El cu milionul, noi cu lectia...

Acum 6 ani de zile lucram impreuna in aceeasi companie. El era junior si se straduia mai mereu sa faca pe placul tuturor. Si noi, astialalti, deja cu vechime si cu trecere pe la sefu’, il cam tratam de copilandru. Frumos si respectuos, ca eram oameni civilizati, dar fara sa il luam in serios mai niciodata. Adevarul e ca... chiar era copil. Era inca student, undeva pe la 18, 19 ani ani asa, cu o figura foarte naiva si inofensiva... George al nostru era ‘the junior’ in echipa.

Tocmai de aceea, cand si-a anuntat plecarea subita, o bucata de companie a ridicat spranceana: adica bine, do’mle, nici bine nu ai venit ca si pleci? Pai noi, astia care suntem aici de la inceputuri, noi am tras, am ajuns undeva, stim sa apreciem adevarata masura a lucrurilor. Noi stim ca succesul nu vine peste noapte. Noi stim oricum mai bine decat tine ca trebuie sa tragi ca sa ajungi undeva. Iar voi - generatia asta tanara - asteptati pica para malaiata si cand nu pica fructu’ dati bir cu fugitii. Ce de superficialitate! Tocmai tu, junioare, care noi te-am corcolit si te-am tinut in palma si te-am dadacit si ti-am vandut pe tava meseria, bratara de aur... Hehe, ai sa vezi tu, prietene... Noi am fost ca tine, tu ca noi o sa fii si atunci o sa vezi!

O alta bucata din companie si-a indesat rasetele pe la colturi. Frustratii momentului care s-au bucurat ca pushtiu’ a luat initiativa si pleaca: uite dom’le, ce gest maret, uite cum protesteaza el fata de nedreptatile la care suntem noi toti astia supusi. Hehe, gata, incet incet le pleaca oamenii buni. Ei las, ca de maine ma apuc si eu sa imi caut si scap i eu de aici.

Habar nu am daca asta era cu adevarat in mintile unora din jur, dar pot sa pun pariu ca nu sunt foarte departe de adevar.

(Paranteza: Adica asa se intampla de fiecare data cand se mai duce cate unul. Nu ati vazut? Este un pattern. Oricine pleaca lasa in urma cel putin doua categorii de frustrati atarnand pe birouri:

1. frustratii cei care gandesc ca recunostinta e floare rara, ca omul te lasa balta exact cand nu trebuie, ca pleaca exact cand te asteptai sa culegi roadele investitiei de timp si de bani si de nervi pe care cu abnegatie de sef exemplar le-ai depus la altarul relatiei voastre. Evident, aici intra managementul, superiorii directi, ‘directorii’...

2. frustratii ciudosi, cei care au pogonul de neumltumiri adunate in desaga, marii exploatati, victimele eterne. Adica aia care raman in urma, la acelasi birou de care sunt satui, cu aceeasi munca plicticoasa, aia care se lamenteaza, se vaicaresc, se auto saboteaza vreme indelungata, aia pentru care a face un CV este capat de lume.. (acuma... eu stiu ca voi soca, dar ‘aia’ suntem noi de multe ori, no matter the exceptions...).

Inchis paranteza.)

Cu George, povestea a fost cu atat mai interesanta cu cat, dupa ce ca era j-u-n-i-o-r, ne-a anuntat ca se retrage pentru a-si face el, de capul lui, un business privat. Adica nu pleca la alt patron. Copilasul nostru isi facuse firma si lua viata in piept de-a dreptul. Care piept, mai Georgele mai, nu vezi cat esti de firav?! In ciuda tuturor, el si-a vazut de drumul lui, noi, fireste, de al nostru...

Si anii s-au scurs. Din cand in cand mai aflam despre el, la reuniunile ‘de clasa’ - ca daca tot ne-am avut ca prietenii la serviciu, ne mai si vedem din cand in cand. Si asa mai aflam de Georgica - si-a facut intr-adevar business-ul lui, ii merge binisor, el cu treaba lui, acolo, noi cu a noastra. Ba la o bauta din asta a venit chiar el, in persoana, la fel de copilandru ca, deh, or fi trecut peste el anii, dar au trecut si peste noi.Cum spuneam... noi ca tine am fost, tu ca noi o sa fii, mai George mai... Si el tot modest, nu s-a laudat, nu si-a strigat nici fericirea nici nefericirea, dar i se citea entuziasmul in putinele vorbe. Deja il priveam cam din cealalta perspectiva: uite frate, el de capul lui, noi tot la patron. O fi stiind el ceva de nu se da batut.... Era ceva ca isi mentinea business-ul pe linia de plutire. Adica era de apreciat baiatul.

Acum 2 luni, o noua reuniune, mult mai putini decat altadata. Georgica nu apare. Si toata lumea isi trece in revista amarul. - Te-a maritat? - M-am maritat, prietene, m-a luat compania pe vecie. - Tu, te-ai insurat? - Si io, cu delegatiile. Am harem... multe si marunte, sa-mi ajunga... - Da' de George mai stiti mai ceva? Mai are mai magazinasul ala al lui, virtual? Mai traieste baiatul asta? Ala nu, ala nu... pana cand unu’ zice: - L-am vazut eu, cred ca ii merge bine, conducea o masina benogasa. Aha, a crescut copilu’... -Hai sa il sunam mai, poate vine sa ne vedem. Pun mana atunci si acolo pe telefon si ma lansez emotionata ca o sa il aud pe copilu’. Si suna, suna, suna... Abonatul nu raspunde. - Eee, Georgic-al nostru e greu de gasit. Las’ ca poate suna el inapoi. N-a sunat.

Azi dimineata, deschid Capitalul. Ce mi-o fi venit, nu stiu, ca nu l-am mai deschis de luni intregi. Si rasfoiesc a lene asa... o pagina - balarii. A doua pagina - balarii. Pe la sectiunea de IT, articol mare de coperta: Primul milion de euro facut dintr-o republica virtuala. Ha ha! Ia sa vedem ce zic astia aici: Un tanar de 26 de ani din Bucuresti a intrat in randul milionarilor in euro la numai sase luni dupa ce a lansat un joc de strategie online, care le ofera utilizatorilor faima si putere virtuala. Ia uite frate! Uite si tu ce face pushtimea in zilele noastre! Si ma apuc sa le citesc asta in gura mare colegilor. Si toti: Whoa! Whoa! I-auzi frate... Si in timp ce ei se mirau, am si eu timp sa cobor privirea pe pagina... la ditamai poza cu tanarul de doar 26 ani... Si mi se taie respiratia, efectiv. Si nu cred ca mai e nevoie sa continuu, puteti voi sa cititi aici.

Mai am vorbe doar de epilog:
Simt nevoia sa tac si sa invat prieteni. Asta simt eu nevoia sa fac acum.

OK - o sa ii dau un sms, o sa il felicit si o sa ii zic ca e maret. Jos palaria! Si asta o fac cu zambet sincer pe buze, ca vorba aia - ce vina are omul ca are doar 26 anisori?! Si ca el ca mine nu o sa fie niciodata?!