Am crezut ca pe masura ce va trece timpul si voi creste nu voi mai da apa la soricei cand ma uit la filme din categoria ‘lacrimogene’. Ei bine, se dovedeste ca raman o eterna extra-sensibila si slaba de inger. Cum se prezinta situatia usor mai fragila, cum apar si lacrimile in coltul ochisorilor mei. I mean... am 31 ani si ma comport ca un copil de 5, care bazaie la povesti nemuritoare ca si cand dramele alea ar avea loc sub proprii ochi.
Imi amintesc ca am plans odata la un film, acasa, singura fiind, pana m-am umflat. Am plans cu sughituri. Ce-i drept, prea se bunghise vizionarea cu o depresie personala a momentului. But still... cat de fraiera ma pot numi cand ma supun la crize de plans din cauza unor secvente de film?!
Chestia asta aspirational-motivanta (sau deprimanta, dupa caz) ma innebuneste cand vine vorba de filme. Adica ma astept sa ma stapanesc, ma straduiesc sa discern cat mai clar intre secventa de viata din film si secventa de viata din viata mea. Stiu si eu ce de proiectii iluzorii se pot naste prin paralele si comparatii de genul asta, stiu ca orice persoana realista isi da seama ca a-c-o-l-o e vorba de un film, de personaje si beletristica pura transpusa in scenariu si a-i-c-i esti tu. Daca te ciupesti un pic, Andreea, chiar te doare. Pe cand Carrie... e doar o intruchipare. Helllooooo!Wake uuup!
Situatie: Sex and the city, filmul. Normal ca abia am asteptat sa il vad si normal ca m-am dus chitita pe ‘ia sa vedem, ce se mai intampla...’. Sigur ca si eu am avut o relatie cu multiple despartiri si impacari, sigur ca si eu am iubit ani de zile acelasi barbat, sigur ca am simtit muscatura dezamagirii, sigur ca am gresit in mod repetat. Sigur, sigur, sigur. Multe posibile paralele cu filmul, daca asta vrei sa faci. Eu mi-am propus sa nu vreau. M-am gandit ca e doar un film, fun, distractie, o introspectie simpatica in lumea femeilor din care poti trage niste invataminte, lectii, concluzii. Orice, numai sa nu te confunzi cu situatia. Chiar nu are rost.
Si cu toate astea in cap, ma trezesc ca imi curg lacrimi siroaie cand Carrie rupe buchetul de mireasa in capul lui Big si ii striga cu disperare: ‘m-ai umilit, m-ai umilit!’ Din compasiune, mi-au dat lacrimile. Nici un sunet nu am scos, nici macar unul. Doar brusc, lacrimi.
Acum, la cateva zile dupa vizionare, imi dau seama ca e imposibil sa ma impotrivesc unor astfel de trairi. E si auto-compatimire, si slabiciune, si regret. Vreau nu vreau, continuu sa caut o ratiune a existentei mele – fie chiar si pentru momente anume, trecute. Si cred ca e dreptul meu sa imi pot permite momentul de slabiciune si saratura lacrimilor gustate chiar si retroactiv. La urma urmei, e vorba de viata mea, o analizez cum pot si o traiesc cum reusesc mai bine. Sau mai prost, dupa caz.
Am citit undeva ca femeile plang de patru ori mai mult decat barbatii la filme. Cred ca pe Venus e mai multa emotie – that is inclusiv lacrimi... iar pe Marte lucrurile sunt foarte clar setate: ce-i in mana, nu-i minciuna. That is inclusiv ca poate habar nu ai ce ai in mana. That’s life.
Ca o conluzie: nu ma mai impotrivesc la faza cu plansul. Daca iesim in gasca la cinema si imi stralucesc obrajii, credeti ce vreti. La fel fac si eu :-P.
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
7 Comenteaza:
uf nu l-am vazut inca, dar trebuieeee
Da, e bine de vazut. Chiar si numai din perspectiva discutiilor de dupa. E super fun cu filmul asta. Cate vieti si experiente, atatea reactii si idei. Femeile de o parte, barbatii de alta.. Do see it!
Barbatii se afiseaza ca niste duri pentru ca asa e imaginea lor sociala si asa le dicteaza orgoliul general acceptat, chiar de catre femei... dar in suflet se petrec reactiile care sunt vazute pe chipul aprins de flacara sentimentului la femei...
Thorn>> Si chiar nu vrei sa plangi niciodata cand te uiti la un film mai... touchy asa? Niciodata, niciodata? :o)
Chiar si cand esti singur trebuie sa fii barbat, poti lasa garda jos pentru o singura persoana, cea iubita, doar ea trebuie sa-ti vada sensibilitatea din ochi, flacara din suflet, concentrarea sentimentului!
Mie imi plac barabtii care plang. Nu mi se pare o dovada de slabiciune. Mi se pare o chestiune de sensibilitate. Sic!
nici eu nu l-am vazut. dar cred ca o sa-mi placa.
serialul mi-a placut tare mult.
si poate o sa plang si eu, cine stie.
si pentru Thorn: nu inseamna ca nu esti barbat daca arati putina sensibilitate. nici nu aveti idee cate pierdeti din cauza imaginii de dur.
Trimiteți un comentariu