In capcana

Darael imi scria un comentariu la postul anterior:

Tone de medicamente ziceai ?
Pentru ce ai nevoie de atatea medicamente ?
Hm....

Aveam, la diagonsticul de saptamana trecuta, pentru regenerarea / sustinerea testutului hepatic. Un medic mi-a dat diagnostic si tratament pentru 3 luni (de inceput), celalalt a zis: Nu! E cazul sa mai sapam, nu sunt convins ca acesta e un diagnostic corect.

Asa ca acum tot dau sange si mi se preleva analize. Asta cu datul de sange e deja distractie. Am venele profunde si subtiri, asa ca aproape de fiecare data o prima intepatura nu inseamna si noroc. Inteapa in mana stanga, in dreapta, nu le iese, apoi isi cheama colegele mai indemanatice. Daca nici asta nu reuseste trec la fluturas, un fel de branula cu ac subtire si cu asta gata, scapam de grija, isi umple eprubetele si imi dau pace. In timpul asta eu urmaresc distrata stresul asistentelor. Au noroc ca la iesirea din cabinet nu spun decat ‘Un fleac, m-au ciuruit’. Cred ca sunt un pacient convenabil din punctul asta de vedere.

Din timp in timp, intre intepaturi, ma mai vad cu cate un specialist. Care se uita lung la rezultate si da din cap. Tz tz tz. – Si cum ai descoperit chestiile astea? – La un control de medicina a muncii. – A, da, asa se intampla, descoperim accidental. Baaaai, idioten! Nu imi spune asta si atat. Ca pe mine, in faza asta, propozitiile eliptice de subiect ma termina. Ce descoperim accidental??! Si ce e cu fata asta grava? Ai uitat sa zambesti? Eu mi-s o fire mai glumeata, mie imi place sa fac/i misto de mine daca e nevoie, as da orice sa te vad ca raspunzi cu un zambet, nu cu o privire goala, ca si cand ascunzi tu ceva ganduri de specialist, dar nu te poti proununta fara alte analize. M-am saturat de incertitudine. Vreau sa stiu si eu ceva concret, ca sa imi pot face un plan de bataie: ori sa imi vad sanatoasa de viata, ori sa ma pun pe gasit tratamente si sa sap pentru speranta. deocamdata sunt prinsa in clestele incertitudinii. Si va marturisesc ca asta nu e deloc placut.

Sa stai ca mielul la poarta noua pe scaun, in cabinetul unui medic, sa nu ai niciun habar despre semnificatia analizelor pe care le faci, dar care toate sunt in rosu si la final sa il vezi pe nenea medicul ca ridica din umeri si te trimite mai departe, la alte analize si alti specialisti... ei bine, e cum nu se poate mai frustrant. Mai nou urasc ca exista Google, forumuri, milioane de pacienti care isi dau cu parerea si arunca tot felul de cuvinte mari in joc.

Descopar ca mintea mea e capabila sa nascoceasca cele mai incredibile scenarii. Oare de ce? De ce omul se asteapta la rau mai degraba decat la bine? Mi-a placut o chestie pe care am citit-o recent pe un blog (nu il retin ca l-as fi citat...): A incerca sa scapi de ganduri e ca si cum ai incerca sa fugi de soldurile tale. Oricat de repede fugi, ele sunt mereu cu tine. Ei bine, 'soldurile' mele sunt pesimiste, prapastioase si deprimate zilele astea...