In cautarea feminitatii pierdute (2)

Dupa ce am lecturat articolul catre care v-am trimis si pe voi, revin pe tema relatii femei-barbati (sau invers, you decide!), poate chiar din cauza faptului ca ma preocupa sa imi domolesc tendinta exacerbata de control, sa ofer lovituri de gratie orgoliului meu, tratandu-l cu detasare si facand pace cu mine. Cu femeia barbat din mine.

Mi-am evaluat cazul, trecutul si deciziile. Un rezultat al acestora ar fi (printre altele) ca am devenit o femeie care poate fi lesne perceputa drept independenta, descurcareata, puternica, impunatoare. In mod evident, o supravietuitoare. Sunt femeia amazoana, ha. The manly woman. Nici nu ma mira ca, avand un asa arsenal de atribute in viata mea, sunt adesea singura, lipsita de afectiunea si ajutorul unui barbat.

Stiu, din imediata realitate, ca nu sunt singura in aceasta situatie. E suficient sa intorc capul catre birourile din dreapta sau din stanga, sau sa ma uit in agenda telefonica citind in loc de nume doar statutul social: necasatorita, divortata, divortata, singura, parasita, intr-o relatie patetica... etc etc etc. Am o groaza de prietene a caror viata solitara este extrem de dezechilibrata, dar si prietene care au relatii de cuplu ce schiopateaza sau se destrama de la o zi la alta. Prea putine sunt cazurile in care se simte armonia si iubirea staruind.

Cum se face ca nu reusim sa ne echilibram existenta, fetelor? De ce relatiile in care suntem nu ne implinesc asa cum ne-am dori ? Unde au disparut barbatii potriviti noua? Daca ei sunt departe, de fapt cine a plecat?

Mi-a placut – si o dau mereu exemplu – metafora degetului aratator si a gestului prin care aratam spre cineva pentru a-l acuza. Tu esti de vina! – si degetul aratator se burzuluieste amenintator catre figura din fata noastra. Ei bine, de cate ori v-ati gandit ca in timp ce facem asta, celelalte trei degete (cel mic, inelarul si degetul mijlociu) arata spre noi insine? Mda... cam asa e. Ori de cate ori cautam tapi ispasitori, e clar ca fugim de oglinda.

Privind problema din perspectiva celor 3 degete indreptate catre noi, cred ca prea des ii tratam de la un nivel superior si arogant pe barbatii pe care ii iubim si de la care asteptam neincetat dovezi de iubire. Stiu ca unele dintre voi se vor revolta la auzul acestui mesaj. Daca nu va identificati cu ce spun, puteti considera ca acest mesaj se refera numai la mine. Eu am probleme cu a intelege cum vine treaba cu mandria barbatului, atat de usor lezabila si atat de firava in ciuda esentei ei masculine.

Totusi, voi face o incercare. Ce a-ti zice daca v-as spune ca, in relatie cu barbatii pe care ii iubim:

• le criticam prea des slabiciunile
• ne suparam prea tare cand nu isi indeplinesc treburile din aria lor de responsabilitate
• consideram ca ideile noastre sunt mai bune si ca suntem atotstiutoare
• le dam sfaturi cand nu ni le solicita
• ne trezim ca stim mai bine ce le trebuie din punct de vedere profesional, sau atunci cand au probleme la serviciu
• le amintim atat de des ca ‘nu avem bani sa facem aia, sau aia, sau aia’
• revenim obsesiv la ideea ‘daca nu erau mama si tata sa ne ajute, eram vai de capul nostru’; mai grav, le spunem si altora asta, in prezenta partenerului nostru.
• admiram alti barbati, in timp ce pe ai nostri ii reducem la tacere
• le sugeram sa cheme un instalator sau un electrician fix cand ei insisi incearca sa rezolve problema
• nu le dam atentie cand ne povestesc despre lucruri de care sunt mandri ca le-au facut
• uitam sa le spunem cat de mult ii apreciem atunci cand fac ceva bine
• le amintim ca au facut riduri, ca le cade parul, ca au albit
• ne oferim ca exemple demne de urmat, de catre ei in mod special
• le amintim ca avem o educatie superioara: noi citim mai mult, noi avem o cultura generala mai mare, noi suntem mai conectate la lumea artei, etc. etc. etc.
• ne dam peste cap sa ii intrecem chiar in domeniile lor de referinta: atletism, golf, inot, etc. etc.
• stam la serviciu pana noaptea tarziu, desi stim ca ei si-ar dori mult sa le fim alaturi, acasa
• ne plangem altora de problemele din relatie si astfel ii denigram
• dezvaluim prietenelor, cu nonsalanta, slabiciunile si defectele lor
• ii transformam in principalii vinovati pentru propriile noastre slabiciuni
• avem migrene peste migrene
• ne merge gura atat de mult si de tare, avem milioane de explicatii si argumente, cunoastem totul, avem justificari la orice
• intr-un fel sau altul le cerem neincetat sa se schimbe, sa se schimbe, sa se schimbe asa cum noi am vrea ca ei sa fie

Traiesc intr-o lume deliranta, care evolueaza intr-un ritm ametitor si eu odata cu el, ma duc pe val. Pana acum, am tot invatat sa ma descurc, experientele prin care am trecut m-au facut o femeie mare. Am invatat sa fiu independeta, nefiind constienta de pretioasele lucruri pe care le-am pierdut odata cu castigarea acestui statut. Un pret destul de scump, luand in considerare cat de greu imi este acum sa o retrezesc inlauntrul meu pe ‘Elena din Troia’, arhetipul frumusetii, al senzualitatii, al virtutilor feminine, pentru care armate intregi de barbati – ei insisi arhetipuri masculine, intruchipari ale puterii si curajului - s-au luptat zeci de ani, la zidurile Troiei.

Si imi este dor de mine, cea minunat de feminina. Mi-e dor sa-i pot oferi aprecierea mea, sa-l pot ierta mai usor, sa-l pot intelege si sustine. Chiar imi este dor sa-i fiu supusa, da, supusa. Ceva imi spune ca tocmai o astfel de atitudine l-ar ajuta sa se exprime intr-un mod plin de dragoste si iubire.

Vorbeam deunezi cu o colega despre aceste lucruri si care imi spunea ca deseori e constienta de astfel de lucruri si ca se simte chiar obosita in acest ‘razboi’ al sexelor. Mi-a adresat insa o intrebare interesanta: “Nu crezi ca e prea tarziu sa ne mai schimbam, Andreea? Oare ne mai putem schimba si noi, si ei?” Eu as vrea din toata inima sa cred ca orice comportament are un invat, dar si un dezvat. Imi ramane speranta, capacitatea de a constientiza si exercitiul cu mine insami.

Stiati ca, daca pentru femei cel mai important lucru intr-o relatie este sa fie iubite, pentru barbati cel mai important aspect este acela de a se simti apreciati, admirati si considerati ‘de incredere’? Conteaza mai putin sa ii spui ca il iubesti. Important este sa stie cat de mult il admiri pe el, Barbatul. De altfel, mi s-a demonstrat: femeia care stie sa admire puterea barbatului ei este cea care ii castiga inima. Pentru el, ea este un inger. Sper sa aveti si voi astfel de exemple in jurul vostru, pentru ca tare avem nevoie, uneori, sa tragem cu ochiul la femei care au ramas femei.

PS: Partenerului tau ii zambeste chipul? Cand merge, ce postura are? Tine capul sus, e ferm, emana putere? Daca da... felicitari. Daca nu, ajuta-l cu un strop de admiratie. Doar un strop cred ca poate face minuni. Vorba ceea, in spatele oricarui barbat de succes sta o femeie. Si o poveste de dragoste.