruginite, alergandu-se pe sub rotile masinilor. Iubesc anotimpul asta. Ceva din tristetea si nostalgia toamnei ma atrage. Frigul care incepe sa piste, fata palida a soarelui, culorile, ah, culorile...
E vreme de toamna frumoasa astazi. Urmeaza zile cu parfum de gutui si plimbari in aerul racoros al diminetii, o simt. In curand isi va reintra in drepturi colectia mea de lumanari ambientale, ceaiurile aburinde si biscuitii cu aroma de scortisoara. Astept sa scot de pe rafturile dosite, de iarna, puloverul de mohair si ciorapeii roz, cu cap de vacuta, pe care sa ii lipai prin casa. Astept sunetul ploii de zile mohorate, umezeala cearceafurilor si intunericul lipitor al serilor reci, dar duioase, ca starea mea de acum.
Ce bine-ar fi sa vii, sa-mi acoperi inima cu ceva...
E vreme de toamna frumoasa astazi. Urmeaza zile cu parfum de gutui si plimbari in aerul racoros al diminetii, o simt. In curand isi va reintra in drepturi colectia mea de lumanari ambientale, ceaiurile aburinde si biscuitii cu aroma de scortisoara. Astept sa scot de pe rafturile dosite, de iarna, puloverul de mohair si ciorapeii roz, cu cap de vacuta, pe care sa ii lipai prin casa. Astept sunetul ploii de zile mohorate, umezeala cearceafurilor si intunericul lipitor al serilor reci, dar duioase, ca starea mea de acum.
Ce bine-ar fi sa vii, sa-mi acoperi inima cu ceva...
24 sept. 2009
The Secret is snorkeling...
Si la fizioterapie am dat de o asistenta care a vazut The Secret si de atunci respira, gandeste, traieste numai in spiritul povetelor din film. “Sunt mare fan, imi zice. Incerc sa gandesc pozitiv, stiu ca asta e cheia. Nu reusesc tot timpul, dar ma straduiesc...”
Cand am vazut The Secret si What the bleep do we know, acum vreo 4 ani, am avut senzatia ca l-am prins pe Dumnezeu de un picior. De atunci incoace, toata lumea a innebunit, zac librariile de literatura de auto-educare si ‘enlightment’ spiritual. Si eu am revazut filmele, desigur, ma fortifica mesajul lor optimist. Atat de simplu, marele secret al reusitei in viata, iata-l revelat. E la degetul meu mic si habar nu aveam... Oare ce ma asteptam sa fie acest secret? Energia atomica? Energia termonucleara? Bomba cu neutroni? Calatoriile interplanetare?
Intreaba un om daca vrea sa fie fericit. Sigur ca vrea! Tipa ca vrea cu toata gura, te intampina cu bratele larg deschise. Si cand tu vii si ii spui ca tot secretul lui e in ceea ce gandeste, prima reactie e de betie totala. Cu incredere oarba, respecta tot ce ii spui: isi face vision board, isi pune hartiute prin casa, le lipeste de plafon, scrie acolo, mare, sumele la care viseaza si picteaza imagini psihedelice cu vila si copiii si masina pe care vrea sa o conduca. Bravo, bravo – esti cuminte. Subconstientul tau va inregistra aceste mesaje si le va transforma in realitate. Nu te intereseaza pe tine cum, Universul are propriile resurse. Tu stai si asteapta sa te imbogatesti, sa iti apara in cale printesa vietii, sa te loveasca norocul pe care il astepti.
Cum sa nu fie asta o veste buna? Surle, trambite, fericire totala. Sau mai degraba, mega miraj si iluzie cat cuprinde.
De ce cred ca e o iluzie? Nu pentru ca The Secret nu ar spune corect ce spune, din contra. Ci pentru ca din pacate, oamenii prefera calea cea mai scurta si mai superficiala a credintei pe care o dezvaluie filmul. ‘Pune-ti o dorinta, crede ca meriti acel lucru, crede ca Universul il poate indeplini, crede ca el este deja real...’Bogatie, sanatate, putere, bucurie si fericire... ORICE. Crede in toate acestea, e dreptul tau sa le ai, le ai deja.' Dupa asa incurajare strasnica, unii chiar isi lipesc de plafon o fitzuica cu chipul lui Bill Gates ranjind la podea si se asteapta ca, in doua luni, gratie The Secret si Universului, o sa le apara numele in topurile Forbes. Am exagerat putin, sau cine stie, poate nu. Tragic este ca oamenii astia chiar se asteapta la miracole de genul asta, fara nicio grija ca s-ar putea sa existe un mic.. impediment in finalizarea viselor lor.
Si pentru ca sa fii acolo, in adancurile sinelui, increzator si optimist si pozitiv, e nevoie de o anumita cale. Mai lunga, mai scurta, dupa al vostru caz. Dar aceasta cale se cere de la Oracolul din Delfi incoace (si de mai devreme cu mult!) si pentru ea s-au inventat milioane de metode de introspectie si analiza interioara. Altminteri, gandurile de suprafata nu vor putea niciodata sa te impresioneze atat de profund, pana la nivel de subconstient si mai mult, incat sa dea nastere intamplarilor pe care le astepti. Chestia asta se numeste aliniament si e o chestie complicata si grea mai ales cand vine vorba de contradictii interioare serioase intre ceea ce ne dorim sa fim si ceea ce suntem de fapt. Si contradictiile astea mai toti le caram cu sine, cam o viata intreaga. Fara constientizare, acceptare si regasirea adevaratilor parametri care ne compun, nicio sansa de aliniament. Amagire in schimb, cat cuprinde.
Cumva, The Secret e ca un curs de snorkeling. Iti arata, de la suprafata, cam ce comori sunt pe fundul oceanului. Pe cand un curs de scuba diving... hehe... ala da coborare in adancuri!
Cand am vazut The Secret si What the bleep do we know, acum vreo 4 ani, am avut senzatia ca l-am prins pe Dumnezeu de un picior. De atunci incoace, toata lumea a innebunit, zac librariile de literatura de auto-educare si ‘enlightment’ spiritual. Si eu am revazut filmele, desigur, ma fortifica mesajul lor optimist. Atat de simplu, marele secret al reusitei in viata, iata-l revelat. E la degetul meu mic si habar nu aveam... Oare ce ma asteptam sa fie acest secret? Energia atomica? Energia termonucleara? Bomba cu neutroni? Calatoriile interplanetare?
Intreaba un om daca vrea sa fie fericit. Sigur ca vrea! Tipa ca vrea cu toata gura, te intampina cu bratele larg deschise. Si cand tu vii si ii spui ca tot secretul lui e in ceea ce gandeste, prima reactie e de betie totala. Cu incredere oarba, respecta tot ce ii spui: isi face vision board, isi pune hartiute prin casa, le lipeste de plafon, scrie acolo, mare, sumele la care viseaza si picteaza imagini psihedelice cu vila si copiii si masina pe care vrea sa o conduca. Bravo, bravo – esti cuminte. Subconstientul tau va inregistra aceste mesaje si le va transforma in realitate. Nu te intereseaza pe tine cum, Universul are propriile resurse. Tu stai si asteapta sa te imbogatesti, sa iti apara in cale printesa vietii, sa te loveasca norocul pe care il astepti.
Cum sa nu fie asta o veste buna? Surle, trambite, fericire totala. Sau mai degraba, mega miraj si iluzie cat cuprinde.
De ce cred ca e o iluzie? Nu pentru ca The Secret nu ar spune corect ce spune, din contra. Ci pentru ca din pacate, oamenii prefera calea cea mai scurta si mai superficiala a credintei pe care o dezvaluie filmul. ‘Pune-ti o dorinta, crede ca meriti acel lucru, crede ca Universul il poate indeplini, crede ca el este deja real...’Bogatie, sanatate, putere, bucurie si fericire... ORICE. Crede in toate acestea, e dreptul tau sa le ai, le ai deja.' Dupa asa incurajare strasnica, unii chiar isi lipesc de plafon o fitzuica cu chipul lui Bill Gates ranjind la podea si se asteapta ca, in doua luni, gratie The Secret si Universului, o sa le apara numele in topurile Forbes. Am exagerat putin, sau cine stie, poate nu. Tragic este ca oamenii astia chiar se asteapta la miracole de genul asta, fara nicio grija ca s-ar putea sa existe un mic.. impediment in finalizarea viselor lor.
Pai ‘crede’ asta... e tot ce e mai important si anevoios – din pacate pentru amatorii de ‘fast enlightment’. Acest ‘crede’ subliniat este esenta si e doar inceputul unui drum care se numeste descoperirea de sine. Sa crezi in tine, dar sa stii in ce crezi de fapt. Ca de fapt cheia aici e: sa fii si la interior ceea ce gandesti, sa fii ceea ce esti cu adevarat. Fara bruiaje de tip sisteme, principii, valori venite de la mama, matusa, scoala, societatea, etica sau responsabilitatile trasate la nivel micro si macro.. comunitar si cultural.
Si pentru ca sa fii acolo, in adancurile sinelui, increzator si optimist si pozitiv, e nevoie de o anumita cale. Mai lunga, mai scurta, dupa al vostru caz. Dar aceasta cale se cere de la Oracolul din Delfi incoace (si de mai devreme cu mult!) si pentru ea s-au inventat milioane de metode de introspectie si analiza interioara. Altminteri, gandurile de suprafata nu vor putea niciodata sa te impresioneze atat de profund, pana la nivel de subconstient si mai mult, incat sa dea nastere intamplarilor pe care le astepti. Chestia asta se numeste aliniament si e o chestie complicata si grea mai ales cand vine vorba de contradictii interioare serioase intre ceea ce ne dorim sa fim si ceea ce suntem de fapt. Si contradictiile astea mai toti le caram cu sine, cam o viata intreaga. Fara constientizare, acceptare si regasirea adevaratilor parametri care ne compun, nicio sansa de aliniament. Amagire in schimb, cat cuprinde.
Cumva, The Secret e ca un curs de snorkeling. Iti arata, de la suprafata, cam ce comori sunt pe fundul oceanului. Pe cand un curs de scuba diving... hehe... ala da coborare in adancuri!
17 sept. 2009
O vizita la spital...
Joi, 17 septembrie 2009
Sunt in sala de asteptare a unui spital oarecare din Bucuresti si – pentru ca urgentele au prioritate – m-au anuntat ca programarea mea se devanseaza. Tocmai au primit pentru o tomografie cerebrala pe o batranica adusa cu targa. In prima clipa nu am vazut decat targa, biata femeie e atat de slaba si cadaverica incat se confunda cu cearceaful aruncat in graba peste trupu-i istovit... Infirmierii ghideaza cu grija targa, dar ceea ce discuta si mai ales c-u-m... imi aminteste de sictirul arhi-cunoscut al personalului medical in fata bolii si neputintei. “Auzi, mah, daca si acu’ incearca sa mai fuga, o sa se trezeasca cu o piedica la picior”. “Bai, taci, mah, nu-i mai da idei.” Vorbeau despre batranica, careia ii legasera picioarele de targa, dupa o noapte agitata probabil.
Langa mine asteapta pe un scaun cu rotile o alta batranica, parasita de infirmier intr-un colt, sub aparatul de aer conditionat care ii flutura rarele fire de par. E prea slabita sa se poata muta singura de acolo. Ii tremura mainile pe nasturii camasii, ii tot incearca in mod compulsiv, se teme sa nu se fi deschis vreunul, sa nu fie dezgolita cumva... Ma copleseste durerea din privirea ei ratacita, ma simt neputincioasa in fata acestor destine pe care, rand pe rand, viata le aduce intr-o fundatura de spital, la discretia unui infirmier si mila unei asistente pentru o vorba buna. Am intrebat-o daca vrea sa o mut de acolo, din pacate nu cred ca auzea, nu m-a inteles, m-am simtit mai prost sa descopar noi si noi manifestari ale alienarii...
Privirea unui om bolnav este cumplit de singura si goala. Am mai vazut privirea asta in ochii de un azuriu palit ai bunicii mele.. cand ii tineam mainile, ii numaram respiratiile si ma rugam pentru ea sa moara in pace. Atunci am vazut boala si moartea de aproape si m-am schimbat pentru totdeauna. Atunci am inteles ca dorinta noastra de a-i avea cu orice pret pe cei dragi langa noi, orice numai sa nu moara, e una dintre cele mai dure forme de manifestare a egosimului uman. Nu ii vrem langa noi pentru ca ii iubim, ii vrem pentru ca noi nu putem concepe viata fara ei, noua ne-ar fi greu, noi ne-am simti singuri, pentru noi nu e drept sa fim lasati sa ne descurcam cu absenta lor.
La tomograf, in spatiul claustrofobic al unui aparat din familia Enterprise / Star Trek, 30 minute au trecut ca un vis. Mi-a amortit mana si mi-au inghetat picioarele, imi vajaia capul de la zgomotele laserelor, in ciuda doapelor de urechi pe care mi le dadusera. Simteam o gadilitura in talpa piciorului sanatos, ma furnica deasupra sprancenei, un cot se cerea indoit... orice numai sa nu am stare pentru a sta nemiscata. In fata ochilor o eticheta avertiza “Atentie! Nu priviti direct inspre raza de laser.” - o interdictie care, fireste, mi-a cerut un anume efort pentru auto-control, pentru ca numai si numai la asta m-am gandit cateva clipe: cum o arata raza aia, tare m-as uita un pic la ea... De la un moment incolo, m-a furat astrologia, am numararat pe tavanul fals al salii stropii de vopsea strategic aruncati de parca ar fi format constelatii.
Timpul a trecut mai repede decat m-am asteptat, m-au descarcerat din stramtoarea orbitoare a laserelor, m-au scos de acolo, m-am incaltat, mi-am luat geanta, am iesit in anticamera, in hol, in curte, la soare, la lumina si sanatate. Si am plecat sa traiesc o viata sanatoasa inca, fericita cat poate, minunata in esenta ei, plina de bucurii si griji, dar plina totusi!
16 sept. 2009
Cele doua fete ale monedei
Am agreat ieri in urma unor dialoguri interioare ca ultima perioada prin care trec a venit in conformitate cu ceea ce mi-am dorit. Mi-am spus prea des ca tare mi-ar placea sa ma retrag intr-un loc linistit, sa am ragaz cu gandurile mele, sa pot sta cu ele atat cat voi simti nevoia. Zic eu ca toti trecem prin perioade de genul asta, in care vrem sa stam departe de colegi, prieteni, familie, copii, soti, prieteni, mame, verisori. Sa fim cu noi insine.
Universul mi-a dat ascultare, mi-a indeplinit dorinta. Odata cu luxarea genunchiului el a ticluit in asa fel lucrurile incat am stat singura, dupa ‘pofta’ inimii mele. Cu mici exceptii, cei care in mod normal imi sunt aproape au fost departe. Mama si prietena mea plecate, fratele departe si el, prietenii cu ale lor multe si marunte. Am stat singura cuc, am tot avut timp sa reflectez la ale vietii valuri starnite de curentii din ultimele luni.
Perioada asta mi-a pus la incercare rabdarea, puterea, atitudinea. Partea buna e ca mi-am pastrat pozitivismul. Partea mai putin buna e ca nu stiu daca am reusit sa inteleg cu adevarat de ce mi s-a intamplat luxatia asta exact acum, in anul de gratie 2009. Eu, care niciodata nu am avut stare si nu m-am potolit locului mai mult decat niste sesiuni de meditatie fugare?! Sa fie oare nevoie de acest ragaz pentru ca eu si constiinta mea sa avem timp de analiza? Cu asa speranta, am toate motivele din lumea sa imi pastrez buna dispozitie si increderea, in ciuda diagnosticului care ma duce din ce in ce mai aproape de bisturiu.
Uneori, in viata, e nevoie de astfel de perioade. Coincidente sau nu (dar cine mai crede in coincidente?!), ele apar in viata noastra tocmai pentru a ne disciplina in vederea auto-analizei. Culmea e ca fugim de perioadele astea ca de bau bau. Orice, numai sa nu ramanem singuri. Ne plictisim, ne plangem, ne victimizam...
O voce interioara imi spune acum: stai locului, traieste aceasta perioada asa cum vine ea, asculta la mesaje, gandeste-te la visele pe care le ai (culmea, debordez de activitate imaginativa noaptea). Tot ce sunt dincolo de fizic lucreaza pentru mine acum. In tot raul e un bine. Moneda are intotdeauna doua fete si dupa nori se arata soarele. Cam asa ma simt acum. O zi frumoasa si voua!
Later edit (ca bonus): Cat de minunata e melodia asta... Va amintiti? E din o mie noua sute opt zeci si doi!
11 sept. 2009
Ce dar minunat este viata!
Am petrecut ceva timp astazi rasfoind paginile in care sunt comemorati pe CNN miile de oameni care au murit pe 11 septembrie 2001. Am preluat o parte din portrete aici, pe pagina, numai ca sa va rog si pe voi sa petreceti macar un minut, privindu-i.
Viata este un dar minunat si atata vreme cat avem parte de acest dar... e pacat sa nu il pretuim asa cum se cuvine. Asa ca mie si prietenilor mei despre care stiu ca sunt uneori impovarati de griji si suparari, voua, celor pe care nu va cunosc, tuturor celor care ajung aici intamplator sau nu... un gand frumos despre viata, fie chiar si din respect pentru aceste suflete.
Daca ei ar fi stiut ca acea dimineata s-ar fi terminat asa, oare cum si-ar fi petrecut ultimele saptamani, luni, ani din viata?! Mie acest chipuri zambitoare imi spun atat de multe...
Viata este un dar minunat si atata vreme cat avem parte de acest dar... e pacat sa nu il pretuim asa cum se cuvine. Asa ca mie si prietenilor mei despre care stiu ca sunt uneori impovarati de griji si suparari, voua, celor pe care nu va cunosc, tuturor celor care ajung aici intamplator sau nu... un gand frumos despre viata, fie chiar si din respect pentru aceste suflete.
Daca ei ar fi stiut ca acea dimineata s-ar fi terminat asa, oare cum si-ar fi petrecut ultimele saptamani, luni, ani din viata?! Mie acest chipuri zambitoare imi spun atat de multe...
7 sept. 2009
Gandurita... boala grea
Marti, 8 septembrie 2009
De azi in 3 zile scap de creta de pe picior. Nu vreau sa dau niciun fel de atentie gandului nebun din ceafa care imi spune ‘de fapt... abia atunci o sa afli daca vei mai sta cu gipsul, daca genunchiul tau este sanatos, ce va implica recuperarea...’ Acest gand este un gand nesimtit si nu merita nicio clipa de atentie din partea mea.
Voi continua asadar micul jurnal de bord din pat. De cateva zile, dintre perne si paturi, m-am oferit cobai in studiul schemei prin care se formeaza gandurile din capul meu. E interesant cum functioneaza mintea omului in clipa in care e prinsa in catusa imobilitatii. Din cauza ca nu am cum sa ma implic in activitati fizice, nu am unde pleca si nu ma pot antrena in cine stie ce lucruri marete, cea mai abitir si la indemana practica este ganditul. Ma gandesc la de toate, si prea putine sunt ‘sanatoase’. La ce e, la ce nu e, la cum a fost si cum ar fi putut sa fie, la cum o sa fie, eventual la cum nu o sa fie, la de ce aia?, de ce aia?, de ce aia?... Cred ca mai am putin si dau in gandurita cronica.
In realitate, nu e nimic constructiv, nici distractiv, nici folositor in chestia asta. Ma lupt cu milioane de ganduri care ma obosesc cumplit. Cand si cand, reusesc sa imi focusez atentia asupra lor si reusesc sa fac putina liniste in vacarmul interior al cutiutei pe care o port pe umeri. Pentru asta e nevoie de o atentie sporita, de un exercitiu constient de focus si expansiune a prezentei, e nevoie de putere interioara si calm si rabdare. Si tocmai pentru ca e nevoie de atatea abilitati speciale... de fiecare data, spre ciuda mea, ma fura valul.
Iata, acum... in timp ce scriu... e liniste pentru ca sunt cu totul cufundata in a scrie despre ganduri. Si gandurile, cand te gandesti la ele... tac. Exact acesta e secretul si singura arma imediata pe care o avem impotriva atacului destructiv din cap: gandul la gand omoara gandul.
Sunt convinsa ca si voua vi se intampla sa deveniti uneori constienti de faptul ca trec ore intregi si un anume subiect v-a mancat toata atentia interioara. Cine stie ce chestiune va chinuie mintea si in jurul temei se nasc milioane de variatiuni. Aceasta ne este corvoada in viata pe pamant: ganduri si descendenti ai acestora se nasc, se ramifica, se intretaie si incet incet construiesc o panza uriasa, o capcana incredibil de puternica in care intram la vremea gradinitei si mai iesim – hehe – cu picioarele inainte...
Desi am studiat problema, sunt constienta de ea si o inteleg ca pe un dat al omenirii, nu am invatat inca sa ma impac cu aceasta idee. Ma revolta dificultatea vietii scurte, cat de complicate sunt lucrurile simple, suprematia egoului fals si mai ales ma scoate din minti tirania gandului. Tocmai pentru ca imi dau seama de falsitatea realitatii pe care o percep, asa cum e ea creata de falsul meu eu (ca pe ala adevarat inca nu am avut placerea de a-l cunoaste), de minte si capacitatea ei de a nascoci ganduri.
Si ma enerveaza tare gipsul asta, ca din cauza lui sunt in pozitia de a nu face altceva decat sa gandesc, cand de fapt tot ce imi doresc e sa traiesc mai mult si sa gandesc mai putin – a se citi printre randuri ca ma refer la acceptiunea proprie a lui carpe diem...
Nici macar nu stiu cat am reusit sa fiu de coerenta... Nu am nicio sansa in fata acestei stari de super-inflamatie gandurala cu care ma confrunt. Ah, ba da, e un trick simplu si dragut pe care l-am citit la Eckhart Tolle si care mi-a prins taaare bine. Fie chiar ca si o mica, mica victorie in fata acestui razboi gandural teribil.
Soarecele si pisica....
‘Inchideti ochii si spuneti-va: Ma intreb care va fi urmatorul meu gand. Apoi fiti foarte atent si asteptati urmatorul gand. Asa cum asteapta o pisica in fata gaurii unui soarece. Ce gand va iesi din gaura soarecelui? Incercati acum!”
Hihi. In mod normal ar trebui sa nu va vina niciun gand in cap pentru cateva clipe... s-ar lasa o liniste suprinzatoare, benefica, placuta. E o mica victorie in lupta cu gandurita. Cum va spuneam... gandul la gand omoara gandul.
Dar eu mai am de stat aici, asa ca ce pot sa fac mai bun decat sa.. ganduresc....
De azi in 3 zile scap de creta de pe picior. Nu vreau sa dau niciun fel de atentie gandului nebun din ceafa care imi spune ‘de fapt... abia atunci o sa afli daca vei mai sta cu gipsul, daca genunchiul tau este sanatos, ce va implica recuperarea...’ Acest gand este un gand nesimtit si nu merita nicio clipa de atentie din partea mea.
Voi continua asadar micul jurnal de bord din pat. De cateva zile, dintre perne si paturi, m-am oferit cobai in studiul schemei prin care se formeaza gandurile din capul meu. E interesant cum functioneaza mintea omului in clipa in care e prinsa in catusa imobilitatii. Din cauza ca nu am cum sa ma implic in activitati fizice, nu am unde pleca si nu ma pot antrena in cine stie ce lucruri marete, cea mai abitir si la indemana practica este ganditul. Ma gandesc la de toate, si prea putine sunt ‘sanatoase’. La ce e, la ce nu e, la cum a fost si cum ar fi putut sa fie, la cum o sa fie, eventual la cum nu o sa fie, la de ce aia?, de ce aia?, de ce aia?... Cred ca mai am putin si dau in gandurita cronica.
In realitate, nu e nimic constructiv, nici distractiv, nici folositor in chestia asta. Ma lupt cu milioane de ganduri care ma obosesc cumplit. Cand si cand, reusesc sa imi focusez atentia asupra lor si reusesc sa fac putina liniste in vacarmul interior al cutiutei pe care o port pe umeri. Pentru asta e nevoie de o atentie sporita, de un exercitiu constient de focus si expansiune a prezentei, e nevoie de putere interioara si calm si rabdare. Si tocmai pentru ca e nevoie de atatea abilitati speciale... de fiecare data, spre ciuda mea, ma fura valul.Iata, acum... in timp ce scriu... e liniste pentru ca sunt cu totul cufundata in a scrie despre ganduri. Si gandurile, cand te gandesti la ele... tac. Exact acesta e secretul si singura arma imediata pe care o avem impotriva atacului destructiv din cap: gandul la gand omoara gandul.
Sunt convinsa ca si voua vi se intampla sa deveniti uneori constienti de faptul ca trec ore intregi si un anume subiect v-a mancat toata atentia interioara. Cine stie ce chestiune va chinuie mintea si in jurul temei se nasc milioane de variatiuni. Aceasta ne este corvoada in viata pe pamant: ganduri si descendenti ai acestora se nasc, se ramifica, se intretaie si incet incet construiesc o panza uriasa, o capcana incredibil de puternica in care intram la vremea gradinitei si mai iesim – hehe – cu picioarele inainte...
Desi am studiat problema, sunt constienta de ea si o inteleg ca pe un dat al omenirii, nu am invatat inca sa ma impac cu aceasta idee. Ma revolta dificultatea vietii scurte, cat de complicate sunt lucrurile simple, suprematia egoului fals si mai ales ma scoate din minti tirania gandului. Tocmai pentru ca imi dau seama de falsitatea realitatii pe care o percep, asa cum e ea creata de falsul meu eu (ca pe ala adevarat inca nu am avut placerea de a-l cunoaste), de minte si capacitatea ei de a nascoci ganduri.
Si ma enerveaza tare gipsul asta, ca din cauza lui sunt in pozitia de a nu face altceva decat sa gandesc, cand de fapt tot ce imi doresc e sa traiesc mai mult si sa gandesc mai putin – a se citi printre randuri ca ma refer la acceptiunea proprie a lui carpe diem...
Nici macar nu stiu cat am reusit sa fiu de coerenta... Nu am nicio sansa in fata acestei stari de super-inflamatie gandurala cu care ma confrunt. Ah, ba da, e un trick simplu si dragut pe care l-am citit la Eckhart Tolle si care mi-a prins taaare bine. Fie chiar ca si o mica, mica victorie in fata acestui razboi gandural teribil.
Soarecele si pisica....
‘Inchideti ochii si spuneti-va: Ma intreb care va fi urmatorul meu gand. Apoi fiti foarte atent si asteptati urmatorul gand. Asa cum asteapta o pisica in fata gaurii unui soarece. Ce gand va iesi din gaura soarecelui? Incercati acum!”
Hihi. In mod normal ar trebui sa nu va vina niciun gand in cap pentru cateva clipe... s-ar lasa o liniste suprinzatoare, benefica, placuta. E o mica victorie in lupta cu gandurita. Cum va spuneam... gandul la gand omoara gandul.
Dar eu mai am de stat aici, asa ca ce pot sa fac mai bun decat sa.. ganduresc....
Aiureli de la un picior in gips
O aroma calda de scortisoara invaluie camera. Ma rasfat cu un amestec de frunze de ceai negru, coaja de portocala, mar si macese, coriandru, cuisoare si mult iubita scortisoara. Slava Domnului ca exista provizii in camara, n-am mai iesit din casa de un veac...
Din varful patului, dintre mormane de carti, imi privesc degetele de la picioare. Din vreme in vreme le misc, de parca eu insami sunt sceptica ca ar putea sa imi mai raspunda. Nu-i chiar asa de grav, le am pe toate, sunt inca apte si simpatice :o) Uneori e insuportabila asteptarea, iar vremea de afara imi face in ciuda... Ploua, e rece, si frigul asta ma obliga sa stau sub paturi. Recunosc, la asa concediu nu ma gandisem pentru toamna asta.
Fac exercitiile cerute de medic, incordez muschii coapsei si numar: unu, doi, trei... Cu primele 200 de miscari ma straduiesc mai lesne, dupa devine mai greu. Pana la 400 deja obosesc... Singurul gand care ma motiveaza este perspectiva tumefierii, pe care mi-a pus-o in vedere medicul. O sa se vada, o sa ai un picior mai subtire si unul mai gros... dar o sa treaca.
Pe dupa-amiaza ma apuca fibrilatiile... se apropie ora injectiei. Nu am crezut niciodata ca voi fi in stare sa imi administrez vreodata, singurica, shoturi de anti-coagulant. sunt incapsulate intr-o s-e-r-i-n-g-a ce are in varf un a-c. Ac din ala ascutit, care inteapa, da?! Are cam 1,5 cm si cand e ora administrarii, trebuie sa il introduc pe tot in burta. Cred ca si 2 luni daca ar fi trebuit sa stau cu piciorul in gips si tot nu m-as fi speriat mai tare decat de injectiile astea. De altfel, toti in jurul meu s-au scandalizat: cum adica sa iti faci singura injectii? Ai piciorul in gips, nu e ca si cum ai suferit vreun infarct sau ceva cardiac, sa iti dea anti-coagulant. Mai verifica cu un alt doctor, nu e normal...
Ei bine, am verificat, se pare ca e foarte normal in prevenirea tromboflebitei. Vestea buna (pe langa aroma de ceai cu scortisoara) e ca reusesc sa scap cu bine si de momentul asta al zilei. Burtique da semne de epuizare, sunt plina de vanatai, dar ma amuza sa urmaresc cum, de la o zi la alta, capat dexteritate. Dupa primul shot m-am invinetit cumplit. Acum, niste mici puncte maronii sunt dovada ca ma tin bine de tratament. Ma gandesc cu compasiune la diabetici... oare administrarea de insulina doare?! Si oare... unde mai gasesc oamenii astia loc pe burta sa isi administreze solutia inca o zi, si inca o zi... forever?!
Dupa injectie, lucrurile se calmeaza. Am dispozitie sa simt ce e in jurul meu. Audrey Tatou e minunata in À la folie... pas du tout (ma si mir cum de nu mi-a picat mai demult filmul asta in mana). Pe Hallmark, Barnaby nu mai termina cu ucigasii din Midsummer. Incredibil dar adevarat (!!!): am prins si episodul 3500-nu-stiu-cat din Tanar si nelinisteanu... si ma intreb ca proasta... oare ce in mintea producatorilor acestui serial, oare s-o da vreun premiu pentru cel mai (stupid) longeviv serial TV din istoria umanitatii?! Nu are rost sa-mi bat capul... Taman ce o aud pe vecina cum tipa la copil; cei din blocul de vizavi se cearta ca nu stiu cati nu au participat la cheltuielile pentru reparatia liftului dar il folosesc... What a wonderful life!
Ce mi-as putea dori mai mult?!
Pai... stiu ce! Pentru ca, in mod normal, acum as fi in vacanta. Asa ca:
Din varful patului, dintre mormane de carti, imi privesc degetele de la picioare. Din vreme in vreme le misc, de parca eu insami sunt sceptica ca ar putea sa imi mai raspunda. Nu-i chiar asa de grav, le am pe toate, sunt inca apte si simpatice :o) Uneori e insuportabila asteptarea, iar vremea de afara imi face in ciuda... Ploua, e rece, si frigul asta ma obliga sa stau sub paturi. Recunosc, la asa concediu nu ma gandisem pentru toamna asta.
Fac exercitiile cerute de medic, incordez muschii coapsei si numar: unu, doi, trei... Cu primele 200 de miscari ma straduiesc mai lesne, dupa devine mai greu. Pana la 400 deja obosesc... Singurul gand care ma motiveaza este perspectiva tumefierii, pe care mi-a pus-o in vedere medicul. O sa se vada, o sa ai un picior mai subtire si unul mai gros... dar o sa treaca.
Pe dupa-amiaza ma apuca fibrilatiile... se apropie ora injectiei. Nu am crezut niciodata ca voi fi in stare sa imi administrez vreodata, singurica, shoturi de anti-coagulant. sunt incapsulate intr-o s-e-r-i-n-g-a ce are in varf un a-c. Ac din ala ascutit, care inteapa, da?! Are cam 1,5 cm si cand e ora administrarii, trebuie sa il introduc pe tot in burta. Cred ca si 2 luni daca ar fi trebuit sa stau cu piciorul in gips si tot nu m-as fi speriat mai tare decat de injectiile astea. De altfel, toti in jurul meu s-au scandalizat: cum adica sa iti faci singura injectii? Ai piciorul in gips, nu e ca si cum ai suferit vreun infarct sau ceva cardiac, sa iti dea anti-coagulant. Mai verifica cu un alt doctor, nu e normal...
Ei bine, am verificat, se pare ca e foarte normal in prevenirea tromboflebitei. Vestea buna (pe langa aroma de ceai cu scortisoara) e ca reusesc sa scap cu bine si de momentul asta al zilei. Burtique da semne de epuizare, sunt plina de vanatai, dar ma amuza sa urmaresc cum, de la o zi la alta, capat dexteritate. Dupa primul shot m-am invinetit cumplit. Acum, niste mici puncte maronii sunt dovada ca ma tin bine de tratament. Ma gandesc cu compasiune la diabetici... oare administrarea de insulina doare?! Si oare... unde mai gasesc oamenii astia loc pe burta sa isi administreze solutia inca o zi, si inca o zi... forever?!
Dupa injectie, lucrurile se calmeaza. Am dispozitie sa simt ce e in jurul meu. Audrey Tatou e minunata in À la folie... pas du tout (ma si mir cum de nu mi-a picat mai demult filmul asta in mana). Pe Hallmark, Barnaby nu mai termina cu ucigasii din Midsummer. Incredibil dar adevarat (!!!): am prins si episodul 3500-nu-stiu-cat din Tanar si nelinisteanu... si ma intreb ca proasta... oare ce in mintea producatorilor acestui serial, oare s-o da vreun premiu pentru cel mai (stupid) longeviv serial TV din istoria umanitatii?! Nu are rost sa-mi bat capul... Taman ce o aud pe vecina cum tipa la copil; cei din blocul de vizavi se cearta ca nu stiu cati nu au participat la cheltuielile pentru reparatia liftului dar il folosesc... What a wonderful life!
Ce mi-as putea dori mai mult?!
Pai... stiu ce! Pentru ca, in mod normal, acum as fi in vacanta. Asa ca:
24 mar. 2009
De-ale casei...
M-am prins. Poti sa te dai peste cap, sa faci planuri, sa vizualizezi finalul in cele mai mici detalii, sa tragi din greu, sa dai totul ca sa ajungi acolo, la imaginea viselor tale... daca in toata povestea asta depinzi cat o farama de altcineva neatent si superficial... toata strategia ta se poate narui ca un castel de carti.
Asa mi-a stricat mie croitoreasa perdeaua. Ultima perdea de care aveam nevoie in casa. Ultima reduta in urma renovarii de acum 4 ani. Mi-am luat si ultima perdea. (OK, ar mai fi nevoie de niste lustre, dar alea chiar pot sa mai astepte. Prietenii vor stii de ce, mai ales cand vom sta la taclale de lumina lumanarilor – ce nevoie sa mai ai de lampi si lustre fitzoase si elegante?!!)
.jpg)
Revenind la perdea... Am vrut sa iasa intr-un fel. Si... intr-un ‘fel’ a iesit, pentru ca mi-a stricat croitoreasa toata povestea. Eu i-am zis sa nu taie deloc din lungime, mai ales pentru ca la prima spalare materialul va intra la apa, dar m-am trezit cu perdeaua la 15 cm de podea. I-am oferit si am cerut 3 bucati separate, doamna cu acul s-a gandit ca trebuie sa le uneasca. Si, evident, nu a putut bunghi perdeaua cu draperia, asa ca una e mai lunga si una e mai scurta. De ce sa avem in fata ochilor un perete armonios ‘imbracat’?
.jpg)
Sunt suparata. Probabil nu ma asteptam sa faca atatea greseli. Abia am asteptat aseara sa o montez, i-am pus si floricele, gandisem eu povestea biroului in care sa intru ca pe o pajiste plina de flori multicolore... Ei bine... am perdea verde, am draperie si mai verde, am si flori colorate... dar nu ma pot bucura pe deplin de camaruta asta. Nu cand vad cum perdeaua atarna pe perete ca o pereche de pantaloni intrati la apa, lasand descoperite intr-un mod caraghios gambele purtatorului nepasator.
.jpg)
M-am gandit sa ii fac o bordura de floricele, jos, ca sa compensez greseala croitoresei. Si probabil ca asa voi face. Cand insa... nu stiu. Intai trebuie sa imi treaca dezamagirea. Din avion nu se vede, de verde e verde... sper sa imi treaca soon.
************************
.jpg)
Ca sa schimb nota, dar sa ramanem in acelasi spatiu, va prezint cea mai noua si revolutionara (ha!) modalitate de a stoca cercei, inele si alte gablonturi pretioase, care acum – fac pariu – zac si la voi... aruncate in cutii peste cutii, claie peste gramada. Nu m-ar mira ca de unele bijuterii chiar sa fi uitat. Ei bine, nu e pacat de banii investiti acolo?! Iata o formula minunata, chiar decorativa, de a-i scoate la lumina, de a va lasa inspirate dimineata, cand nu stiti cu ce sa va impodobobiti ziua si – mai ales - de a pastra bijuteriile intr-un mod care le protejeaza.
Aceasta formula de stocare si prezentare s-a infiintat in casa mea dupa o reteta oferita de Principessa. Si iata 'reteta':
- se cumpara o rama de marime potrivita necesitatilor si stocurilor voastre :-)
- se face rost de polistiren expandat, zapada artificiala, scrashnitoare, scartz (nu am mai intalnit material de bricolaj si constructii care sa aiba atatea nume... :o)
- se taie scartzul (asa imi place cel mai mult sa-i zic) pe forma ramei
- se plaseaza in rama, unde - daca l-ati taiat cu grija, intra per-fect!
- cerceii se pot infige direct in scartz sau se pot atarna pe bolduri
- avantajul cu boldurile este ca asa puteti pastra aici si inelele
- for fun: scartzul se poate colora dupa bunul plac cu spray (eu mi-l voi face, evident, verde).
Cat priveste colierele si margelele, care mai de care mai lungi, mai groase si mai complicate... le tin pe un umeras. Asta pana la proxima vizita la IKEA, de unde intentionez sa cumpar niste cuiere micute. Imi voi face un colt de perete special pentru... bijuterii, galbonturi si alte briz-brizuri din astea! :-)
Asa mi-a stricat mie croitoreasa perdeaua. Ultima perdea de care aveam nevoie in casa. Ultima reduta in urma renovarii de acum 4 ani. Mi-am luat si ultima perdea. (OK, ar mai fi nevoie de niste lustre, dar alea chiar pot sa mai astepte. Prietenii vor stii de ce, mai ales cand vom sta la taclale de lumina lumanarilor – ce nevoie sa mai ai de lampi si lustre fitzoase si elegante?!!)
.jpg)
Revenind la perdea... Am vrut sa iasa intr-un fel. Si... intr-un ‘fel’ a iesit, pentru ca mi-a stricat croitoreasa toata povestea. Eu i-am zis sa nu taie deloc din lungime, mai ales pentru ca la prima spalare materialul va intra la apa, dar m-am trezit cu perdeaua la 15 cm de podea. I-am oferit si am cerut 3 bucati separate, doamna cu acul s-a gandit ca trebuie sa le uneasca. Si, evident, nu a putut bunghi perdeaua cu draperia, asa ca una e mai lunga si una e mai scurta. De ce sa avem in fata ochilor un perete armonios ‘imbracat’?.jpg)
Sunt suparata. Probabil nu ma asteptam sa faca atatea greseli. Abia am asteptat aseara sa o montez, i-am pus si floricele, gandisem eu povestea biroului in care sa intru ca pe o pajiste plina de flori multicolore... Ei bine... am perdea verde, am draperie si mai verde, am si flori colorate... dar nu ma pot bucura pe deplin de camaruta asta. Nu cand vad cum perdeaua atarna pe perete ca o pereche de pantaloni intrati la apa, lasand descoperite intr-un mod caraghios gambele purtatorului nepasator..jpg)
M-am gandit sa ii fac o bordura de floricele, jos, ca sa compensez greseala croitoresei. Si probabil ca asa voi face. Cand insa... nu stiu. Intai trebuie sa imi treaca dezamagirea. Din avion nu se vede, de verde e verde... sper sa imi treaca soon.************************
.jpg)
Ca sa schimb nota, dar sa ramanem in acelasi spatiu, va prezint cea mai noua si revolutionara (ha!) modalitate de a stoca cercei, inele si alte gablonturi pretioase, care acum – fac pariu – zac si la voi... aruncate in cutii peste cutii, claie peste gramada. Nu m-ar mira ca de unele bijuterii chiar sa fi uitat. Ei bine, nu e pacat de banii investiti acolo?! Iata o formula minunata, chiar decorativa, de a-i scoate la lumina, de a va lasa inspirate dimineata, cand nu stiti cu ce sa va impodobobiti ziua si – mai ales - de a pastra bijuteriile intr-un mod care le protejeaza.Aceasta formula de stocare si prezentare s-a infiintat in casa mea dupa o reteta oferita de Principessa. Si iata 'reteta':
- se cumpara o rama de marime potrivita necesitatilor si stocurilor voastre :-)
- se face rost de polistiren expandat, zapada artificiala, scrashnitoare, scartz (nu am mai intalnit material de bricolaj si constructii care sa aiba atatea nume... :o)
- se taie scartzul (asa imi place cel mai mult sa-i zic) pe forma ramei
- se plaseaza in rama, unde - daca l-ati taiat cu grija, intra per-fect!
- cerceii se pot infige direct in scartz sau se pot atarna pe bolduri
- avantajul cu boldurile este ca asa puteti pastra aici si inelele
- for fun: scartzul se poate colora dupa bunul plac cu spray (eu mi-l voi face, evident, verde).
Cat priveste colierele si margelele, care mai de care mai lungi, mai groase si mai complicate... le tin pe un umeras. Asta pana la proxima vizita la IKEA, de unde intentionez sa cumpar niste cuiere micute. Imi voi face un colt de perete special pentru... bijuterii, galbonturi si alte briz-brizuri din astea! :-)
11 mar. 2009
Al 6lea simt in viziunea MIT
M-am decis ce vreau sa primesc cadou la anul, de ziua mea. Stiu. Aviz prietenilor: nu va mai chinuiti, stiu deja, puneti mana de la mana, luati legatura cu geniile de la Massachusetts Insitute of Technology (MIT) si aduceti va rog un asemenea device in viata mea. Bag sama ca nici nu costa mult :o).
Serios vorbind, am ramas ca la dentist urmarind aceste imagini. Inca stau pe ganduri. Anyway, se tot vorbeste in perioada asta de cria criza criza si evident inovatie inovatie inovatie ca masura de iesire din galeata in care s-a intrat. Ei bine, iata viitorul. Sau, ma rog, un crampei din el.
Pattie Maes & Pranav Mistry: Unveiling the "Sixth Sense," game-changing wearable tech
Ce fuge lumea.... ce fuge....
Serios vorbind, am ramas ca la dentist urmarind aceste imagini. Inca stau pe ganduri. Anyway, se tot vorbeste in perioada asta de cria criza criza si evident inovatie inovatie inovatie ca masura de iesire din galeata in care s-a intrat. Ei bine, iata viitorul. Sau, ma rog, un crampei din el.
Pattie Maes & Pranav Mistry: Unveiling the "Sixth Sense," game-changing wearable tech
Ce fuge lumea.... ce fuge....
24 feb. 2009
Brad: 44. Benjamin: 87. Eu: incotro?
Uneori ma privesc in oglinda, imi mangai fata, imi studiez varsta. Pentru ca nu prea am ce face, imi certific nou aparutele riduri gandindu-ma... incotro mergi? Cum vei fi peste 10 ani? Dar peste 20? Dar peste 30? Dar la 80 ani (if ever)... cam cum iti vei purta viata pe chip?!
Sunt de parere ca numarul de riduri de pe fata unui om spune foarte multe lucruri despre modul in care si-a dus viata. Nu stiu de ce... asa vad eu povestea asta. Cu putin talent, ai putea citi printre santurile de pe frunte despre povestile de amor ratate in tinerete sau despre bataile de cap de pe job. Un cititor perseverent nu s-ar lasa pacalit nici de tonele de crema aplicate de o (ne)constiincioasa ca mine inainte de culcare. Ma rog... divaghez fara sa vreau. Imi accept fata si ridurile, dar recunosc... uneori ma enerveaza ca - dupa toate cele - timpul isi lasa amprenta si pe sub ochisorii mei albastri. D'oh!
Poate si din pricina asta m-a impresionat atat de tare Benjamin Button si-a lui poveste. Aici gasiti informatii despre cum au realizat toate efectele vizuale de pe urma carora s-au ales cu un Oscar.
Sincer, m-as da pe mana lor pret de o sesiune. Sa imi vad si eu chipul si bustul pe la 80, 90... Just out of curiosity :o)
Sunt de parere ca numarul de riduri de pe fata unui om spune foarte multe lucruri despre modul in care si-a dus viata. Nu stiu de ce... asa vad eu povestea asta. Cu putin talent, ai putea citi printre santurile de pe frunte despre povestile de amor ratate in tinerete sau despre bataile de cap de pe job. Un cititor perseverent nu s-ar lasa pacalit nici de tonele de crema aplicate de o (ne)constiincioasa ca mine inainte de culcare. Ma rog... divaghez fara sa vreau. Imi accept fata si ridurile, dar recunosc... uneori ma enerveaza ca - dupa toate cele - timpul isi lasa amprenta si pe sub ochisorii mei albastri. D'oh!
Poate si din pricina asta m-a impresionat atat de tare Benjamin Button si-a lui poveste. Aici gasiti informatii despre cum au realizat toate efectele vizuale de pe urma carora s-au ales cu un Oscar.
Sincer, m-as da pe mana lor pret de o sesiune. Sa imi vad si eu chipul si bustul pe la 80, 90... Just out of curiosity :o)
21 feb. 2009
11 feb. 2009
Sunt responsabila, nu vinovata
Am de ales intre a ma judeca pentru ceea ce mi se intampla si a-mi observa reactiile si starile. Cel mai adesea, in lantul actiune - reactiune mi se intampla sa strecor imediat in joc judecata. Am facut asta... sunt ‘asa’. Nu e bine ca sunt ‘asa’! Oare de ce sunt eu mereu ‘asa’?! Am spus asta... deci sunt ‘asa’. Am gresit acolo... Ah, evident, ca de obicei, eu gresesc.
Altminteri, parca nici nu imi pot percepe reactiile si starile. In mod absolut inconstient, ma blamez intr-un fel sau altul pentru a fi fost... eu. Un ‘eu’ la care nu ma gandesc suficient de serios cand mi se intampla cate o chestie. Un ‘eu’ de care cam fug cand vine vorba de greseli repetitive. Deh... cui ii convine sa s-c-h-i-m-b-e lucrurile cu sine? Se stie ca nu e usor...
M-am prins insa: in mod evident, sar o etapa importanta in acest proces al convietuirii cu sine si cu ceilalti. Aceea de a imi observa reactiile si starile. Cum? E poate cel mai greu fapt, acela de a fi constienti de noi insine in mod obiectiv. Perceptia propriilor stari nu este altceva decat o stare de atentie accentuata cu privire la ce am facut sau la modul in care ne simtitm. Si asta nu implica un efort deosebit. E ca si cum nu faci nimic, dar nu inseamna inactivitate. E o stare de alerta receptiva si dinamica. Am facut un exercitiu, alegandu-mi un obiect care sa ma reprezinte si l-am privit. Am perceput imediat diferenta intre modul in care gandesc si cel in care mi-ar placea sa gandesc. Starea de observatie, asta e ce imi lipseste (printre altele!) :o). Privind obiectul, m-am detasat de mine in fapt, gandindu-ma la sine ca la un ceva din afara.
Imi dau seama ca sunt destul de teoretica intr-un subiect care pe mine m-a impactat foarte mult. O sa incerc un exemplu, care cred ca poate fi valabil pentru noi toti. Privind de la dreapta la stanga...
In loc sa spun ce gandesc, tac, ceea ce inseamna ca ma interiorizez atunci cand lucrurile ma depasesc. Interiorizandu-ma, nu mai comunic. Lipsa de comunicare ma duce intr-un stadiu de crunta frustrare. Pentru mine personal, aici mai apare o coordonata, oarecum amuzanta: vorbesc mult, dar multe din cele spuse sunt vorbe goale.
Nu ascult ce mi se spune. Aud, dar nu ascult. Afirmatiile ce imi sunt adresate ajung in capul meu fara un inteles pentru mine, trec pe de laturi si ma lasa cu aceleasi convingeri eronate, ca as fi inteles ceea ce mi s-a spus. Nu parafrazez, nu imi insusesc cu adevarat ceea ce mi se imputa, nu ma gandesc la consecinta a ceea ce spun sau fac asupra altora sau asupra mea.
Nu vad. Privesc, dar nu vad. Retina mea percepe in nanosecunde imagini, dar o face omitand lucruri de esenta ce ii sunt dezvaluite. Ma amagesc foarte des. O fac pentru ca evit sa vad adevaruri in jur. Ochii mei sunt de multe ori inchisi, in miezul zilei.
... si analiza poate merge mai departe. Facut bine, exercitiul cere toleranta si ingaduinta, fara a lasa sa apara in jur niciun 'zvon' de... self-punishment.
Eu am ajuns la concluzia ca ar trebui sa ma observ mai des. Si sa schimb sintagma atunci cand imi evaluez actiunile sau inactiunile. Altii ma pot blama, eu insami am alegerea de a ma responsabiliza. Asa ca e cazul sa schimb placa si spun ca.. da... sunt responsabila de faptele mele, nu vinovata pentru ele.
Se mai simte cineva vinovat? Sau... responsabil? :o)
Altminteri, parca nici nu imi pot percepe reactiile si starile. In mod absolut inconstient, ma blamez intr-un fel sau altul pentru a fi fost... eu. Un ‘eu’ la care nu ma gandesc suficient de serios cand mi se intampla cate o chestie. Un ‘eu’ de care cam fug cand vine vorba de greseli repetitive. Deh... cui ii convine sa s-c-h-i-m-b-e lucrurile cu sine? Se stie ca nu e usor...
M-am prins insa: in mod evident, sar o etapa importanta in acest proces al convietuirii cu sine si cu ceilalti. Aceea de a imi observa reactiile si starile. Cum? E poate cel mai greu fapt, acela de a fi constienti de noi insine in mod obiectiv. Perceptia propriilor stari nu este altceva decat o stare de atentie accentuata cu privire la ce am facut sau la modul in care ne simtitm. Si asta nu implica un efort deosebit. E ca si cum nu faci nimic, dar nu inseamna inactivitate. E o stare de alerta receptiva si dinamica. Am facut un exercitiu, alegandu-mi un obiect care sa ma reprezinte si l-am privit. Am perceput imediat diferenta intre modul in care gandesc si cel in care mi-ar placea sa gandesc. Starea de observatie, asta e ce imi lipseste (printre altele!) :o). Privind obiectul, m-am detasat de mine in fapt, gandindu-ma la sine ca la un ceva din afara.
Imi dau seama ca sunt destul de teoretica intr-un subiect care pe mine m-a impactat foarte mult. O sa incerc un exemplu, care cred ca poate fi valabil pentru noi toti. Privind de la dreapta la stanga...
In loc sa spun ce gandesc, tac, ceea ce inseamna ca ma interiorizez atunci cand lucrurile ma depasesc. Interiorizandu-ma, nu mai comunic. Lipsa de comunicare ma duce intr-un stadiu de crunta frustrare. Pentru mine personal, aici mai apare o coordonata, oarecum amuzanta: vorbesc mult, dar multe din cele spuse sunt vorbe goale.
Nu ascult ce mi se spune. Aud, dar nu ascult. Afirmatiile ce imi sunt adresate ajung in capul meu fara un inteles pentru mine, trec pe de laturi si ma lasa cu aceleasi convingeri eronate, ca as fi inteles ceea ce mi s-a spus. Nu parafrazez, nu imi insusesc cu adevarat ceea ce mi se imputa, nu ma gandesc la consecinta a ceea ce spun sau fac asupra altora sau asupra mea.
Nu vad. Privesc, dar nu vad. Retina mea percepe in nanosecunde imagini, dar o face omitand lucruri de esenta ce ii sunt dezvaluite. Ma amagesc foarte des. O fac pentru ca evit sa vad adevaruri in jur. Ochii mei sunt de multe ori inchisi, in miezul zilei.
... si analiza poate merge mai departe. Facut bine, exercitiul cere toleranta si ingaduinta, fara a lasa sa apara in jur niciun 'zvon' de... self-punishment.
Eu am ajuns la concluzia ca ar trebui sa ma observ mai des. Si sa schimb sintagma atunci cand imi evaluez actiunile sau inactiunile. Altii ma pot blama, eu insami am alegerea de a ma responsabiliza. Asa ca e cazul sa schimb placa si spun ca.. da... sunt responsabila de faptele mele, nu vinovata pentru ele.
Se mai simte cineva vinovat? Sau... responsabil? :o)
30 ian. 2009
Povesti la apa
Masina mea somatizeaza, traieste cu mine aceste vremuri tulburi. Mi s-a infundat o ‘gura tehnologica’ de scurgere a apei pluviale, o gura pozitionata strategic sub portiera soferului. Ca o urmare intrinseca a acestui fapt, in portiera mea balteste apa pluviala. E ca la mare. Plec de la semafor... valurile Dunarii. Pun frana... un alt val se zdrobeste de tarm. Judecand dupa ultimele precipitiatii si dupa intensitatea freamatului apei din portiera mea, cred ca as putea umple lejer o damingeana de 5, 10 litri. Dar, pe bune, e fun! O senzatie umeda, racoroasa, zgomot placut de valuri ce se sparg in continuu pe creierasul meu... ce relaxare!
Azi dimineata, stand in trafic m-a apucat creativitatea, apoi colegii au venit si ei cu idei. As putea... cu atata apa data de la Dumnezeu:
- sa plantez orez; chiar am o chipiuta cumparata din Singapore, din aia de orezar; tare bine mi-ar sade cu ea!
- sa ma incalt cu papucei si sa fac lipa-lipa prin masina cand am chef sa ma distrez
- sa pun de un acvariu cu pestisori aurii ca astia de sus, de pe banner
- iedera; iedera care sa-mi acopere in cativa ani toata masina, sa promovez circuite ecologice home-job, job-home
- vita de vie; sa imi invit prietenii la cules si la... degustari de vin
- sa ma apuc de gradinarit... masina mea sa se transforme intr-o gradina ambulanta de flori de camp
- sa ma fac zarzavagioaica... Cu 5 bani legatura de patrunjel si o pozitionare inteligenta poate vand produsul chiar online, cu distributie directa la usa Dumneavoastra, pe baza de comanda, evident!
Daca mai aveti idei, feel free. Masina mea suporta multe! :o)
Azi dimineata, stand in trafic m-a apucat creativitatea, apoi colegii au venit si ei cu idei. As putea... cu atata apa data de la Dumnezeu:
- sa plantez orez; chiar am o chipiuta cumparata din Singapore, din aia de orezar; tare bine mi-ar sade cu ea!
- sa ma incalt cu papucei si sa fac lipa-lipa prin masina cand am chef sa ma distrez
- sa pun de un acvariu cu pestisori aurii ca astia de sus, de pe banner
- iedera; iedera care sa-mi acopere in cativa ani toata masina, sa promovez circuite ecologice home-job, job-home
- vita de vie; sa imi invit prietenii la cules si la... degustari de vin
- sa ma apuc de gradinarit... masina mea sa se transforme intr-o gradina ambulanta de flori de camp
- sa ma fac zarzavagioaica... Cu 5 bani legatura de patrunjel si o pozitionare inteligenta poate vand produsul chiar online, cu distributie directa la usa Dumneavoastra, pe baza de comanda, evident!
Daca mai aveti idei, feel free. Masina mea suporta multe! :o)
29 ian. 2009
Zodiac. Prea bun sa lipseasca!
Va invit sa va dati jos de pe Internet la adresa asta si sa va amuzati de voi insiva si de cei din jur... Cat mai tare! Enjoy!
23 ian. 2009
Aliatii fericirii mele
Alia se intreaba daca vreodata va fi fericita. Rezonez in aceasta perioada, intr-un anume fel, cu aceasta postura. Mi se intampla sa ma intreb daca voi fi vreodata fericita.
Cat de tare iti doresti un anumit lucru este direct proportional cu sansele de a obtine acel lucru. Citesc mult pe tema asta, vizionez tot ce imi iese in cale si vorbesc despre chestia asta cu toate persoanele din jurul meu care imi pot oferi pareri – consider eu – utile.
Am ajuns la concluzia ca fericirea e o chestiune care tine de decizie personala. E o chestiune de alegere. De liber arbitru, de sinceritate cu sine, de putere, de iubire si respect de sine. Sursa fericirii mele se afla inlauntrul meu. Nu in gustul inghetatei, nici in mainile vreunui maseur, nici in gesturile altora. Nici in chipul vreunui barbat anume, mai ales daca acel chip este o minunata iluzie nascocita de mintea mea in povestea paralela realitatii, pe care mi-am construit-o pentru a ma feri tocmai de cine stie ce cruda realitate.
Sursa fericirii mele este in simturile mele, in cat de capabila sunt sa le ascult cu adevarat. Ce vad, ce gust, ce ating, ce simt. Ce simt cu adevarat, ce-mi spune intuitia, cum urla sa ma feresc de primejdie si ce semnale de alarma imi trimite cand sunt pe cale sa gresesc.
Libertatea, capacitatea de a lua decizii si de a ma razgandi cand ceva nu imi mai convine... acestia sunt aliatii fericirii mele. Evident... peste toate troneaza sinceritatea si respectul de sine. Ca decizii poti lua cu duiumul, daca tot in groapa te duc... ioc fericire, ultra auto-sabotaj!
Cat de tare iti doresti un anumit lucru este direct proportional cu sansele de a obtine acel lucru. Citesc mult pe tema asta, vizionez tot ce imi iese in cale si vorbesc despre chestia asta cu toate persoanele din jurul meu care imi pot oferi pareri – consider eu – utile.
Am ajuns la concluzia ca fericirea e o chestiune care tine de decizie personala. E o chestiune de alegere. De liber arbitru, de sinceritate cu sine, de putere, de iubire si respect de sine. Sursa fericirii mele se afla inlauntrul meu. Nu in gustul inghetatei, nici in mainile vreunui maseur, nici in gesturile altora. Nici in chipul vreunui barbat anume, mai ales daca acel chip este o minunata iluzie nascocita de mintea mea in povestea paralela realitatii, pe care mi-am construit-o pentru a ma feri tocmai de cine stie ce cruda realitate.
Sursa fericirii mele este in simturile mele, in cat de capabila sunt sa le ascult cu adevarat. Ce vad, ce gust, ce ating, ce simt. Ce simt cu adevarat, ce-mi spune intuitia, cum urla sa ma feresc de primejdie si ce semnale de alarma imi trimite cand sunt pe cale sa gresesc.
Libertatea, capacitatea de a lua decizii si de a ma razgandi cand ceva nu imi mai convine... acestia sunt aliatii fericirii mele. Evident... peste toate troneaza sinceritatea si respectul de sine. Ca decizii poti lua cu duiumul, daca tot in groapa te duc... ioc fericire, ultra auto-sabotaj!
13 nov. 2008
Bal mascat, durere de cap
Sunt in cautare de costum pentru bal mascat. Si am nevoie de voi.
Asta facem anul asta la petrecerea de Craciun, ne deghizam care te miri in ce, bem dansam si chiuim ca am tras la greu in ultimele 12 luni din viata. Tiii, asta chiar e motiv de veselie :o).
Nu vreau sa ma imbrac in orice imi pica in mana. Sunt o gramada de site-uri de unde se pot inchiria sau cumpara costume. M-am uitat ieri pe cateva din ele - http://www.carnavalfiesta.com/, http://www.costumatii.ro/, http://www.costume-de-carnaval.ro/. E o adevarata nebunie din punct de vedere al ofertei. Nici nu iti trebuie imaginatie, costumele starnesc si pe cel mai insipid personaj....
DAR, un lucru e sigur. Nu tot ce vezi iti spune ceva. Cred ca e important ca un costum de carnaval sa te reprezinte. Sa ai ceva in comun cu personajul pe care il intruchipezi, sa potentezi vreo trasatura fizica, sa poti reprezenta un personaj care iti aminteste de ceva, catre care aspiri sau, din contra, pe care il detesti. Numai sa-l detesti intr-un mod amuzant, si umorul asta sa te prinda. In plus, o costumatie potrivita e si lejera, iti permite sa te misti natural. La toate astea se adauga factorul costuri. Sunt dispusa sa cumpar un costum, dar macar sa fie ceva ce voi mai putea purta la ocazii similare. Si asta implica... sa fie practic. Usor de pus si de dat jos, lesne de modificat eventual... Hehe, ce de criterii...
In jurul meu, colegii debordeaza de inspiratie. Unul se doreste a fi Gogu’ de la gaze pentru ca are o masca speciala acasa si o va folosi macar acum; altul vrea un machiaj special ca sa fie luat drept un betiv care tocmai a iesit dintr-o altercatie la bloc; altul cauta cu inversunare pistol sa mearga cu palaria de cowboy pe care o are acasa; se mai discuta de uniforma de politist pentru a-l juca pe Cioaca; si de ochelarii celor din Matrix; si de doctori, piloti, Boney M, Bill Gates... De cate si mai cate!
La femei, evident, e mai dificil. Cine, doamnelor, nu s-a visat in rochie cu crinolina, macar o data in viata? Pardon cherie, crinolina nu-ti permite nicio miscare, nicio asezare, niciun gest necuvenit. Frumoasa ideea, dar nu prea fezabila decat daca vrei sa ii tii la distanta pe toti, in timp ce – evident – iti indrepti coloana stand in picioare. Se vorbeste de rochii vaporoase, din matasuri si volane, de salvari si naframe arabesti, de rochite de cabaret... de asistente sexoase si menajere cu fustita cat de-o palma... Brrrr, mie mi-e deja cam frig. E decembrie, sunt in rochita de matase si mi-e frig.
Apropos de asta, la polul opus vin mascotele. Unul zice ca s-ar imbraca in pasaroi, altul in ren, altuia ii pace ideea de Mos Craciun, altul ar veni in urs... Ma gandesc amuzata la taximetristul care va avea onoarea de a-l aduce pe urs la petrecere. Cum ar fi sa iti apara la masina un biped ce umbla pe strazi in blana carpatina, rugandu-te sa il transporti pana la un restaurant :o)?! Si ma mai gandesc si la ursul in sine... la ventilatia costumului dupa cateva dansante cu domnitele in crinloina...
Va fi funny. Sunt convinsa. Asta nu ma impiedica sa am o mare dilema: eu cu ce ma imbrac?
Idei proaste... cu nemiluita. Si la fiecare ma lovesc de bariere. Ba mi-e cald, ba mi-e frig, ba e prea sexoasa rochia pentru asa ocaziune, ba nu imi sade bine, ba nu am nimic din personajul X, ba nu gasesc ce trebuie... Pana acum, stiu doar atat: mi-ar placea teribil sa fiu bruneta. Simply Black. Si as avea nevoie sa plec de la punctul asta pentru a-mi crea costumatia. Si daca voi aveti idei cand ma priviti in poza de mai jos, as prelua cu placere pe cele mai interesante. Masca nu e un must, e in fotografie ca... asa s-a nimerit. :o)
Cu plecaciune, a voastra Simply Black (Out of Ideas) :o).
Asta facem anul asta la petrecerea de Craciun, ne deghizam care te miri in ce, bem dansam si chiuim ca am tras la greu in ultimele 12 luni din viata. Tiii, asta chiar e motiv de veselie :o).
Nu vreau sa ma imbrac in orice imi pica in mana. Sunt o gramada de site-uri de unde se pot inchiria sau cumpara costume. M-am uitat ieri pe cateva din ele - http://www.carnavalfiesta.com/, http://www.costumatii.ro/, http://www.costume-de-carnaval.ro/. E o adevarata nebunie din punct de vedere al ofertei. Nici nu iti trebuie imaginatie, costumele starnesc si pe cel mai insipid personaj....
DAR, un lucru e sigur. Nu tot ce vezi iti spune ceva. Cred ca e important ca un costum de carnaval sa te reprezinte. Sa ai ceva in comun cu personajul pe care il intruchipezi, sa potentezi vreo trasatura fizica, sa poti reprezenta un personaj care iti aminteste de ceva, catre care aspiri sau, din contra, pe care il detesti. Numai sa-l detesti intr-un mod amuzant, si umorul asta sa te prinda. In plus, o costumatie potrivita e si lejera, iti permite sa te misti natural. La toate astea se adauga factorul costuri. Sunt dispusa sa cumpar un costum, dar macar sa fie ceva ce voi mai putea purta la ocazii similare. Si asta implica... sa fie practic. Usor de pus si de dat jos, lesne de modificat eventual... Hehe, ce de criterii...
In jurul meu, colegii debordeaza de inspiratie. Unul se doreste a fi Gogu’ de la gaze pentru ca are o masca speciala acasa si o va folosi macar acum; altul vrea un machiaj special ca sa fie luat drept un betiv care tocmai a iesit dintr-o altercatie la bloc; altul cauta cu inversunare pistol sa mearga cu palaria de cowboy pe care o are acasa; se mai discuta de uniforma de politist pentru a-l juca pe Cioaca; si de ochelarii celor din Matrix; si de doctori, piloti, Boney M, Bill Gates... De cate si mai cate!
La femei, evident, e mai dificil. Cine, doamnelor, nu s-a visat in rochie cu crinolina, macar o data in viata? Pardon cherie, crinolina nu-ti permite nicio miscare, nicio asezare, niciun gest necuvenit. Frumoasa ideea, dar nu prea fezabila decat daca vrei sa ii tii la distanta pe toti, in timp ce – evident – iti indrepti coloana stand in picioare. Se vorbeste de rochii vaporoase, din matasuri si volane, de salvari si naframe arabesti, de rochite de cabaret... de asistente sexoase si menajere cu fustita cat de-o palma... Brrrr, mie mi-e deja cam frig. E decembrie, sunt in rochita de matase si mi-e frig.
Apropos de asta, la polul opus vin mascotele. Unul zice ca s-ar imbraca in pasaroi, altul in ren, altuia ii pace ideea de Mos Craciun, altul ar veni in urs... Ma gandesc amuzata la taximetristul care va avea onoarea de a-l aduce pe urs la petrecere. Cum ar fi sa iti apara la masina un biped ce umbla pe strazi in blana carpatina, rugandu-te sa il transporti pana la un restaurant :o)?! Si ma mai gandesc si la ursul in sine... la ventilatia costumului dupa cateva dansante cu domnitele in crinloina...
Va fi funny. Sunt convinsa. Asta nu ma impiedica sa am o mare dilema: eu cu ce ma imbrac?
Idei proaste... cu nemiluita. Si la fiecare ma lovesc de bariere. Ba mi-e cald, ba mi-e frig, ba e prea sexoasa rochia pentru asa ocaziune, ba nu imi sade bine, ba nu am nimic din personajul X, ba nu gasesc ce trebuie... Pana acum, stiu doar atat: mi-ar placea teribil sa fiu bruneta. Simply Black. Si as avea nevoie sa plec de la punctul asta pentru a-mi crea costumatia. Si daca voi aveti idei cand ma priviti in poza de mai jos, as prelua cu placere pe cele mai interesante. Masca nu e un must, e in fotografie ca... asa s-a nimerit. :o)
Cu plecaciune, a voastra Simply Black (Out of Ideas) :o).
11 nov. 2008
Cand o sa creasca mari barbatii?
Intr-o lume ideala, barbatii ar creste mari mai repede, iar femeile ar tacea mai mult. Si avand in vedere ca mi-as dori sa traiesc o astfel de zi, se presupune ca ar trebui sa fie una frumoasa.
Dar am ajuns sa cred ca mai degraba va fi o zi prea linistita, genul de zi in care nu mai ai nimic de facut. Nu te astepti la nicio duma din partea lui, nu da bir cu fugitii, nu se ascunde, nu se codeste, nu minte, nu refuza cu scuze puerile, politicoase de ustura. Pur si simplu, cand ceva nu ii convine, infrunta situatia. Si prin ce iti spune, prin logica pe care o aduce in propozitie (ca de aia e barbat si are emisfera cerebrala dreapta mai bine dezvoltata), te confrunta pe tine, femeia, cu propriile capricii, venind cu argumente plauzibile. Iti inchide gura fiind punctual, parolist, ferm, decis. Stie ce vrea, nu se mai ascunde dupa milioane de scuze si explicatii. Ce mi-ar inchide gura un astfel de barbat! Ha!
Cica lobii frontali ai barbatilor nu se dezvolta complet decat in jurul varstei de 20 ani. Partea asta din creier e responsabila pentru luarea deciziilor. De aceea pana cand procesul de maturizare biologica a zonei nu este complet, nici nu sunt vazuti prea des stand stramb si judecand drept, asumandu-si si bune si rele. Nu prea sunt vazuti de fel, pentru ca fug.
Cand am aflat asta, mi-am zis ca e rezonabil. 20 e o varsta rezonabila. Nici eu la 20 nu prea stiam bine cine sunt si ce vreau. Nici acum nu am pretentia ca detin raspunsul la aceste dileme... dar totusi, eu am peste 30 si discut cu barbati in aria asta de varsta (slava Domnului!). Si ajung sa scriu posturi din astea, in care ajung sa vorbesc prea mult despre cat de imaturi sunt barbatii. Am o tema buna pentru flecareala si prea multe exemple care o sustin, asa ca nu mai tac.
Inainte de a merge mai departe pe tema asta, se cade sa mentionez un lucru: nu am fost si nu voi fi niciodata o feminista aberanta. Printre prietenii mei cei mai buni se numara multi barbati. Imi plac barbatii din milioane de motive, nu vad lumea fara ei, nu ma vad pe mine functionand fara o jumatate prezenta sau imaginara (sic!). Le admir spiritul practic, logica neobosita, puterea, chiar si orgoliul, balbele, stangaciile... Tot ce ii face pe ei sa fie barbati e bun si frumos si extraordinar. Pana la momentele de criza si confruntare, in care fug de responsabilitate.
Si am inteles ca e vorba de imaturitate. Si am inteles ca... nu o inteleg. Stiu ca purtam in noi infantilitatea extraordinara a primilor ani de viata pana murim. Femei si barbati deopotriva, ramanem copii pana la moarte si ne place asta. E partea care da gust frumos vietii.
Dar... ce e bine in a ne ascunde dupa deget in fata unor chestiuni serioase, avand pretentia ca suntem in spatele unui scut impenetrabil? Cat de mic poti fi la 30, 40, 50 ani... incat sa nu iti dai seama ca acel deget se numeste ego gresit cultivat? Cat de naiv sa fii la 30... incat sa nu intelegi diferenta intre vreau / nu vreau, pot / nu pot, spun / nu spun, fac / nu fac? De ce sa iti complici existenta cautand solutii penibile, in situatii de criza cu sexul opus? De ce sa nu poti lua niste decizii cu fermitate – fie ca e vorba despre 'unde facem sarbatorile' sau despre 'cand/daca facem un copil'?
Printre multiplele nuante de gri pe care le aduce fiecare context in parte, si pe care nu le neg, ca sigur exista... eu una am constatat ca o buna parte a problemelor pe care le-am avut in 'negocierea' cu barbatii din viata mea s-a datorat imaturitatii lor in a gestiona problema - partea lor de problema. Au fugit de raspunsuri si actiuni, s-au ascuns ca niste copii dupa primul reazem fie el mama, scuza baiguita rapid, nervii, furia sau chiar lacrimile santajiste si buchetele de flori 'post discutie'. Important e ca au fugit de responsabilitate.
Chestia asta nu se va schimba niciodata pentru ca noi, femeile, o vrem. Nici ziua aia linistita nu va veni foarte curand. Si stiu ca intrebarea din titlu e retorica. La urma urmei, cum spuneam, poate ca nici nu e bine sa creasca. Eu m-as multumi cu un barbat care sa simta cand fuga lui ma deranjeaza si sa stea locului o clipa, sa vorbeasca, sa recunoasca, sa nege, sa conteste, sa decida si sa se tina de promisiuni. De orice fel ar fi ele. Cu sinceritate o spun, un asa barbat m-ar cuceri prin curaj si sinceritate, m-ar reduce la tacere prin forta argumentatiei.
Later edit >> Am primit cel mai simpatic raspuns via Yahoo Messenger. Ca la intrebarea din status...
A venit si replica:
Si apoi o alta:
Dar am ajuns sa cred ca mai degraba va fi o zi prea linistita, genul de zi in care nu mai ai nimic de facut. Nu te astepti la nicio duma din partea lui, nu da bir cu fugitii, nu se ascunde, nu se codeste, nu minte, nu refuza cu scuze puerile, politicoase de ustura. Pur si simplu, cand ceva nu ii convine, infrunta situatia. Si prin ce iti spune, prin logica pe care o aduce in propozitie (ca de aia e barbat si are emisfera cerebrala dreapta mai bine dezvoltata), te confrunta pe tine, femeia, cu propriile capricii, venind cu argumente plauzibile. Iti inchide gura fiind punctual, parolist, ferm, decis. Stie ce vrea, nu se mai ascunde dupa milioane de scuze si explicatii. Ce mi-ar inchide gura un astfel de barbat! Ha!
Cica lobii frontali ai barbatilor nu se dezvolta complet decat in jurul varstei de 20 ani. Partea asta din creier e responsabila pentru luarea deciziilor. De aceea pana cand procesul de maturizare biologica a zonei nu este complet, nici nu sunt vazuti prea des stand stramb si judecand drept, asumandu-si si bune si rele. Nu prea sunt vazuti de fel, pentru ca fug.
Cand am aflat asta, mi-am zis ca e rezonabil. 20 e o varsta rezonabila. Nici eu la 20 nu prea stiam bine cine sunt si ce vreau. Nici acum nu am pretentia ca detin raspunsul la aceste dileme... dar totusi, eu am peste 30 si discut cu barbati in aria asta de varsta (slava Domnului!). Si ajung sa scriu posturi din astea, in care ajung sa vorbesc prea mult despre cat de imaturi sunt barbatii. Am o tema buna pentru flecareala si prea multe exemple care o sustin, asa ca nu mai tac.
Inainte de a merge mai departe pe tema asta, se cade sa mentionez un lucru: nu am fost si nu voi fi niciodata o feminista aberanta. Printre prietenii mei cei mai buni se numara multi barbati. Imi plac barbatii din milioane de motive, nu vad lumea fara ei, nu ma vad pe mine functionand fara o jumatate prezenta sau imaginara (sic!). Le admir spiritul practic, logica neobosita, puterea, chiar si orgoliul, balbele, stangaciile... Tot ce ii face pe ei sa fie barbati e bun si frumos si extraordinar. Pana la momentele de criza si confruntare, in care fug de responsabilitate.
Si am inteles ca e vorba de imaturitate. Si am inteles ca... nu o inteleg. Stiu ca purtam in noi infantilitatea extraordinara a primilor ani de viata pana murim. Femei si barbati deopotriva, ramanem copii pana la moarte si ne place asta. E partea care da gust frumos vietii.
Dar... ce e bine in a ne ascunde dupa deget in fata unor chestiuni serioase, avand pretentia ca suntem in spatele unui scut impenetrabil? Cat de mic poti fi la 30, 40, 50 ani... incat sa nu iti dai seama ca acel deget se numeste ego gresit cultivat? Cat de naiv sa fii la 30... incat sa nu intelegi diferenta intre vreau / nu vreau, pot / nu pot, spun / nu spun, fac / nu fac? De ce sa iti complici existenta cautand solutii penibile, in situatii de criza cu sexul opus? De ce sa nu poti lua niste decizii cu fermitate – fie ca e vorba despre 'unde facem sarbatorile' sau despre 'cand/daca facem un copil'?
Printre multiplele nuante de gri pe care le aduce fiecare context in parte, si pe care nu le neg, ca sigur exista... eu una am constatat ca o buna parte a problemelor pe care le-am avut in 'negocierea' cu barbatii din viata mea s-a datorat imaturitatii lor in a gestiona problema - partea lor de problema. Au fugit de raspunsuri si actiuni, s-au ascuns ca niste copii dupa primul reazem fie el mama, scuza baiguita rapid, nervii, furia sau chiar lacrimile santajiste si buchetele de flori 'post discutie'. Important e ca au fugit de responsabilitate.
Chestia asta nu se va schimba niciodata pentru ca noi, femeile, o vrem. Nici ziua aia linistita nu va veni foarte curand. Si stiu ca intrebarea din titlu e retorica. La urma urmei, cum spuneam, poate ca nici nu e bine sa creasca. Eu m-as multumi cu un barbat care sa simta cand fuga lui ma deranjeaza si sa stea locului o clipa, sa vorbeasca, sa recunoasca, sa nege, sa conteste, sa decida si sa se tina de promisiuni. De orice fel ar fi ele. Cu sinceritate o spun, un asa barbat m-ar cuceri prin curaj si sinceritate, m-ar reduce la tacere prin forta argumentatiei.
Later edit >> Am primit cel mai simpatic raspuns via Yahoo Messenger. Ca la intrebarea din status...
A venit si replica:
Si apoi o alta:
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
