Amintiri timpurii

Din trecutul de demult, din copilaria timpurie, cred ca primele amintiri pe care le am sunt legate de bunica mea si... de biberonul cu lapte. Bunica mea a fost alaturi de mine de cand ma stiu. Iar dupa biberonul cu lapte intindeam mana, in somn, ca sa il gasesc langa perna, unde mi-l punea zi de zi, in zori. Era nici fierbinte, nici cald, numai bine potrivit de catre mamaia (asa ii spuneam), care se trezea cu mult inainte de mine, alerga la piata sa cumpere lapte proaspat, se intorcea si pregatea totul astfel incat inainte ca eu sa ma trezesc. Imi amintesc de sticlele de lapte cu gura mare, un set de cate 2 sticle care stateau in bucatarie intr-un colt, intr-o plasuta speciala de sarma. Erau treaba ei de dimineata, si fericirea mea timpurie. Din povestirile mamei, am inteles ca si prima propozitie legata pe care am spus-o a fost legata tot de lapte. Eram cu familia la padure si dintr-o data m-am intors catre varul meu (Razvan) caruia i-am spus foarte candida si sigura pe mine: “Azai, adu ‘apte, Azai...”. Astazi, ditamai omul de ‘Azai’ rade si e coplesit de emotie cand isi aminteste de povestea asta. Si eu la fel... Imi pare rau doar ca nu imi amintesc momentul.

Prima experienta personala de care totusi imi amintesc este... ca un peisaj privit dintr-un tren de mare viteza. Imi amintesc imagini care trec in fuga, repede, repede, aproape sterse, prin stanga si prin dreapta mea. Copaci, garduri, masini, oameni – eu alerg intr-o goana nebuna printre ei. Si mai stiu sigur ca tipam si urlam si ma tineam de niste manere, ca sa nu cad. Inca vad asfaltul cum se scurgea cu repeziciune din fata, spre spate. De fapt, in situatia cu pricina eram, ancorata in hamuri, intr-un carucior pe care din spate il mana in fuga fratele meu (mi-a confirmat mai tarziu, razand si marturisind ca eram ca o jucarie pentru el). Probabil ca eu aveam 2, 3 ani, iar el - 10, 11. Facea intrecere cu alti copii si carucioarele erau mobilul competitiei. Ma amuza amintirea asta – bag seama ca inca de mica mi-au placut senzatiile tari si puternice. Hm ...

A treia amintire este de cand eram la gradinita. Nu este o imagine cu detalii multe, dar sunt cateva pe care le pot reconstitui si nu cred ca as fi foarte departe de realitate. Nu cred ca doar imi imaginez. Oricum, amintirea asta se invarte in jurul unui sentiment de spaima si deznadejde: plangeam, cu nasucul lipit de geam, pentru ca bunica mea nu mai venea sa ma ia. Era o dupa-amiaza destul de innorata, daca nu cumva chiar ploua. Stiu ca eram urcata pe un scaunel, in sala cu paturile in care dormeam la pranz. Era o liniste sumbra in cladire, toti copiii ceilalti plecasera demult, numai eu ramasesem acolo, ca niciodata, pentru ca nu venise nimeni sa ma ia. Cladirea in care se afla gradinita avea in fata o curte, delimitata cu un gard de plasa. Dincolo de plasa aceea, de pe o alee care se pierdea intre blocuri, ar fi trebuit sa apara bunica. Si ea nu mai venea. Cand am inceput sa plang in hohote, imi amintesc ca cineva a venit sa ma aline – probabil o educatoare, o femeie de serviciu, o ingrijitoare... nu mai stiu. Nu m-am potolit deloc, stiu ca am plans de am pus-o pe jar si abia cand bunica-mea, intr-un suflet, a aparut, m-am oprit din lacrimat. Avea un pardesiu de culoarea caramelei, un fel de fas, cu revere si curea la mijloc. Era mult mai tanara decat asa cum mi-o amintesc eu, din anii dinainte de a muri – un chip pe care din pacate nu il mai pot reconstitui decat daca ma uit in poze.

A patra amintire e tot de la gradinita. Si e legata de prima oara cand m-am simtit rusinata, ba chiar umilita (cine ar fi stiut atunci ca nu am sa uit niciodata – poate doar educatoarea care s-a decis sa imi dea lectia asta; si-a atins cu varf si indesat scopul, ca uite, acum scriu despre intamplare). Povestea e ca am facut pipi in pat. Ok, inca ma rusinez, recunosc. Da, am facut pipi in pat si, ca sa fie povestea intreaga, am udat tot ce se putea uda: cearceafuri, saltea, pijama, tot. Adica un mess total, spre teroarea educatoarei mele, care a inceput sa racneasca si sa ma certe de i-a trezit pe toti copiii. Cateva zeci de copii. Daca tot i-a trezit, s-a gandit sa dea si un exemplu. Ne-a strans pe toti la dusuri, unde m-a dezbracat si m-a spalat in vazul tuturor. Nu mai stiu daca am plans sau nu, dar stiu ca imi era tare rusine. Asa cum eu imi amintesc de un coleg care a facut pipi pe el in prima zi de scoala, sigur unii isi amintesc de colega roscata de la gradinita, pe care au vazut-o in pielea goala la dusuri, spalata de o ingrijitoare, pentru ca facuse pipi in pat. Daca aveti vreo amintire de genul asta, inseamna ca am fost colegi de gradinita. Va rog sa faceti abstractie de acest moment in orice fel de relatie am fi :o)))).

A cincea amintire este de la o serbare – tot din perioada glorioasa a gradinitei. Aveam un rol de jucat, o poezie de spus, un cantec de cantat, ceva. Si in prestatia mea totul a mers conform cu planul de acasa, cu exceptia faptului ca, probabil din cauza emotiilor, mi-am prins fusta cu ambele maini si, pe tot parcursul interpretarii mele, m-am uitat mai mult spre tavan decat spre audienta si m-am leganat stanga-dreapta, cu fusta cu tot, de i-am ametit pe toti. La la la... la la la... Am innebunit-o pe bunica-mea. ‘Asa te-am invatat eu? Asa am repetat noi acasa? Se poate? O fata mare ca tine nu trage asa de fustita. Sa nu mai faci asta’. Cred ca nu am mai facut-o decat in gluma. :o)

In afara de selectia naturala a ceea ce pot sa imi amintesc, nu am foarte multe marturii tangibile care sa ma ajute sa ma plasez in copilaria timpurie. Stiu foarte multe lucruri de dupa varsta de 4, 5 ani, dar foarte putine de dinainte. Tocmai de aceea, sunt innebunita dupa albumele pentru nou nascuti si am de gand ca, atunci cand va veni clipa sa am copii, sa completez cu mare grija tot ce se va intampla in viata noastra. Detalii de la nastere, primele dimensiuni, primele reactii si zambete, primele cuvinte... multe fotografii si filme... tot ce voi crede eu ca este un pas inainte. Tot ce ei nu au cum sa stie.. inca.