Post cu paranteze

Duminica, 13 septembrie 2009


Voi ati citit in copilarie Arta conversatiei, de Ileana Vulpescu? Eu nu, o citesc acum. O am in biblioteca de cand ma stiu, si stiu ce carti am in biblioteca. Candva, in adolescenta, m-am apucat sa le inventariez, le-am numerotat, le-am trecut pe un caiet acum pierdut. Ca intr-un dulap cu sertare multe, multe, titlurile cartilor cumparate de mama si tatal meu s-au pastrat in amintirea mea si cand reapar intr-o conversatie banala sunt in stare sa le si localizez.. Da, o am, e in corpul de la fereastra, e o carte cu niste coperti firave... Nu, nu am citit-o, dar interesant ca o mentionezi. Poate intr-o zi o sa ii vina randul.

Asa s-a intamplat cu Arta Conversatiei. M-am uitat pe coperta, este editia din 1980. Paginile sunt ingalbenite, grafica copertii ar putea fi privita drept infantila la ora asta, cand designerii isi etaleaza creativitatea in atatea mii de feluri si cu atata expresivitate. Titlul e scris cu litere mari, italice si impopotonate, fiecare, de virgulite romantice. O servanta cu oglinda, aurita, din lemn incrustat si cu portrete aplicate ca intr-un album vechi de familie, duce povestea intr-un trecut mai indepartat decat este de fapt. Ce tin in mana e desprins din vremea cand eu invatam sa merg...

Nu am mai citit demult o carte veche. Biblioteca mea e plina de viata tatalui meu, care probabil ar lega fiecare carte cumparata de un loc si un moment anume. Ce rau imi pare ca nu mai este aici, sa imi povesteasca! As sorbi fiecare vorba, fiecare poveste, fiecare cuvant. Stiu cat de mult il pasiona sa citeasca si cat de mult tinea la toate paginile astea, acum ingalbenite de vreme... Cand eram copil ma gandeam ca viata tatalui meu e compusa din momentele in care era plecat si momentele in care, pana in zorii zilei, citea pe canapea. Atat. Ore in sir, cand pe stanga, cand pe dreapta, lungit pe canapea, intorcea filele vreunui nou roman. Mai tusea, din cand in cand, asta era semnul ca mai e cineva cu noi in casa. Din vreme in vreme, se ridica pentru o cafea sau un Carpati fara filtru... A-mi fi iertata paranteza, e clar o stare indusa de Ileana Vulpescu. Si, vorba ei: oare cand o sa invat sa vorbesc despre parintii mei, si sa nu imi dea lacrimile?

Asa, deci o carte cu parfum de vechi... E ca o adiere povestea asta, dar o adiere in care fiecare frunza miscata nu trece neobservata, ba din contra, ai sansa sa o cunosti prin prisma unei minti suficient de destepte cat sa iti vina sa iei notite la fiecare nou rand. Plutesc printre primele cateva sute de pagini, cand in prezentul trecut, cand in trecutul trecut, cu doctorita Sanziana Hangan si pendularile ei printre ganduri, oameni si istorii care i s-au intamplat. “Nimeni nu ar vrea sa creada ca o femeie cu doi copii, care de-abia-si trage sufletul de ocupat ce-i, cu o meserie ca a mea, un om activ, prezent, cu un spirit suparator de critic, traieste atat de mult in imaginatie.”

Paranteza: Imaginatie? Nimeni sa nu inteleaga?... Pai eu unde eram? Aseara, inainte de a adormi, ma gandeam la mostenirea mea de la tata, o biblioteca mea plina de carti vechi, pe care atat le neglijez. Ah... ah... Ma gandeam cum ar fi daca din toate aceste carti ar iesi, ca prin vis, toate personajele. Ar iesi sa ne cunoastem cu adevarat, sa prindem a vorbi, sa le povestesc despre mine si sa-i intreb pe fiecare cate una, cate alta... M-am vazut in postura de gazda a sute de mii de figuri, care mai de care mai deosebite, ciudate, impopotonate, arognate, blande, epatante, preimejdioase, atractive, interesante oricum. In fantasmagoria mea, reuseam sa fiu o gazda buna. La a-mi imagina realitati stau asa de bine... Iar o sa rup firul devierii mele – e o chestie de moment, o stare dublata de tensiunea ce s-a acumulat in ultimele zile, de cand sunt rupta de viata mea obisnuita si stau numai in casa. Inchis paranteza.

Arta conversatiei. Da... Nu mi-am propus sa fac recenzia primei parti a cartii. O sa revin poate, cu ceva fragmente pe care deja am inceput sa mi le notez, separat, nu de alta dar o astfel de interpretare a vietii merita o farama in plus de atentie fata de altele. Oricum, ce pot sa va spun e ca am impresia ca rasfoiesc blogul unei femei, deschis la finele anilor ‘70. Fiecare capitol e un nou post, asemeni celor pe care le frunzaresc in fiecare zi, pe paginile voastre si ale altora. Dar asta e un jurnal al naibii de bine scris. Asa de bine scris, ca m-a dus acolo, in viata ei, m-a facut sa fiu in nenumarate clipe Sanziana Hangan. Desi, mai mult ca sigur eu la 40 ani nu voi avea o copila adolescenta si un copil de gradinita facut din flori. Sau, deh, cine mai stie?!

De fapt vroiam sa va indemn sa o (re)cititi. Cartea s-a republicat acum doi ani, deci sunt sanse sa o gasiti daca nu o aveti si voi, ca si mine, mostenire de familie...