In casa bunicilor si a parintilor - de Ciquitita

Ce surpriza extraordinara am avut astazi, citind aceste randuri! In primul rand pentru ca o prietena care mi-a promis mai demult ca va depana ceva amintiri pentru blog... chiar a scris! Ii multumesc foarte mult, draga mea! In al doilea rand, pentru ca este incredibil de frumos sa stai si sa citesti despre trairile, experientele si intamplarile altora. E incredibil in cate detalii din povesti te regasesti, cum faci conexiuni si legaturi cu propria-ti lume. Am luat o gura de aer astazi si a contat enorm, deci multumesc din nou. Asadar:

Doamnelor si domnilor... cu placere va invit in lumea si amintirile prietenei mele: CIQUITITAAAA. :o). Enjoy si revenim, mai avem!

“In casa bunicilor” de Ionel Teodoreanu.

Este foarte interesant pentru mine faptul ca am citit aceasta carte foarte, foarte tarziu. Nu pentru ca m-a atras in mod deosebit, ci pentru ca era pe lista de “must”. Pentru ca nu am avut nevoie de o lectura pe aceasta tema, lumea mea a fost “plina” de senzatii, culori, trairi, experiente cu bunici. Am fost si sunt o norocoasa. Am avut norocul sa ma nasc intr-un loc frumos, sa am o copilarie absolut superba sip parte de tot soiul de experiente care au contribuit la cresterea mea. Buna, zic eu cu modestie ;-)

In cazul meu, povestea s-a numit “In casa bunicilor si a parintilor”. De 'mine'.

Astazi o sa povestesc experientele culinare si regionalismele cu mult farmec din zona in care m-am nascut si am trait timp de 18 ani. Dup-aia am venit la “mitici”.

Zona muntilor Trascau, a Cheilor Rametului, „ulita Chiperului” cum se numea mai demult, cu aer proaspat si curat, cu cer plin de stele la care ma uitam seara de seara din curte, de pe terasa, din gradina, din fata portii…

Zona cu iz de …. multe lucruri bune. Se spune ca ardelenii mananca foarte bine. Este adevarat, iar cand stai in casa cu doua femei cum sunt mama si bunica-mea este cu atat mai adevarat.
Bunica-mea era maestra la coptul painii de casa, minunata, cum nu am mai mancat de cand s-a prapadit ea si nu cred ca o sa mai mananc curand. Facuta in cuptorul de piatra din bucatarie. Se trezea la 5 dimineata, de obicei sambata, incingea cuptorul cu lemne, framanta aluatul inca de cu seara sa dospeasca intr-un “vailing” mare si verde pe care il acoperea de obicei cu o fata de masa dintr-un fel de bumbac. O reteta cu cartofi fierti, drojdie, faina alba (musai din hambar, ca pe atunci nu se gasea si nu avea farmec faina la punga de hartie. Faina se macina la moara si mergeam cu sacii si cu caruciorul si o aduceam acasa). Pana dimineata aluatul aproape dadea pe dinafara ..numai bine, pe cand cuptorul era incins, lua frunze de nuc, le punea pe o lopata din lemn, speciala, punea o bucata mare si rotunda de aluat si le baga in cuptor (gata pregatit, cu jarul dat pe parti). Facea cam 5-6 paini o data sa ne ajunga o saptamana si sa mai dea si pe la neamuri, obligatoriu. Dupa ce se cocea destul, scoatea painea din cuptor, o batea de coaja cu un lemn, ca un ciomag, special si el, si iesea o nebuniiiieeeeee. Coaja batuta o dadea in curte la gaini, cica aducea aport de ….numai buna pentru o productie mai mare de oua. Ce imi placea era cand tata mergea la piata in perioada castravetilor (cand inca nu erau facuti in gradina) si cumpara si unt si mancam paine calduta (cand o rupeai trosnea de cat de crocanta era coaja) cu unt si castraveti verzi. Si sare, obligatoriu.

In paralel, veneau obligatoriu “pupurile”, favoritele mele. Din acelasi aluat, ca acela pentru paine, se faceau un fel de placinte pe care le umplea cu tot soiul de bunataturi. Cu varza, numarul 1 in topul meu (calita cu piper), cu cartofi (si ceapa), cu loboda si branza sarata (grasa si buna de la piata, de la tarani), cu ceapa calita, cu mere si scortisoara. Astea urmau painii in cuptor, cat mai era cald, tot pe frunze de nuc (cu putina faina deasupra sa nu se prinda). Cand erau coapte, le scotea din cuptor, le dadea cu o bucata de slanina pe deasupra (si pentru estetic si pentru gustul minunat) si le lasa “sa se duca la Dumnezeu” cam juma de ora, sub niste fete de masa. Abia dup-aia puteam sa ne atingem de ele; era si o pacaleala de-a ei sa ne opreasca sa mancam cat erau fierbinti, ca sa nu ne faca rau la stomac. Ce rasfat, cata nerabdare. De obicei, se dadea sfoara-n tara ca facem pupuri si paine si veneau neamuri sau vecini in vizita. Ce sentiment extraordinar pentru mine, copil, sa ma trezesc sambata dimineata, sa merg in bucatarie (locul de intalnire pentru tot familionul) si sa ma intampine, pe langa mirosul foarte greu de pus pe hartie, o droaie de lume vociferand si povestind despre una alta, ce s-a mai intamplat in micul nostru sat, devenita acum comuna.

Mai era bunica-mea specialista in facutul magiunului si al zacuscai in curte, intr-un ceaun mare, mare, pe foc de lemne. In curtea gainilor, avea ea un loc, langa „hoit” unde amenaja an de an dupa culesul prunelor (Doamne, cate mai erau si ce de munca!!!) un loc unde aprindea focul si facea magiun de prune. Putin acrisor, cu zahar numai atat cat sa fie bun de mancat….cele mai bune erau primele linguri de magiun facut, pe care le punea pe cate o farfurioara sa vada daca e suficient legat si sa ne mai ostoiasca pofta. Cu paine proaspata de casa, cu unt facut tot in casa primit cateodata de la neamurile mai dinspre munte (usor galbui la culoare si foarte gustos), era un deliciu, asa caldut.

De zacusca, ce sa mai povestesc. Buna tare. Si cu ceva care mie imi place tare mult: ingredientele sunt foarte bine maruntite, date prin masina de tocat, astfel ca pasta iese foarte fina si placuta la gust.

Mama avea un obicei foarte frumos si o camara foarte mare. Pe fiecare borcan de gem, dulceata, zacusca, compot sau ce mai facea punea etichete. Se gaseau in comert niste etichete albe cu un chenar bleumarin, ea le taia la o anumita dimensiune, mereu aceeasi, si scria (un scris foarte frumos si ordonat) ce era in borcan/sticla si anul „productiei”. Cand intrai in camara totul arata ca de revista :-) aranjate pe caprarii si cu etichete. Expozitie, ce mai!