Pazea, conduc!

Luni, 14 septembrie 2009

N-am mai condus demult ca in prima zi. Sa tot fie 2 ani si jumatate. Dar astazi pur si simplu nu am mai rezistat, mi-am prins genunchiul cu mana, l-am indoit cat am putut si i-am aratat: asta e acceleratie, asta e frana, atat trebuie sa stii. Retine si misca-te cum iti cere el, Creierul.

Imi propusesem sa fac o proba. Sa scot masina din parcare, sa o intorc si sa o pun la loc, doar ca sa vad cum mai e... Abia s-a intors vineri din service (masina), unde a stat 3 saptamani pentru ca un nene pe care nu l-a ascultat piciorul a comandat prea tarziu fra-na, fra-na! El m-a facut sandvis, eu mi-am dat masina la straini si m-am simtit ca o orfana aproape o luna. Tot ce imi lipsea acum era sa o pun iar pe butuci, din cauza genunchiul meu rablagit la dans.

Vazand insa ca nu-i chiar asa proasta pozitia si rotitele genunchiului se invart, am dat inainte. Una peste alta, daca arunc acum aceasta scriitura pe ecran, inseamna ca genunchiul meu a cooperat. M-am dus unde am avut treaba si m-am intors, scrasnind printre dinti de durere la cate o frana sau accelerare. Dar nu m-am lasat. Am reintrat in rand cu lumea.

Acum ca ma doare iar piciorul recunosc: cam imatur comportamentul meu, chiar daca nu m-am miscat de pe prima banda si n-am iesit din 30 la ora. Putea sa se intample cine stie ce pe drum, sa se bruzuluiasca vreun ligament la mine si sa nu mai pot misca piciorul. Mai nefericeam si pe altii cu firea mea aventuroasa. Cu toate astea... recunosc, nu m-am putut abtine. Si oricum, am fost destul de convinsa ca nu risc foarte mult, doar imi cunosc genunchiul, vorba ceea, de vreo 30 si ceva de ani. In plus, mi-e dor de viata, de sanatate, de activitate, de iesit in lume. Dor rau!

Later edit: nepotu-meu isi face trivia... cum o fi condus matusa-mea... cu o mana pe volan, una pe frana si cu dreptul intzepenit pe acceleratie?! Hai ca m-am amuzat la asta :o)