Reality show si i-n-u-t-i-l-i-t-a-t-i

Ce se intampla? De ce s-au pogorat acum asupra mea toate problemele? De ce toate odata? Adica si la birou, si acasa, parca totul a intrat pe ultima suta de metri. Nu suta, 10, 20 metri – din aia ca din vis. Colo finishul, dai sa alergi sa il prinzi, efort maxim, gafaiala cat cuprinde.. numai ca picioarele nu te asculta. Parca nu reusesc sa termin nimic, asa ma simt. Atat de multa treaba am avut (si inca mai am) incat nu am mai apucat sa scriu nimic aici. Si asta ma doare – ca nu mai vreau sa fiu neserioasa fata de mine insami, macar o data, macar cu un lucru care imi place atat de mult. Primul meu hobby. Hai Andreea, keep it up!

Mai am o problema – la sfarsit de zi de genul asta, sunt foarte, foarte obosita. Nu imi sta capul la conceptii literare. Asa ca.. despre ce sa scriu azi? Reality show cred eu ca e cel mai bine zilele astea – e in mine, il respir, ma tine vie, ma tine in alerta.

As putea sa continuu saga de mai jos. Sunt extrem de tentata sa va povestesc ce inseamna sa iti doresti vopsea speciala pe pereti. Pe 4 pereti. Si cum de la 4 pereti ajungi sa dau cu lavabila in toata casa. Si cum toate lucrurile, din dezordinea lor indiscutabila oricum, ajung sa fie un mare haos. Cum ajungi sa muti o camera in alta, cutii peste cutii, dulapuri peste usi, pervaze peste canapele, covoare rulate peste... scaune si... dintr-o data totul sa para ca dupa razboi. Aseara am avut nevoie de un nurofen – o pastila mica, alba, salvatoare, aflata intr-o cutie de medicamente. Cauta acul in carul cu fan. Eu, mama – ‘the quest for the Nurofen’. Nu am gasit. Am dat peste orice va puteti gandi, m-am enervat mutand iar de colo colo lucruri i-n-u-t-i-l-e, dar nu am gasit. Aici am ajuns – casa toata e vraiste, zugravii sunt pe domeniul lor preferat, folii de plastic inconjoara toata mobila, podelele sunt prafuite, mobila (inclusiv aia inca impachetata) claie peste gramada, dulapurile si sifonierele nu se mai deschid, miroase a lavabila proaspata dar nu am voie sa deschid geamul, mi-e cald de mor dar nu am voie sa las temperatura mai jos pentru ca – zice nea Florin – ‘pana maine tre’ musai sa se usuce’. Ma sufoc in caldura asta cu miros de aracet. Totul pentru ca am visat sa am doua amarate de camere intr-o altfel de nuanta decat restul casei. Si pentru ca ‘nea Florin’ e seful.

Va spun: as da orice sa mai fi avut o casuta. Doar una. Cea mai mica din lume – 1 camera, 1 chicineta, 1 buda. Sa stau acolo cat se intampla toate astea. Am deja-vu-uri cu renovarea 2005 cand vad nebunia asta din casa. Si ma anima un singur gand: la Craciun sigur nu va mai fi asa. Desigur ca probabil va fi si mai devreme, dar am invatat ca e bine sa nu iti faci iluzii cand te apuci de renovari (fie ele si finisaje finale), asa ca mi-am setat Craciunul ca punct de reper.

Sa vorbim putin si despre lucrurile care in proportie de 50% cred eu ca provoaca acest infern. I-n-u-t-i-l-i-t-a-t-i-l-e. Ele inca se afla in jurul meu pentru ca mama le pastreaza, le aduna, le adaposteste cu indarjire. Acum, ca intorc privirea in dreapta, vad:
- 2 mochete rulate. Aceste mochete nu mai sunt folosite de 2 ani si nu vor mai fi folosite niciodata in aceasta casa. E verdict.
- un sul textil protector impotriva curentului ‘care poate oricand sa patrunda pe sub pervazul geamului’. Am investit o gramada de bani in termopane. Sulul cu pricina si-a ispravit datoria demult. Nu inteleg de ce inca mai este printre noi.
- 4 ghivece din ceramica foarte vechi, goale, asezate unul peste altul. Deasupra lor, farfuriile speciale, in care se scurgea odinioara apa. Acestea sunt din sticla. Toate sunt fragile, le-am mutat de colo colo de cel putin 2, 3 ori. Avem flori, avem ghivece potrivite pentru ele, avem tot ce ne trebuie. Ghivecele vechi sunt apanajul afectiv al maica-mii. Nu stiu cand ne vom desparti de ele.
- o cutie plina ochi cu pantofi vechi. Nu am puterea sa o deschid sa verific ai cui sunt, sanse 9 din 10 ca nu sunt ai mei.
- sub cutii zaresc o alta cutie – protejata de o punga. E mai plata, punga o protejeaza de privirea mea ucigatoare. Nu stiu ce se ascunde acolo... as manca pe paine continutul daca as stii ca imi este folos cu.. orice. Am un feeling ca nu am ce manca.

Nu intorc privirea in stanga, pentru ca ne ducem la mii de caractere pe aceeasi tema.

Sunt absolut epuizata de lupta asta cu S.C. MamaPastreazaTot SRL. Si eu sunt atasata de lucruri pe care demult ar fi trebuit sa le arunc si sunt atat de constienta ca e greu sa te desparti de bucati din viata ta. Ca asta sunt obiectele astea – bucati din trecut. Dar lucrurile care ma incomodeaza sunt atat de vechi! Si atat de roase de vremea care a trecut peste ele! Si atat de din alta generatie! Si – cel mai grav - atat de i-n-u-t-i-l-e!!!! Incat nu ma pot abtine. Managementul stresului (meu) e la cote alarmant de joase. Si dupa cum stiu eu ca s-ar desfasura o noua discutie pe tema ‘hai sa aruncam/dam’ ce nu ne mai trebuie... presimt... e pe vine... un moment critic in relatia mea cu ‘societatea comerciala’ sus numita. Pe care o iubesc de mor, in care nici un sentiment investit nu e de prisos, dar care trebuie si ea sa se uite putin in jur, sa faca o reevaluare a obiectelor din imobil. Apelativul de SC e doar o forma de iubire, asa imi place mie sa ii spun astazi. Nu ridiculizez, nu ironizez.. e o metafora de clipa. O iubesc pe mama pana la capatul pamantului si inapoi, pana la cer si inapoi si totul multiplicat la infinit. Dar o iubesc pe mama – nu si dependentele din trecut, mochetele, pachetele, plasticurile, pungile si cele mai incredibile... lucruri.

Si ma intreb cum as putea sa fac despartirea ei de ele mai usoara. Si sunt blocata, ca de cel putin cativa ani incerc si tot nu reusesc sa o conving. Si cred ca solutia e tot la mine, si tine de resemnare. Adica nu pot sa trec pana la capat peste ce ii place ei, doar ca sa imi fac eu naravul. Of of...


PS: Ar mai fi un gand ascuns... nu vreau sa mint prin omisiune... De unele vechituri as putea scapa subtil, in timp... discret... Parca vad cum o sa ma intrebe: ‘Unde e cutare chestie... “ Si eu, cu aer preocupat de orice altceva: “-Pai... nu stiu Cocolino.... habar nu am eu, ce ma intrebi pe mine?!” :o)