Joi, 17 septembrie 2009
Sunt in sala de asteptare a unui spital oarecare din Bucuresti si – pentru ca urgentele au prioritate – m-au anuntat ca programarea mea se devanseaza. Tocmai au primit pentru o tomografie cerebrala pe o batranica adusa cu targa. In prima clipa nu am vazut decat targa, biata femeie e atat de slaba si cadaverica incat se confunda cu cearceaful aruncat in graba peste trupu-i istovit... Infirmierii ghideaza cu grija targa, dar ceea ce discuta si mai ales c-u-m... imi aminteste de sictirul arhi-cunoscut al personalului medical in fata bolii si neputintei. “Auzi, mah, daca si acu’ incearca sa mai fuga, o sa se trezeasca cu o piedica la picior”. “Bai, taci, mah, nu-i mai da idei.” Vorbeau despre batranica, careia ii legasera picioarele de targa, dupa o noapte agitata probabil.
Langa mine asteapta pe un scaun cu rotile o alta batranica, parasita de infirmier intr-un colt, sub aparatul de aer conditionat care ii flutura rarele fire de par. E prea slabita sa se poata muta singura de acolo. Ii tremura mainile pe nasturii camasii, ii tot incearca in mod compulsiv, se teme sa nu se fi deschis vreunul, sa nu fie dezgolita cumva... Ma copleseste durerea din privirea ei ratacita, ma simt neputincioasa in fata acestor destine pe care, rand pe rand, viata le aduce intr-o fundatura de spital, la discretia unui infirmier si mila unei asistente pentru o vorba buna. Am intrebat-o daca vrea sa o mut de acolo, din pacate nu cred ca auzea, nu m-a inteles, m-am simtit mai prost sa descopar noi si noi manifestari ale alienarii...
Privirea unui om bolnav este cumplit de singura si goala. Am mai vazut privirea asta in ochii de un azuriu palit ai bunicii mele.. cand ii tineam mainile, ii numaram respiratiile si ma rugam pentru ea sa moara in pace. Atunci am vazut boala si moartea de aproape si m-am schimbat pentru totdeauna. Atunci am inteles ca dorinta noastra de a-i avea cu orice pret pe cei dragi langa noi, orice numai sa nu moara, e una dintre cele mai dure forme de manifestare a egosimului uman. Nu ii vrem langa noi pentru ca ii iubim, ii vrem pentru ca noi nu putem concepe viata fara ei, noua ne-ar fi greu, noi ne-am simti singuri, pentru noi nu e drept sa fim lasati sa ne descurcam cu absenta lor.
La tomograf, in spatiul claustrofobic al unui aparat din familia Enterprise / Star Trek, 30 minute au trecut ca un vis. Mi-a amortit mana si mi-au inghetat picioarele, imi vajaia capul de la zgomotele laserelor, in ciuda doapelor de urechi pe care mi le dadusera. Simteam o gadilitura in talpa piciorului sanatos, ma furnica deasupra sprancenei, un cot se cerea indoit... orice numai sa nu am stare pentru a sta nemiscata. In fata ochilor o eticheta avertiza “Atentie! Nu priviti direct inspre raza de laser.” - o interdictie care, fireste, mi-a cerut un anume efort pentru auto-control, pentru ca numai si numai la asta m-am gandit cateva clipe: cum o arata raza aia, tare m-as uita un pic la ea... De la un moment incolo, m-a furat astrologia, am numararat pe tavanul fals al salii stropii de vopsea strategic aruncati de parca ar fi format constelatii.
Timpul a trecut mai repede decat m-am asteptat, m-au descarcerat din stramtoarea orbitoare a laserelor, m-au scos de acolo, m-am incaltat, mi-am luat geanta, am iesit in anticamera, in hol, in curte, la soare, la lumina si sanatate. Si am plecat sa traiesc o viata sanatoasa inca, fericita cat poate, minunata in esenta ei, plina de bucurii si griji, dar plina totusi!
1 Comenteaza:
Mi-ai adus aminte de mai multe cu aceasta relatare. Ma simt rascolit de tot felul de ginduri. In momentul in care am pierdut pe cineva drag datorita delasarii din sistemul medical am ajuns intr-un fel sa-i urasc.
Ma bucur ca ti-ai regasit optimismul si ai avut puterea sa depasesti momentul. Sper ca piciorul este mult mai bine si in viitorul apropiat nu va fi decit o alta experienta de viata.
Trimiteți un comentariu