Acesta este un post lung pentru ca povesteste despre parul meu roscat, despre pistrui si toate cele ce au derivat din aceste aspecte. Cine nu are rabdare... poate gusta romantismul epilogului din acest post :o). Asadar:
Dono vorbeste despre cearcanele lui, despre cum le are de cand se stie si despre cum s-a saturat ca se mira lumea si il intreaba mereu daca e obosit.
Pentru mine o chestiune similara se intampla cu faptul ca sunt roscata. Si cu faptul ca am multi pistrui.
Am pistrui de cand ma stiu. Ii am peste tot, dar mai ales pe maini si pe fata. Si am de cand ma stiu o claie de par rosu si des. Si asta m-a scos intotdeauna din multime, chiar - si mai ales - cand nu vroiam!
Mama se explica foarte simplu: cand eram insarcinata cu tine, imi doream enorm sa am o fetita roscata si pistruiata, cu ochi albastri. Ei bine, mama a cam avut ce si-a dorit (sic!) iar eu nu prea am stiut ce vreau multa vreme. M-am pricopsit cu parul rosu si cu pogonul de pistrui si ani de zile am suferit si m-am frustrat teribil pentru ca... eu eram altfel decat ceilalti copii.
Cred ca singura mare perioada in care mi-am trait cu mandrie succesul a fost intre 2 si 3 ani, cand repetam ca un robotel ce ma invatau ai mei sa le spun curiosilor care se holbau la vapaia din capul meu: - M-a dus mama la Palis (Paris) si mi-a vopsit palul losu si mi-am facut pitlui cu un apalat! Gluma gluma... dar habar nu aveam ce ma asteapta!
Pentru ca mai tarziu, cand a inceput sa conteze ce vad eu in oglinda, a inceput marea mea drama. In fata blocului, la scoala, in parc, printre bruneti, sateni si - ocazional - blonzi, apaream eu, cu parul meu roscat si lung cat o zi de post si cu milioane de pistrui - ca realmente nu aveai unde pune un ac. Pe deasupra mai purtam si ochelari. Aragaz cu patru ochi, biciul fermecat (aveam o coada impletita pana aproape de fund)... Litza (adica sarma din aia de cupru sau din ce o fi ea...) - numele astea mi-au bantuit copilaria. Si chiar daca astazi ma amuza chestiunea... faptul ca eram altfel decat ceilalti era un puternic motiv de chinuri si suplicii interioare.
Ma razbunam tipand de mama focului cand ma pieptana bunica-mea. Urlam de ma auzeam din strada, stia toata lumea ca ‘pe Crenguta o piaptana bunica-sa’. La parul meu foarte des, mereu carliontat si incalcit, pieptanul era cel mai mare dusman. La cat eram de baietoasa si greu de prins pe scaunul de tortura, bunicuta mea nu avea decat o singura metoda: descalcea parul umezindu-l cu un ulei special, imi impletea doua cozi din varful capului (un fel de spic), pe care apoi le impletea si le lega una de alta, astfel incat la final ma trezeam cu un fel de coc alambicat, relativ plat dar foarte rezistent. Suficient de rezistent cat sa fie nevoie sa ma pieptene doar de 3 ori pe saptamana. In rest... nu ma vedea la fata!
Prin adolescenta situatia s-a inrautatit. Si cu parul, si cu pistruii. De acum ma pieptanam singura, dar nicio forma posibila de impletire si despletire nu putea ascunde culoarea. Iar pistruii... tot acolo. Cum rasarea raza de primavara, rasarea si disperarea mea. Fugeam de soare, ma acopeream cat puteam de mult, ma feream in ideea ca asa o sa scap de milioanele de punctulete care imi acopereau pielea. In mintea mea pistruiata, ei erau cauza tuturor insucceselor mele sentimentale (nu ca nu as fi avut parte si de succese, by the way!). Pistruii erau primii ce cadeau vinovati decat cand inima mea era sfasiata de vreun june ce miraculos imi cadea cu tronc (asta se intampla cam in fiecare weekend :o)). Pistruii, parul meu roscat, pielea alba - erau dovada incriminatorie ca sunt d-i-f-e-r-i-t-a de toate celelalte fete si ca de aceea nu ma plac baietii dupa care imi tresarea inima. Imi varsam furia refuzand sa ma mai uit in oglinda... Ma uram.
In ciuda acestor trairi rebele, mutra mea cu aparente influente irlandeze avea un succes teribil la oamenii mari - femei si barbati deopotriva. Adultii ma iubeau instant, ma priveau ca pe un exponat de vitrina si ma interpelau spre disperarea mea evidenta: - Si asta e culoarea naturala a parului tau? Imi venea sa plang, sa urlu. Daaaaa... si mai lasati-ma in pace!!!! Profesoara mea de engleza facuse o adevarata pasiune pe aceeasi tema: imi aducea reviste rare pe la noi si mi-o arata pe roscata de la Buckingham - printesa Fergie, imi vorbea despre filmul ecranizat dupa romanul lui Thomas Hardy, Tess of the d'Urbervilles, si despre o fermecatoare Nastasia Kinski, ce juca in rolul principal al roscatei Tess. Imi arata picturile lui Rubens si Titian, vorbindu-mi despre pasiunea lor pentru fapturile roscate ca mine... D'oh! Eu, necredincioasa, nu mai scapam!
Pe la 14 ani, din dorinta de a ‘repara’ cumva ‘nedreptatea’ ce mi s-a facut la nastere, am prins o zi in care eram singura acasa, m-am dus la coafor si le-am cerut doamnelor sa imi faca un breton. Ma gandeam ca mai acopar niscaiva pistrui si adopt un aer cosmopolit. Mai grav: le-am cerut sa imi aplice solutie pentru permanent numai pe suvita de par taiata in frunte. Rezultatul: dezastru. Cu parul meu mereu strans in coada impletita si cu parul permanentat din varful capului, aratam ca un catel tuns artistic... cu motz in frunte. M-am ales cu super mustrari, mama a innebunit, m-a tarat peste cucoanele de la salon si le-a mustrat... - Nu vedeti ca e un copil?! Cum ati putut sa faceti asta?! Cred ca avea dreptate... dar una peste alta... tot e bine ca nu am bagat singura foarfeca in podoaba mea capilara... Asta nu am facut-o niciodata, ce-i drept!
La foarfeca insa, tot am ajuns in cele din urma. Pe la 17 ani, mama a cedat insistentelor mele si m-a dus sa ma tund. Cand s-a auzit ‘harst!', biata de ea a plans, ba chiar a pastrat coada impletita pe care o tine si astazi undeva... prin cutiile ei din sifonier. Eu in schimb... m-am bucurat. Desi aratam ca o oaie. :o)
La 18 ani am trecut la actiuni mai drastice: m-am tuns a la Mireille Mathieu si m-am vopsit. Bruneta. Ce dezastruuuu!!! Parul meu rebel, ondulat, carliontat a stat cumintel pret de o zi dupa care nu s-a mai asezat niciodata. Radacinile blond roscate si-au facut curand aparitia, transformandu-ma intr-un clovn ridicol... Chinuri, chinuri... pana cand m-am suparat atat de tare incat m-am tuns scurt de tot, firul de par de maximum 2, 3 cm. A fost perioada carliontilor evidenti, rosii ca focul. Eram o veritabila oita roscata. M-am chinuit apoi niste ani cu o lungime total nefericita a parului, dar am muscat din oglinzi asteptand sa ajung la momentul in care imi pot strange parul in coada.
Episodul asta m-a potolit de tot. Obosita, fara nicio tragere de inima, mi-am acceptat si claia, si pistruii. Am invatat ca nu am ce face si trebuie sa traiesc cu ei.
Si au trecut anii. Pistruii s-au mai domolit - dispar iarna aproape de tot de pe fata, fondul de ten din machiajul zilnic ii acopera si pe ei, si ridurile ce ma insotesc de la o vreme pe sub umbra ochilor... Desi nu il mai vopsesc, imi filez des parul si din cand in cand il intind cu placa, in ideea unei variatii la carliontii cotidieni...
Intr-o zi, rasfoind albumul de familie si urmarind fotografiile mele de-a lungul anilor, am remarcat ca parul meu nu mai este la fel de rosu ca odinioara. Desi sunt inca o veritabila roscata, nuantele sunt mult mai inchise in comparatie cu cele din copilarie. Un ciudat si nostalgic regret mi-a cuprins inima... M-am socat: tocmai eu sa regret ceva ce am detestat o viata intreaga?! Nu e ca si cum maine m-as trezi satena, dar trebuie sa recunosc ca m-am surprins cu o reactie la care nu ma asteptam: NU VREAU sa fiu altfel decat roscata.
Cat despre pistrui...
Epilog
Ma odihneam intr-o zi in bratele lui. Ma simteam ocrotita, in pace, linistita si fara alte ganduri. Parca timpul se oprise putin, sa stea cu noi doi, sa pastreze clipa aia de iubire, si pasiunea, si duiosia.... Si momentul asta infinit de frumos ma prinsese cu un zambet pe buze, cu chipul calm si mintea limpede, fara ganduri si fara griji, asa ca am atipit pret de cateva secunde, intr-un somn adanc, linistit.
Cand m-am trezit, primul lucru pe care l-am vazut i-au fost ochii. Imi veghease somnul. Ma iubea privindu-ma si nici macar nu mai era nevoie de vorbe intre noi, stiam amandoi cat de frumos este momentul... Numai ca el avea ceva sa imi spuna, ardea de nerabdare... M-a sarutat grabit si mi-a soptit zambind ca un copil care aflase raspunsul la un mare, mare secret:
Shoricel, am dibuit! Aici, pe umar, ai cam... 100 pistrui pe cam... 5 cm patrati!!!
Nu stiam. Dar acum stiu. Si ce fericita sunt ca ii am... Ce fericita! :o)
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
18 Comenteaza:
Te atasezi, nu-i asa, de toate acele mici ciudatenii pe care candva le priveau cu ciuda :) Pentru ca, la un moment dat, pentru cineva, ele te reprezinta, ele devin unul din motivele pentru care s-au indragostit de tine, sunt inextricabil legate de anume momente de dragoste. Cand dispar sau se estompeaza, te intristezi pentru ca ai senzatia ca dispare acel motiv de "indragosteala". Apar altele, sa stii :)
Ei da... apar, dar tot ce mi s-a intamplat m-a ajutat sa ma iubesc asa cum sunt :o). Poate era nevoie sa vina cineva sa imi numere pistruii ca sa le constat si eu farmecul copilaros si obraznic. Astept rezolvarea altor dileme. Mai pun si eu umarul la treaba, poate mai apare cineva sa ma ajute... Will see :o)
Black, crezi ca te-a auzit?! :o))
sweet ultima parte :)
erai un fel de Pippi Longstocking??
eu astept sa vad daca o sa am o fetita roscata/un mini Morcoveata, ca tatal ei/lui a fost cutey cute Morcoveata, nu de alta:)
Da... intr-o zi cu ceva timp (cand o fi aia!!!) o sa scanez niste fotografii si o sa le expun. Pippi in persoana :o).
Hihi, avem o viitoare mamica printre noi deci! Iti doresc sa fie exact cum va doriti! :o)
@monica... Cand va veni? :o)
ups, nu vine bebe inca, dar ma distrez teribil privind fotografiile lui Morcoveata (e saten acum, neinteresant, si nu are nici pistrui, un fad, ce mai!)si-mi imaginam mereu ca o sa am o Pippi careia sa-i fac codite (o sa am grija sa nu o trag de par prea tare, promit:)
F tare! Chiar am dedus ca vei avea bebe! Vezi ce tare ti-l doresti?
semanam ca doua picaturi!si eu sunt roscat si in zodia varsator...vreau sa profesez tot in domeniul tau,mai am un an si termin,m-a impresionat blogul tau
stii ce!?as vrea sa imi dai accept,id meu este red_toro@yahoo.com,mi-ar face mare placere sa stam de vorba
Cunosc atat de bine sentimentul de frustrare.Si eu sunt roscata si pistruiata.Si de asemenea toata esecurile mele sunt din cauza pistruilor:)) Imi place cum vorbesti.Stii ? Chiar te face sa te simti mai bine .Pe mine m-a facut.Iti multumesc ca m-ai facut macar pentru un moment sa ma simt mai ok in pielea mea.A si da ...toti te avd speciala cand ai pistrui si esti roscata dar nimeni nu intelege cat de rau se poate simti un roscat si cat de frustrat.Chiar daca nu are de ce...In orice caz,foarte frumos ce ai scris tu.Dar esti si mai matura si privesti pb pistruilor intr-un mod mult mai detasat decat un adolescent.
Deea, multumesc pentru mesaj si pentru vorbele frumoase! Bucura-te de ce ai... accepta si apreciaza... sunt nepretuite culorile noastre! :o)
Mda... ce pot sa spun e ca si eu sunt pistruiata si blonda ... si la fel mi s-a intamplat si mie .. numai ca eu inca nu am incetat sa mai caut vreun remediu (am 18 ani si inca sper ca voi gasii o solutie:D) .. dar cand ma uit la pozele cand eram micutza ma apreciez singura :ce frumusica eram... numai ca acum cand ma uit in oglinda numai pot spune asta.. probabil imi va trece si mie... dar mi e greu sa accept ca nu se poate face nimic.. Mulumim pentru articol.
ce pot spune m am amuzat teribil de povestioara ta..dar..totusi park nu a fost rasu meu..citind rand cu rand ma regaseam in cuvintele tale...singura dif este k eu sunt blond nu roscata si vreau sa ti zic k ma urasc in fiekare zi in numar pistruii:(..dar ce sa i fac asta este viata tre sa ma accept asa cum sunt nu am incotro:D poate intr o buna zi o sa trag si eu aceiasi concluzie care ai tras o si u...dar pana atunci mai este...:*
mi-ar placea o roscata cu pistrui sa o ador mereu.
nu cunosc niciuna decat din vedere.
roscata si pistruiata: visul oricarui barbat care se pricepe!
Pacat Cs nu si postat si o fotografie sa te vedem si noi macar, cei care visează toata viata la o roșcata pistruiata chiar daca nu am intâlnit-o niciodata
Trimiteți un comentariu