O poveste

M-am obisnuit ca dimineata sa dau o raita prin blogurile pe care le-am inclus in Favorites. Intr-un fel, iau pulsul realitatii– al oamenilor care se uita in oglinda sau arunca priviri prin jur si isi dau cu parerea despre ce vad. Prefer sa fac asta decat sa citesc presa, un obicei de care nu m-am lipit niciodata, nici macar cand ar fi trebuit.

Si astazi dimineata, rasfoind pagini si comentarii pe diverse teme, ajung la povestea unei persoane cel putin deosebite – marturie stau posturile din blog, pentru ca nu o cunosc personal. Am citit un post, al doilea pe aceeasi tema... al treilea... pe toate, pana la sfarsit. Am intrat intr-o lume in care pe de o parte exista tristete si ingrijorare, slabiciune si teama dar, pe de alta parte, incredibila incredere si speranta si optimism. Aceasta femeie si-a pierdut un ochi. Si seria posturilor pe aceasta tema se numeste ‘pierderi’.

Iar acum, ca am citit prin ce trece... ce senzatii te pot incerca la fiecare pas si cum fiecare noua clipa aduce cate o traire care te loveste in moalele capului... acum am o perceptie diferita asupra cuvantului ‘a pierde’ sau ‘a nu avea’. Ma simt mica, mai mica... m-as ascunde cumva cu problemele mele cu tot in fata unor astfel de situatii. Si ma simt mica, atat de mica, in fata unor persoane ca ea, care gaseste timp sa raspunda cu liniste interioara comentariilor de pe net, in timp ce reinvata sa perceapa distanta la care sunt lucrurile din jurul ei, cum sa isi mentina echilibrul trupului si cum sa faca fata privind lumea – realmente si dintr-o data – cu un singur ochi.

Sper sa va faceti timp sa cititi aceasta poveste. Eu cred ca este una de curaj in primul rand, dar si o lectie ca... dramele noastre de zi cu zi nu sunt nici pe departe atat de importante si grave precum ni le imaginam noi.

Si mai cred ca orice cuvant de sprijin din partea oricui – prieten sau necunoscut – poate aduce macar o mica alinare intr-o situatie atat de grea...

Pierderi – I-dana.