Sa traiesc cu numele!!!!!

Am un obicei. In fiecare an, cand e ziua mea, indiferent de ce e in jur si ce am si ce nu am... EU SUNT VESELA SI RECUNOSCATOARE CA SUNT ASA CUM SUNT SI TRAIESC CLIPAAAA. Ca sigur ziua asta nu se mai repeta never ever. Asa ca SA TRAIESC CU NUMELE si la fel toti cei ca mine, care astazi isi sarbatoresc ziua de nume!

Hihi... frumos... frumos!

Am in cap:
1. O melodie
2. Niste floricele preferate. Sau nu, o poza cu mine, Margarinta. Iaca ce frumusica sunt :o)

Ascult televizorul

Am gasit o metoda sa ma tin si eu la curent cu se mai intampla in lumea asta, ca deja bate la ochi de cat sunt de rupta de TV, presa, internet... Nu mai am timp si chef de nimic seara cand ajung acasa. Dupa 2 ore in trafic... orice incercare de resuscitare e inutila.

Solutia este Realitatea FM. Adica in masina, in alea multele ore pe care le petrec in masina, ascult... televizorul. Ca ei difuzeaza emisiuni si programe pe care le vede si mama, de acasa. Dimineata stiri, vreme, stiri, stiri, stiri. Seara talk show, invitati, barfe, dispute, argumente. Tot e ceva decat nimic.

De unde as fi stiut eu de Formularul E112 sau de ultimele noutati pe tema votului uninominal (NU voi scrie despre asta aici, no way)? Mai cu scarba, mai fara (la ce imi 'vad' urechile ca se vorbeste la TV...) imi ocup timpul in masina cu altceva. Asta cand nu vorbesc la telefon, desigur.

Asa. Deci pentru masina va recomand Realitatea FM – frecventa 90.20 FM.

In rest, toate bune!

Margarinta - femeie fericita?

Cred ca intr-o alta viata am dus-o mult mai bine decat o duc acum. Adica... din punct de vedere mental. Ma refer la framantari, ganduri, probleme, fire de par despicate, supa de pui pentru suflet de femeie, din astea. Fleacuri multe si marunte, care fac de multe ori masa critica in putinii centimetri patrati din cutia mea craniana si... se revarsa. Cred ca pur si simplu intr-o alta viata trebuie ca mintea mea sa fi fost mai linistita, odihnita, neagitata si zilele mele trebuie ca se scurgeau mult mai simplu.

Cred ca intr-o zi normala ma trezeam dimineata si, in loc de manat cu masina prin traficul asta absolut enervant, de fapt imi punem ciubotele si ieseam sa mulg vaca si sa ranesc la grajd. Si dupa asta, in loc de to do list si cafeluta la espressor, treceam direct la treaba: taiam o gaina din ograda, aruncam niste ceapa tocata in tigaie, caleam impreuna cu alte cateva legume si faceam tocanita la droaia de copii din curte. Si spalam zeci de toale pe o magla, cu apa din fantana si cu sapun de rufe preparat in aceeasi ograda. Mai dadeam de mancare la curci si gaste si purcelusi si pe urma ieseam la poarta sa mai aud o barfa de prin imprejurimi. Si undeva, pe la amurg, odata cu cireada de vaci care se intorceau de la pasune il vedeam pe barbata-miu ca vine pe sapte carari taman de la munca, dar ca o femeie echilibrata de natura si cu scaun la cap ori imi vedeam mai departe de gospodarie, ori il boscorodeam de amutea si ii tranteam in fata o lingura de tocana inainte sa il trimit la culcare. Odata cu gainile. Si daca era sa am griji.. ma frasuiam ca vecinul de peste uluci a taiat o ratza si nu stiam daca e a lui sau de fapt a furat-o pe a mea, ca nu imi ies ratzele la numar. Sau daca la hora sambata viitoare Florica va mai dansa cu Vasile sau se intoarce la Marinica care o plange-ntr-una de o vara. Sau ca fiu-meu Costicuta a luat 4 la romana. La ceeee? Lasa soro, copilu’ tre sa fie potcovar, nu literat.

Cam atat cu grijile. In rest, liniste. Ce analize si zbateri interne, ce Andreea cu aura si Andreea cu cornite, ce figuri si fitze cand nu e cazul, ce atata drama, ce atatea scenarita, ce atatea complicatii??!! Pana si numele asta: ce Andreea frate? Sevastita. Frusina. Margarinta. Simplu, fara etimologii si fonetici si semantici. Ete na!

Imi zice Irina ca viata ‘mea’ la tara e idealizata.

Irina: ia imagineaza-ti cum e sa ai buda in curte
Irina: sa te speli iarna cu apa rece gheata
Irina: sa-ti puta in casa
Andreea: ei ashi
Andreea: cand ai mintea ca Margarinta
Andreea: nu ai miros fin...

Simplu ca ziua buna, asa e bine sa fii. Sarac cu duhul si ai fericirea asigurata. Sa fii dotat cu o minte calma, odihnita si necomplicata. Nu ca mine cea de acum, din viata asta, ca e 11 noaptea si dezbat probleme serioase intre mine si mine: unde sa fac mai intai ordine oare... in casa, in ganduri sau in viata?? As prefera fericirea asta eterna, armonia din ideile simple, necomplicate, nederivate, necreative. Ii iubesc pe oamenii astia – ca Margarinta de mai sus. Margarinta – femeia curata si simpla de la tara.

Nu e prima oara cand dezbatem tema asta – eu si Irina. In discutiile noastre lungi si analitice despre ce suntem si ce am vrea sa fim se strecoara si ideea asta: ce n-as da sa fi fost o tarancuta simpla si asezata, fara mari probleme existentiale. Fara drame majore ca nu ar avea de unde sa apara. Sau... ca de exemplu... din lecturile de prin scoala, ne-am duce putin - ca de relaxare asa - in oricare din romanele astea...

Andreea: viata la tara (de duiliu zamfirescu)
Andreea: ce mai era...?
Irina: niste tarani
Andreea: asa
Irina: morometii
Irina: ion
Andreea: rascoala
Irina: neamul soimarestilor
Irina: rascoala, da
Andreea: fefeleaga
Irina: Darie!
Andreea: mara
Irina: bai baga-mi-as
Andreea: amintiri din copilarie
Irina: parca suntem neam de tarani, nu exista intelectuali
Irina: ce mai era...?
Andreea: moara cu noroc
Irina: ma mai gandesc
Irina: hanu' ancutei
Andreea: da da
Irina: Miorita bai
Irina: mos ion roata, btw
Andreea: la vulturi!
Andreea: :))
Irina: :))
Irina: fii atenta, "comentariu literar"
Irina: taranul nu e stapanit de ideea de a avea pamant, ca sansa a fericirii sale
Irina: morometii-drama taranului intelectual?
Andreea: asta ma gandeam si eu
Andreea: ca de fapt tot ce am enumerat noi acolo
Andreea: nu sunt deloc povesti cu oameni cu minti odihnite
Andreea: on the contrary
Irina: asa e
Andreea: au si aia niste drame...
Irina: toti erau framantati
Andreea: da...

Asa e. Nici Margarinta sa fi fost in alta viata, nu m-ar fi ocolit nefericirea, fie ea si de o zi. Gaseam si eu un Ion materialist sau vreo droaie de iobagi sa imi faca zilele negre rascolindu-se...

Prieteni... noroc cu noaptea ca iar a venit. Noroc cu somnul... (poate o visez pe Margarinta). Aoleu... poate maine dimineata ma trezesc in cantat de cocos si izuri de grajd... Poate imi revin, t-o-t-u-s-i. Poate asa ma mai trezesc la realitate... Pfui... vreau inapoi la mine in secol, vreau in trafic, vreau sa fiu eu... Ma descurc cu restul... vreau doar inapoi... la mine acasa :o).. Pfui...!

De la cui la barbat

Constat ca am un dar extraordinar sa fac lucruri care trebuie refacute. Dupa ce am schimbat biblioteca, dupa ce am schimbat canapeaua, dupa ce am schimbat vopselele de pereti de cate ori, ieri am cumparat prize care nu merg. Nu vor ele sa intre in dozele pe care le am. Asa ca trebuie sa ma intorc sa schimb prizele. Asa am o lehamite, daca nu era vorba de banuti seriosi.. le dadeam de pomana. Din toate cumparaturile de ieri, un singur lucru a fost bun: un bec. Ar trebui sa vad totusi partea plina a paharului: nu am prize, dar becul pentru spot e bun si mergeeeee. Yeeeee. S-a facut lumina in sat!

Si pe lumina asta, am o dilema: cand invata barbatii sa mestereasca? Cand? Cand au loc aceste lectii la care fetele absenteaza nemotivat???!! De ce tatii nostri nu ne arata si noua cum se bate un cui ca sa nu iti termini degetele, cum se manevreaza o bormasina, ce fire trebuie legate la ce parti din priza, cum se monteaza un spot, ce surubelnita iti trebuie la ce cui, cum se tine un cleste astfel incat chiar sa tai o sarma, cum se prepara putin material ca sa acoperi o gaura in perete...? De ce trebuie neaparat sa existe un barbat pentru toate astea? Va rog sa nu mentionati faptul ca in general la produse exista instructiuni de folosire. Asta este un mare bluf pentru o femeie. Ca sa stii cum sa montezi un spot iti trebuie lectia elementara care pleaca de la panoul de comanda si firele alea colorate pe care trebuie sa le imbini: rosu cu rosu, verde cu verde... sau galben cu albastru si mov cu roz? Hm! Chiar am lipsit la lectia asta, ceea ce face instructiunile de utilizare i-n-u-t-i-l-e pentru mine. Cand cu renovarea de speriat din 2005, printre altele am preparat si eu material de rosturi, mi-am ‘sigilat’ glafurile exterioare de la geamuri. Asta sub directa indrumare a zugravului, absolut fascinat ca sunt asa voluntara sa il ajut in munca lui. Deci de placut, imi place. Nu ma tem de o bormasina dar am constat ca pot sa fac ravagii cu ea (ieri am stricat cel putin 3 suruburi si era cat pe ce sa sparg un geam). Ma tem cu adevarat si nu pot sa ma bag la 2 lucruri: apa si curentul electric. Nici o teava nu e suficient de prietenoasa pentru mine, nici o priza niciodata suficient de sigura cat sa nu ma tem ca ma transform in cenusa instant. Fug de astea foarte tare asa ca am bagat o multime de bani in a schimba t-o-a-t-e tevile din casa, inclusiv pe cele comune (spre fericirea comitetului de pe scara). In ceea ce il priveste pe nenea curentul electric... stiu sa readuc la viata o siguranta sarita si... cam atat. Am 2 prize rupte de 2 ani, cateva prize compuse si nefinalizate cam de tot atat timp. Un spot mi-a cazut si am acoperit cu ceva gaura aia pentru ca nu am stiut sa il pun inapoi. A, iar plafoniera din bucatarie atarna de o sarma pentru ca... mi s-a spus... nu a fost prinsa cu ‘moliile’ care trebuie (molia pentru rigips e un device tip holsurub mai special asa, cu niste aripioare de plastic, care... aoleu, nu ma pun pe explicat ca e grav... oricum, daca le vad, le stiu! Am cultura generala, da???!!! :o))

Una peste alta, ascultandu-mi vaicarelile, nea Florin, zugravul, imi zice:
- Andreea, gata! Ma lasi??! Trebuie sa iti pui pirostriile. Ce mai astepti? Iti trebuie un barbat sa aiba grija de toate astea.
- O, wow... nu zau, nea Florine, excelenta idee! Ce zici ca am si o initiativa! Imi pun o pancarta de gat si ies in drum:

Loc vacant pentru functia de sot poli-calificat
Cerinte necesare: persoana fizica autorizata cu experienta anterioara in meseria de: instalator, electrician, zidar, mecanic/depanator auto, ospatar/bucatar, stilist/decorator, arhitect, economist, profesor SI alte multele pentru care nu s-a inventat o meserie oficiala, dar pe care le mentioneaza legile chimiei si atractiei dar si ofiterul starii civile cand spui DA (as putea sa uit de ele, oare??!!) :o)
Responsabilitati: m-u-l-t-i-p-l-e, care solicita fiecare din meseriile sus trecute
Conditii de munca: stresante, langa nevasta independenta, autoritara, agitata si vorbareata
Beneficii: se negociaza la interviu :o)

- Pai, ceri si tu cam multe..
- Pai... trebuie sa stiu pentru ce ma expun cu pancarta in strada, nu? Deja fac un compromis cu asta, nea Florine... Mare compromis! :o)

PS: Lista cu cerintele necesare este incompleta. Si pana o definesc complet, si pana gasesc candidat potrivit, pana la pirostriile lui nea Florin... mai bine las gluma si fac ceva util. Ma duc sa schimb prizele alea. Aleluia! Zi buna sa aveti!

Reality show si i-n-u-t-i-l-i-t-a-t-i

Ce se intampla? De ce s-au pogorat acum asupra mea toate problemele? De ce toate odata? Adica si la birou, si acasa, parca totul a intrat pe ultima suta de metri. Nu suta, 10, 20 metri – din aia ca din vis. Colo finishul, dai sa alergi sa il prinzi, efort maxim, gafaiala cat cuprinde.. numai ca picioarele nu te asculta. Parca nu reusesc sa termin nimic, asa ma simt. Atat de multa treaba am avut (si inca mai am) incat nu am mai apucat sa scriu nimic aici. Si asta ma doare – ca nu mai vreau sa fiu neserioasa fata de mine insami, macar o data, macar cu un lucru care imi place atat de mult. Primul meu hobby. Hai Andreea, keep it up!

Mai am o problema – la sfarsit de zi de genul asta, sunt foarte, foarte obosita. Nu imi sta capul la conceptii literare. Asa ca.. despre ce sa scriu azi? Reality show cred eu ca e cel mai bine zilele astea – e in mine, il respir, ma tine vie, ma tine in alerta.

As putea sa continuu saga de mai jos. Sunt extrem de tentata sa va povestesc ce inseamna sa iti doresti vopsea speciala pe pereti. Pe 4 pereti. Si cum de la 4 pereti ajungi sa dau cu lavabila in toata casa. Si cum toate lucrurile, din dezordinea lor indiscutabila oricum, ajung sa fie un mare haos. Cum ajungi sa muti o camera in alta, cutii peste cutii, dulapuri peste usi, pervaze peste canapele, covoare rulate peste... scaune si... dintr-o data totul sa para ca dupa razboi. Aseara am avut nevoie de un nurofen – o pastila mica, alba, salvatoare, aflata intr-o cutie de medicamente. Cauta acul in carul cu fan. Eu, mama – ‘the quest for the Nurofen’. Nu am gasit. Am dat peste orice va puteti gandi, m-am enervat mutand iar de colo colo lucruri i-n-u-t-i-l-e, dar nu am gasit. Aici am ajuns – casa toata e vraiste, zugravii sunt pe domeniul lor preferat, folii de plastic inconjoara toata mobila, podelele sunt prafuite, mobila (inclusiv aia inca impachetata) claie peste gramada, dulapurile si sifonierele nu se mai deschid, miroase a lavabila proaspata dar nu am voie sa deschid geamul, mi-e cald de mor dar nu am voie sa las temperatura mai jos pentru ca – zice nea Florin – ‘pana maine tre’ musai sa se usuce’. Ma sufoc in caldura asta cu miros de aracet. Totul pentru ca am visat sa am doua amarate de camere intr-o altfel de nuanta decat restul casei. Si pentru ca ‘nea Florin’ e seful.

Va spun: as da orice sa mai fi avut o casuta. Doar una. Cea mai mica din lume – 1 camera, 1 chicineta, 1 buda. Sa stau acolo cat se intampla toate astea. Am deja-vu-uri cu renovarea 2005 cand vad nebunia asta din casa. Si ma anima un singur gand: la Craciun sigur nu va mai fi asa. Desigur ca probabil va fi si mai devreme, dar am invatat ca e bine sa nu iti faci iluzii cand te apuci de renovari (fie ele si finisaje finale), asa ca mi-am setat Craciunul ca punct de reper.

Sa vorbim putin si despre lucrurile care in proportie de 50% cred eu ca provoaca acest infern. I-n-u-t-i-l-i-t-a-t-i-l-e. Ele inca se afla in jurul meu pentru ca mama le pastreaza, le aduna, le adaposteste cu indarjire. Acum, ca intorc privirea in dreapta, vad:
- 2 mochete rulate. Aceste mochete nu mai sunt folosite de 2 ani si nu vor mai fi folosite niciodata in aceasta casa. E verdict.
- un sul textil protector impotriva curentului ‘care poate oricand sa patrunda pe sub pervazul geamului’. Am investit o gramada de bani in termopane. Sulul cu pricina si-a ispravit datoria demult. Nu inteleg de ce inca mai este printre noi.
- 4 ghivece din ceramica foarte vechi, goale, asezate unul peste altul. Deasupra lor, farfuriile speciale, in care se scurgea odinioara apa. Acestea sunt din sticla. Toate sunt fragile, le-am mutat de colo colo de cel putin 2, 3 ori. Avem flori, avem ghivece potrivite pentru ele, avem tot ce ne trebuie. Ghivecele vechi sunt apanajul afectiv al maica-mii. Nu stiu cand ne vom desparti de ele.
- o cutie plina ochi cu pantofi vechi. Nu am puterea sa o deschid sa verific ai cui sunt, sanse 9 din 10 ca nu sunt ai mei.
- sub cutii zaresc o alta cutie – protejata de o punga. E mai plata, punga o protejeaza de privirea mea ucigatoare. Nu stiu ce se ascunde acolo... as manca pe paine continutul daca as stii ca imi este folos cu.. orice. Am un feeling ca nu am ce manca.

Nu intorc privirea in stanga, pentru ca ne ducem la mii de caractere pe aceeasi tema.

Sunt absolut epuizata de lupta asta cu S.C. MamaPastreazaTot SRL. Si eu sunt atasata de lucruri pe care demult ar fi trebuit sa le arunc si sunt atat de constienta ca e greu sa te desparti de bucati din viata ta. Ca asta sunt obiectele astea – bucati din trecut. Dar lucrurile care ma incomodeaza sunt atat de vechi! Si atat de roase de vremea care a trecut peste ele! Si atat de din alta generatie! Si – cel mai grav - atat de i-n-u-t-i-l-e!!!! Incat nu ma pot abtine. Managementul stresului (meu) e la cote alarmant de joase. Si dupa cum stiu eu ca s-ar desfasura o noua discutie pe tema ‘hai sa aruncam/dam’ ce nu ne mai trebuie... presimt... e pe vine... un moment critic in relatia mea cu ‘societatea comerciala’ sus numita. Pe care o iubesc de mor, in care nici un sentiment investit nu e de prisos, dar care trebuie si ea sa se uite putin in jur, sa faca o reevaluare a obiectelor din imobil. Apelativul de SC e doar o forma de iubire, asa imi place mie sa ii spun astazi. Nu ridiculizez, nu ironizez.. e o metafora de clipa. O iubesc pe mama pana la capatul pamantului si inapoi, pana la cer si inapoi si totul multiplicat la infinit. Dar o iubesc pe mama – nu si dependentele din trecut, mochetele, pachetele, plasticurile, pungile si cele mai incredibile... lucruri.

Si ma intreb cum as putea sa fac despartirea ei de ele mai usoara. Si sunt blocata, ca de cel putin cativa ani incerc si tot nu reusesc sa o conving. Si cred ca solutia e tot la mine, si tine de resemnare. Adica nu pot sa trec pana la capat peste ce ii place ei, doar ca sa imi fac eu naravul. Of of...


PS: Ar mai fi un gand ascuns... nu vreau sa mint prin omisiune... De unele vechituri as putea scapa subtil, in timp... discret... Parca vad cum o sa ma intrebe: ‘Unde e cutare chestie... “ Si eu, cu aer preocupat de orice altceva: “-Pai... nu stiu Cocolino.... habar nu am eu, ce ma intrebi pe mine?!” :o)

Sunt foarte tare!

Sunt incantata. Sunt geniala. Sunt independenta. Sunt mandra de mine. Sunt descurcareata. Sunt puternica. Sunt fericita. Sunt organizata. Sunt indemanatica. Sunt harnica. Sunt discromata. Sunt risipitoare. Sunt extenuata. DAR sunt foarte tareee!

Nu mi-au murit laudatorii, dar la ora asta asa ma simt. Am avut cel mai prolific weekend de multa vreme incoace. Si sunt teribil de fericita ca in sfarsit, dupa ore intregi de alergatura, sunt fericita posesoare a unor bucati de lemn, adica viitoarea mea mobila: una bucata mega dormitor (care e pe drum) si una bucata mega biblioteca (care e in casa).

Daca cineva are impresia ca asta este un lucru putin, check on my tot do list – si aminte luati – mai toate sunt CHECKED!!!!!

Acum o luna si ceva:

• prima vizita la Ikea
• prima vizita la Mobexpert
• prima vizita la centrele de mobila din Ghencea
• primele masuratori in casa
• primele cautari pe net
• deschis un nou carnetel, intitulat Renovare 2007
• primele notite/schite/bugete in carnetel
• prima vizita la banca. De fapt, m-a vizitat pe mine banca si m-a aburit foarte repede.
• primele discutii, primii nervi, primele certuri cu... S.C. MamaStieTot SRL

Acum o luna:

• scos boarfe/documente/carti/vechituri/vechituri/vechituri din dulapuri
• demontat mobila veche. Participat activ.
  Daca nu stiti cat de greu e un sifonier de lemn masiv de 2,3 m lungime si cam 1.80 inaltime, care sta inclinat si tu esti sub el, pe post de cric... va spun eu.
• carat mobila veche pe scari, jos
• zbatut si discutat cu toti vecinii direct implicati in actiunea ‘cum bagi un camion de 3,5 tone pe o strada unde Fiesta mea abia se strecoara’. Task indeplinit de asemenea.
• ajutat la incarcat mobila veche in camion imens
• spus la revedere la camion, cu tot cu mobila din copilarie si milioane de nervi ca nu am putut sa scap pana acum de ea.
• marcat moment nostalgic, dar fericit
  

In ultimele 2 saptamani

• vizite multiple, intetite, consecvente la furnizorii de mobila
• invatat procedura de achizite mobila de la ikea aproape pe de rost
• consemnat incapacitate maxima de luat decizii cand vine vorba de: culori, nuante, texturi, materiale.
• semnat actele cu banca, devenit foarte bogata peste noapte.
• ratat ziua potrivita pentru scos bani si plecat din Bucuresti = pierdut o saptamana aiurea
• comandat fotolii, masa, consola care intarzie sa se livreze din vina furnizorului
• consemnat pierderea unui obiect din mobila comandata – consola
• primit discount la mobila, pierdut dreptul de transport gratuit
  

Ieri

• gasit cu mare bucurie una bucata canapea extensibila de 2 locuri, dar maxim 150 cm.
  Pentru necunoscatori sau pentru cine vreodata va avea nevoie de un astfel de obiect... e bine de stiut: o canapea clasica, mica mica, de 2 locuri, DAR extensibila - este una dintre cele mai pretioase si greu de gasit piese de mobilier pentru casa.
• plecat cu entuziasm in ikea pentru achizitionare 1 bucata biblioteca de 3,30 m lungime si 2,30 m inaltime; incarcat in carucior, renuntat la usi de geam din motive de volum, greutate, manuire imposibile.
• primit cu bucurie ajutor de la prieteni, adus acasa biblioteca, urcat la etajul 2,
• sarbatorit momentul cu varf si indesat - prin somn!

Astazi

• 9:00 antamat minunata canapeluta.
  Stat aproape 2 ore ca sa aleg nuante si textura la 3 bucati de carpa – baza canapea, perne spate si sezut. Nu sunt convinsa ca am ales ce trebuia. Checked anyway.
• achizitionat una bucata dormitor matrimonial (hahaha!), compusa din multe multe multe bucati de lemn lungi si groase si al naibii de grele
• 11:00 intrat in ikea unde: verificat disponibilitate elemente dormitor (minus pat) pe stoc; abordat problema ‘pat’ in alt raion, descoperit ca fiecare element de pat este separat dpdv cost si pozitionare in depozit; confruntat cu problema ‘saltea’ care nu poate fi luata din magazin decat cu rezervare si proforma. M-am trezit fata in fata cu 3 tipuri de saltea: 1. cu arcuri (simple, compuse, cu par de cal, cu burete intre ele); 2. din latex; 3. din spuma. Fiecare din ele mai avea si alte criterii: fermitate (mica, medie si mare) grosime (mica, medie si – desigur - mare) si recomandari functie de greutatea corporala a utilizatorului. Am ales cu 1% sfat avizat si 99% inspiratie de moment: medie ca grosime, medie ca fermitate... latex... ca nu se deformeaza si nu scartzaie ! :o)
• plecat in depozit ikea si inceput sa umplu carucioarele.
  M-am gandit sa le scot pe rand, intai noptiere, comoda, polite de sifonier - chestii grele dar nu foarte voluminoase; apoi sa incarc/ies cu sifonierul, cadrul de pat, usile din geam, etc. Aveam carucioare in toate colturile depozitului. Strategia mea era sa ies pe rand cu fiecare din ele, sa le predau la livrare si sa ma intorc dupa urmatorul. Abia cand trageam si ma chinuiam sa pun cadrul de pat in carucior am primit ajutor de la un tip angajat acolo, care s-a milostivit si mi-a ramas aproape, fidel si increzator pana la iesirea din magazin. Thank you, Alex! Schimbat strategie de scoatere a carucioarelor din metoda mea in metoda ‘Alex: cu tupeu’. Adica am iesit cu toate 4 odata, am facut o singura coada, am primit o singura factura... dar am avut si de impins si tras... la toate odata! Am fost ajutata si de securitatea din magazin, care mi-a pazit cate 3 carucioare in timp ce eu impingeam la al 4-lea, mai ales dupa ce am platit si am iesit in zona publica. Dus carucioare catre serviciul de transport unde se mai aflau cel putin 50 de astfel de mega pachete cu mobila la fel de voluminoasa ca si a mea. Strecurat printre toti, intrat in fata, completat formalitati, scapat de 3 carucioare. Dat spaga pentru paza caruciorul 4 pe care urma sa il incarc si transport eu; fugit in fundul parcarii, adus masina, gasit loc de parcare in zona de desfacere, garat cu chiu cu vai (cu spatele, :o((( ), parasit masina, alergat dupa carucior 4, preluat carucior 4 – maximizat timpul cu un stop la facturi, apoi stop la preluare saltea, apoi predare saltea la serviciul de transport – fugit inapoi la masina in clipa in care in difuzoare se auzea “posesorul autovehiculului cu numarul B-80-U... este rugat sa se prezinte la masina’. Prezentat la masina cu suflet la gura si carucior full. Incarcat masina.
• 18:00 plecat din Ikea.
• 18:15 intrat in Bricostore, nu gasit deschis la vopsele speciale
• 19:00 acasa: nu gasit loc de parcare, oprit si descarcat departe, carat sus.
• 19:30 primit vizita zugrav, agreat ce avem de vopsit prin casa, agreat costuri, compus lista de cumparaturi
• 22:00 mancat, baut apa, tras sufletul
• ......... de 1 ora si ceva scriu la postul asta......

Cand te apuci de modificari in casa, de unul singur (ba nu: de una singura!), habar nu ai catre ce te indrepti. Pentru mine asta e faza a 2-a – de finisaje, mobila, lampadare, perdelute, floricele... Diminutive, soft, floare la ureche, piscatura de tantzar. Acum 2 ani am trecut prin orgiile renovarii mudrare – aia cu impachetat si mutat toate lucrurile din casa, daramat pereti si dat jos tot pana la beton, refacut instalatie electrica si sanitara, zgomot de picamare, saci de moloz, carat metri cubi de gresie, taiat tevi, produs inundatii subite, ascultat racnete vecini... familiarizat cu notiunea de santier in adevaratul sens al cuvantului. Santier in toata casa, 3 luni si jumatate. Candva, cand ma vor tine nervii si voi avea puterea sa glumesc pe tema anului 2005... voi scrie si despre asta. Sper sa o fac suficient de clar cat sa invete si altii de pe urma lectiilor pe care le-am tras eu. Cea mai importanta v-o spun acum: zidarul iti poate fi cel mai mare inamic, sau – daca poti sa faci putin pe invatacelul in fata ‘maestrului’ si sa-l gadili in orgoliu – cel mai bun prieten!

Revenind la prezent, nu am terminat, mai am. Dar... cat de putin mai am! Cred ca weekendul asta si toate kilogramele pe care le-am carat de colo colo sunt ultima mare sfortare. Icnetul final. Mai am un hop de trecut cand vine dormitorul cu totul – dar o sa ma bazez pe cei care il aduc, eu nu mai car. Si cu montajul, ca e foarte important. Si restul... chiar ca floare la ureche! In afara de organizare, coordonare a activitatilor si procurare de materii preime precum cuie si bere pentru meseriasi – ca au toate un timing toate astea si se leaga unele de altele ca verigile in lant – alta treaba nu mai am. Ba da – sa imi fac planuri de vacanta! Casa e aproape gata! Dau de baut cand termin, promit! Poate chiar de ziua mea!!!!

Pana atunci insa... sa revein la to do:

• caut montator de mobila priceput, destept si bland cu buzunarul meu. Ikea nu a trecut testul. Ei cer ‘doar’ 10% din valoarea mobilei.
• caut electrician dupa acelasi profil sa imi monteze si mie niste becuri imposibile
• caut nene disponibil cu masina suficient de mare cat sa incapa in ea 2 fotolii si o masuta.
• caut producator de mobila la comanda pentru nimicuri gen: pervazuri interne, retusuri pe mobila existenta, montat hota/dulap suspendat, construit usi debara. Criterii de selectie: disponibilitate, seriozitate, promptitudine!
• caut consultant care sa ma ajute sa aleg un LCD si un DVD player bun :o) ca am de gand sa recuperez la greu cu filmele
• caut solutii de tratat o raceala cu stari febrile si febra musculara dupa zilele astea doua. Sa nu imi recomandati aspirina saracului ca nu tine! :o)
• caut un pat in care sa ma odihnesc. Maine dimineata o iau de la capat.

Saptamana frumoasa, prieteni!

PS: Sunt incantata. Sunt geniala. Sunt independenta. Sunt mandra de mine. Sunt descurcareata. Sunt puternica. Sunt fericita. Sunt organizata. Sunt indemanatica. Sunt harnica. Sunt discromata. Sunt risipitoare. Sunt extenuata. DAR sunt foarte tareee! Sunt incantata. Sunt geniala. Sunt independenta. Sunt mandra de mine. Sunt descurcareata. Sunt puternica. Sunt fericita. Sunt organizata. Sunt indemanatica. Sunt harnica. Sunt discromata. Sunt risipitoare. Sunt extenuata. DAR sunt foarte tareee! Sunt incantata. Sunt geniala. Sunt independenta. Sunt mandra de mine. Sunt descurcareata. Sunt puternica. Sunt fericita. Sunt organizata. Sunt indemanatica. Sunt harnica. Sunt discromata. Sunt risipitoare. Sunt extenuata. DAR sunt foarte tareee! Sunt incantata. Sunt geniala. Sunt independenta. Sunt mandra de mine. Sunt descurcareata. Sunt puternica. Sunt fericita. Sunt organizata. Sunt indemanatica. Sunt harnica. Sunt discromata. Sunt risipitoare. Sunt extenuata. DAR sunt foarte tareeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeee!

:o)))

Seara slagarelor

Cand eram mica mica, o vedeam pe mama cazand in nostalgii de cate ori la televizor se difuza cate o romanta sau slagare si succese ale timpului. Si faceam pe dura, eram cu un ochi la casetele clandestine ale lui frate-meu care asculta Modern Talking si CC Catch, Sabrina si Bad Boys Blue. Mai tarziu, tot cautandu-mi stilul, ma straduiam sa fiu ‘depechista’. Nu ma interesau romantele si toate slagarele romanesti de prin anii 80-90. Nu oficial. Sigur va amintiti, dupa Revolutie nimeni nu mai asculta muzica romaneasca. Nu tinerii, nu cei de varsta mea – deci, in mod oficial, nici eu.

Dar a existat viata si inainte de revolutie. Ba chiar o copilarie minunata, presarata taman de aceste slagare. Adica... slagarul e pentru mine cam ce e madelaina pentru Proust. Turning back to time. Eu... oscilam. Eram cand rockeritza, cand depechista, cand ma isterizam dupa Michael Jackson. Dar cand nu ma vedea gasca, ascultam si Radio Romania Actualitati - mai ales emisiunile lui Paul Grigoriu – care difuza dimineata slagare romanesti de altadata. Si urmaream si festivalul de la Mamaia, dar si Cerbul de Aur. Si, tot din aceeasi poveste, dar mai tarziu si la alt nivel zice-se, Eurovision (o sa scriu intr-o zi despre cum luam notite si dadeam note si faceam pronosticuri in privinta asta...).

Trebuie sa recunosc, ceva din mine a rezonat dintotdeauna cu muzica romaneasca de dinainte de '89. Eu nu as putea uita niciodata de Mirabela Dauer, de Corina Chiriac, Angela Similea, Marius Teicu, Nistor, Rosu si Negru, Compact, Mondial, Mihaela Runceanu, Marina Voica, Dan Spataru, Cornel Fugaru, Pompilia Stoian, Semnal M... toti, toti cei din generatia asta pe mine ma intorc intr-o stare de... placuta reverie.

Pe o parte din ei ii stim cu totii. Pe altii, eu una nu i-as recunoaste nici pe coperta discului, daca i-as vedea. Despre majoritatea, habar nu am cand au debutat sau cu ce, care au fost perioadele lor de faima - - si va spun sincer, nici nu ma intereseaza. Nu stau acum sa fac analiza si istorie muzicala predecembrista. Nu conteaza, nu ma preocupa. Am o ureche muzicala modesta, o inima cu ceva coarde de atins si un pic de voce cat sa reproduc ce aud. Ma risc si eu cu un refren din aria asta si de fiecare data ma duc departe, intr-o lume a mea, o lume in care imi face atat placere sa ma intorc, poate pentru ca la vremea aceea ma simteam atat de in siguranta... visand la cat de frumoasa va fi viata mea. Deh... aveam 8-9-10-11-12-13-14-15-16 ani! :o)

Nu am scris despre asta degeaba. Aseara am iesit intr-un restaurant elegant, de fitze si mofturi. M-am dus acolo cu prieteni sa mananc o portie sanatoasa si delicioasa de clatite si am dat peste... ‘Seara slagarelor’. Adica: o seara speciala, dedicata melodiilor romanesti vechi si atmosferei specifice anilor '70-'80. Pop, rock, romanta... Romania de odinioara. Concept de care evident m-am indragostit instant... Si nu numai eu, noi toti cei prezenti la clatite. Am ajuns sa prelungim o simpla cina la o sezatoare de peste 6 ore doar pentru ca – la un volum din ce in ce mai indraznet – am auzit numai slagare romanesti vechi. (Imi suna a pleonasm chestia asta - slagar vechi. Cine mai foloseste azi cuvantul 'slagar' pentru a numi un... hit??!!)

In atmosfera asta 'de slagar'... mi-au fost atinse coardele de la inimioara. Mi-am dorit.. macar putin... sa cant alaturi de Bogardo si Stela Enache despre anii mei de liceu, cum tineam eu soarele in mana, despre recreatii, emotii la romana, cum la mate dai de greu si ... despre eu, legendarul Prometeu.... Hehe...

Si sa cant cu Gil Dobrica:
‘Hai acasa,
Hai cu mine...
Hai cu mineeeee
Sa pornim la drum.
Ne asteapta casa noastra draga
Iarba verde si poteci de drum....”

Sa va mai spun despre ‘nu-mi lua iubiiiirea daca pleci / mai lasa-ma sa cred in eaaaaa...’? Sau despre:
‘Te-astept sa viiiiii
Sa te intorci la mine
Numai aiiiici ne va fi ceeeel mai bine
Sa treci din noooou
Cu inima-mpacata
Al casei prag
Asa ca altadataaaa...?’

Va amintiti de:
‘Daca ochii tai
Vreodata vor mai plange
Daca pasii azi
Ti se intorc din drum
Aminteste-ti, tu,
Prietene, si spune-mi
Un inceput nu e,
Nu-i un sfarsit de drum.’

Sau de....
'Vine sau nu vine,
Dati-mi un raspuns
Nu cred chiar de mine sa se fi ascuns,
Unde umbla, unde este?
De mi-ar da macar o veste
Sa stiu ca exista si mi-ar fi de-ajuns.
Sa-i amintiti, va rog frumos, adresa mea
Cand va-ntalniti cu fericirea...
Casa cu plopi, strada Sperantei, la parter...’

Pe asta nu sunt convinsa ca v-ati aminti-o lesne:
‘Iubire, bibelou de portelan
Obiect cu existenta efemera
Te regasesc pe-aceeasi etajera
Pe care te-am lasat acum un an...
Iti multumesc, dar... cum? ce s-a-ntamplat?
Ce suflet caritabil te-a pastrat
In lipsa mea, in lipsa ei, in lipsa noastra
Ce demon alb, ce pasare albastra,
Ti-a stat de veghe atata timp
Si te-angrijit
De nu te-ai sparat
Si nu te-ai prafuit....????”

Cu asta termin, gata:
“Daca pleci, vreau sa vin cu tine
Daca pleci, ia-ma si pe mine
Daca pleci, n-ai sa poti trai cu tot
Ce-a fost si nu mai vrei sa stii...’

:o))))

Oricat m-as agita fredonand in timp ce scriu, nu cred ca va conving cu versurile. Am cautat pe youtube sperand sa gasesc mai mult, am reusit doar ce se vede mai jos. Un tip a luat initiativa si a compilat slagare romanesti intr-o coletie cu 2 serii. Si linkurile astea sunt foarte la indemana. Daca nici asta nu e suficient, va recomand direct restaurantul Elements – Str. Buzesti (la ora asta... nu mai dau de numarul de telefon pe Google, daca va intereseaza, pot face rost de telefon ... pe lumina). Poate aveti sansa ca ei sa mai organizeze o astfel de seara toamna asta, va garantez, se merita!

Pana una alta... cu un suflet usor si cald ca la 15 ani... va recomand cateva refrene.

Si un cascat si un soptit si lin.. somn usor prieteni!

ZA LIST:

Prieten drag - melodia cea mai draga mie, o canta Pompilia Stoian dar nu am gasit decat aceasta redare... e primul cantec din serie...

Mondial - Romanta fara ecou

Angela Similea - Refrene cunoscute

Mihaela Runceanu – De-ar fi sa vii

Mihaela Runceanu – Fericirea are chipul tau

Marian Nistor & Mirabela Dauer - Frunza mea albastra

Stela Enache- ani de liceu

Marina Voica - Intr-un colt de cafenea

Ilie Micolov - Dragoste la prima vedere

Eva Chis/Kiss??? - E scris in stele (stiu... stiu ca nu e originala... dar are si ea un loc in amintiri; cum se scrie numele ei???)

Gica Petrescu - Cel mai frumos tango

Dida Dragan - Deschideti poarta soarelui

Loredana Groza - Buna seara, iubito

Madalina Manole ft. Costi - Fata Draga (nu am vrut formula asta.. dar nu am gasit alta...)

Laura Stoica - Un actor grabit

Gheorghe Gheorghiu-Unde dragoste nu e, nimic nu e

Ducu Bertzi-Floare de colt

Semnal M - La fereastra ta

Carmen Radulescu - Nu Stiu

Iris - Floare de iris

Rosu si Negru - Pseudofabula

Ducu Bertzi - M-am indragostit numai de ea

COMPACT - Cind Ma Gindesc La Tine

Compact - O noapte si o zi

Marian Nistor – Domnisoara

Mi-e prea somn... ma gandesc ca intr-o zi poate ma ajuta cineva sa fac lista asta bigger and bigger... voi sa vreti. Eu tot aici sunt.

PS: sunt asa de multe de povestit pe tema asta cu slagarele romanesti... sigur revin. Ba chiar poate pregatesc o lista cu TOT ce imi amintesc in timp. Inclusiv romante. Pe cineva trebuie sa mai intereseze, musai. :o)

Inter city

Sunt in tren. Incredibil ce dragut ca m-am putut conecta la internet si chiar merge. Si bateria la laptop chiar tine. Daca si reusesc sa pun postul asta pe blog, ma declar pe deplin satisfacuta. Ca sa nu va zic ca mai sunt satisfacuta de oarece lucruri care se intampla in jurul meu, chiar acum. Dupa experienta din gara pe care tocmai am parasit-o, aproape ca nu imi vine sa cred ca sunt tot in Romania. Adica stiu ca sunt, dar uite asa, pentru o clipa, uitandu-ma in jur, m-am gandit ca nu e chiar imposibil sa te simti... bine. Ca eu acum simt confort, liniste, siguranta. Ce sa mai, ma simt bine intr-un tren romanesc, pe o ruta interna. Circul cu o garnitura mai eleganta, un tren inter-city. Si scaunul pe care stau este capitonat si husa este curata, manerul de asemenea intr-o nuanta frumoasa de cires, da bine cu tot decorul. Podeaua frumoasa, suportul pentru bagaje e din sticla, curat si el, incredibil de curat, exista cuiere langa fiecare geam, spoturi si lumini in zonele de acces, usile glisante sunt ermetic inchise, de la radiatorul din dreapta mea emana o caldura imbietoare, nu bate curent, nu simt mirosuri care sa ma terorizeze, lumea in jur civilizata, din loc in loc se aud discutii foarte normale, nu tipa nimeni, nu pacane nici o balustrada, parca nici zgomotul rotilor nu este ca altadata, nu ne hurducaie nimeni, ba chiar as zice ca nu mergem, ci ne leganam incet spre Bucuresti. Nu ma deranjeaza mai nimic! Incredibil, dar chiar asa este. Ma gandesc la momente in care am mers cu trenul in strainatate... as putea sa jur ca nu sunt in Romania acum. Din timp in timp o voce calda (de barbat!!!) ne anunta ca vom opri la statia x si ca vom stationa 5 minute... CFR, sunteti prietenii mei astazi. Daca ati fi gandit si putina muzica in tot decorul asta, poate chiar va iubeam.

PS: exact in aceste momente, un cuplu de batranei din stanga a luat initiativa de a-si lua micul dejun. Intre ei, jos, este o punga din care ea scoate un baton de salam, taie felii cu un briceag si ii da lui, care si-a rupt o un colt de paine de graham si molfaie incetisor. Armonia de mirosuri de mai devreme nu mai e valabila...

O, tu... vis frumos... Ca sa nu te pierd, mai bine ma uit pe geam, la peisaj....

Ghid de supravietuire pe A2

Tocmai m-am intors de la Constanta. Sunt convinsa ca marea majoritate deja ati circulat pe Autostrada Soarelui de cel putin cateva ori si ati remarcat ca spatiile de servicii sunt... NU. Adica exista, de anul trecut totul e pregatit ca ele sa isi intre in drepturi, dar tot ce poti sa faci acolo e... sa stationezi sau sa te risti, din loc in loc... pentru un pipi.

Si drumul de intoarcere, noaptea, de la Constanta spre Bucuresti, mi-a starnit pofta de liste. M-am gandit sa retin ca data viitoare cand ma apuca plecatul spre est... sa ma pregatesc din timp, cu de toate. Si pe voi sa va avertizez, atat cat se poate... Stiu ca fiecare cu experienta proprie, dar poate vreti sa luam aminte... ca inainte de A2 trebuie sa:

1. Alimentam rezervorul cu ce ii trebuie lui. Masina mea primeste maximum 40 litri benzina – asta teoretic imi ajunge sa trec autostrada de la un cap la altul. Cred. Daca, Doamne fereste!, mi s-ar intampla ceva – nu stiu... zic si eu, daca mi s-ar intampla sa ratez ultima benzinarie la iesirea din Bucuresti... raman la mila voastra. Umpleti rezervorul cand plecati, va rog. Pana la muuult dupa iesirea de pe autostrada nu exista nici o benzinarie. Nu avem nici una pe raft. De 2 ani, de cand s-a dat in folosinta autostrada asta... benzinariile nu se mai gasesc pe piata. E penurie totala intre Bucuresti si Fetesti!

2. Atentie: obligatoriu pp/kk inainte de plecare. Daca nu va amintiti de asta cand opriti la benzinarie... sunteti pe cont propriu. Si aveti 2 optiuni: ori rezolvati problema ‘civilizat’, in budele infecte amplasate din kilometru in paste in respectivele spatii de servicii publice, ori va usurati apeland la metoda traditionala – langa gardul de la marginea drumului, printre alte dovezi similare lasate de predecesorii in trafic. Pardon, mai exista o solutie – cica japonezii au venit cu o inventie. Au gandit un device special pentru nevoi fiziologice care apar firesc si subit in timp ce soferii stau in linii interminabile, in trafic. Problema e ca daca te apuca orice pe A2... in mers... nu te mai scapa nimeni. Si micutul japonez e tare departe.

3. Cumparam apa. Mancam sau facem provizii de drum. Iesirea din Bucuresti e ultima sansa. Punct.

3a. Direct legat de sfaturile de mai sus, ma mai gandesc la: nu consumam alimente potential daunatoare digestiei optime!!!!

3b. Nu bem multa apa. E bine sa mentinem vezica intr-o stare prietenoasa pentru o ora si jumatate cel putin.

4. Incarcam telefoanele mobile. La nevoie, pe A2 nu ne mai salveaza decat mobilul. Se stie bine ca nu exista nici un alt punct de contact viabil. Cabinele sugestiv intitulate ‘SOS’ sunt praf in ochi. Nu merg.

5. Verificam toate luminile masinii. Adica sa f u n c t i o n e z e. Daca va prinde noaptea pe aici, va prinde bezna. Marcajul de pe mijlocul drumului este realmente chior pe distante foarte mari, multe din panourile care despart cele 2 sensuri sunt acum probabil... tabla pe casele nevoiasilor care s-au servit direct din drum. Culmea – lumini din abundenta in zona... spatiilor pentru servicii. In rest, faza lunga este vitala, luati-o cu voi! Daca nu... ma gandesc: o lanterna... ceva???!!!

6. Foarte important: ne pregatim pentru o cursa de tip... ‘150 km obstacole’. Noi am intalnit pe drum... un cal. Un C A L: din ala cu 4 picioare, o coada, o coama, un cal pe care poti pune sha, capastru, fraie si care trage la caruta. Un cal, oameni buni! Nu stim ce pastea pe mijlocul autostrazii la 9 seara, in bezna descrisa mai sus... dar acolo era. Pasea alene, calm, nimic nu parea sa il stinghereasca. Bietul de el... ! Si mai si: niste domni bine intentionati se agitau pe ‘aleea’ asta, cum aparea cate o masina la orizont. Noi i-am vazut cum alergau de la stanga-dreapta pe sensul nostru de mers cu niste leduri luminoase in mana si purtand veste reflectorizante. Cand ne-am apropiat, s-au urcat pe gardurile din stanga si din dreapta. Asta era metoda ‘oficiala’ de semnalizare a unui cal pe mijlocul drumului. Tot e bine, gratie lor sunt aici sa scriu acest post. La 100... si multi km la ora ma intreb cum mi-ar fi stat cu un cal pe mine, pe A2.

Hm... Rad de plang. Rad.. de plang.

PS: Jur ca nu imi explic cum a ajuns calul ala acolo. Restul... mi le pot explica. Calul insa... nu!

3 luni = 3 capsunici

In timp ce imi vedeam linistita de corabiile mele scufundate prin tabele excel, flow-uri si intalniri... m-am trezit cu o surpriza de mi-au dat lacrimile. Asa m-am emotionat ca nici nu mai am cuvinte de insirat aici... Decat ca incerc sa ii multumesc Elenei pentru una dintre cele mai frumoase surprize evar! Ce sa mai... Elena, draga mea... doar sa spun 'multumesc' nu imi pare suficient. Ramane de vazut cum o voi face... Am de recuperat, I know, i just know it...




Bloguletul la 3 luni...




... si aici, cate o feliuta pentru fiecare dintre voi (cu capsunica cu tot - scuze de cacofonie multipla... sunt inca emotionata....) :o)



Multumesc tare tare tare tare!

O poveste

M-am obisnuit ca dimineata sa dau o raita prin blogurile pe care le-am inclus in Favorites. Intr-un fel, iau pulsul realitatii– al oamenilor care se uita in oglinda sau arunca priviri prin jur si isi dau cu parerea despre ce vad. Prefer sa fac asta decat sa citesc presa, un obicei de care nu m-am lipit niciodata, nici macar cand ar fi trebuit.

Si astazi dimineata, rasfoind pagini si comentarii pe diverse teme, ajung la povestea unei persoane cel putin deosebite – marturie stau posturile din blog, pentru ca nu o cunosc personal. Am citit un post, al doilea pe aceeasi tema... al treilea... pe toate, pana la sfarsit. Am intrat intr-o lume in care pe de o parte exista tristete si ingrijorare, slabiciune si teama dar, pe de alta parte, incredibila incredere si speranta si optimism. Aceasta femeie si-a pierdut un ochi. Si seria posturilor pe aceasta tema se numeste ‘pierderi’.

Iar acum, ca am citit prin ce trece... ce senzatii te pot incerca la fiecare pas si cum fiecare noua clipa aduce cate o traire care te loveste in moalele capului... acum am o perceptie diferita asupra cuvantului ‘a pierde’ sau ‘a nu avea’. Ma simt mica, mai mica... m-as ascunde cumva cu problemele mele cu tot in fata unor astfel de situatii. Si ma simt mica, atat de mica, in fata unor persoane ca ea, care gaseste timp sa raspunda cu liniste interioara comentariilor de pe net, in timp ce reinvata sa perceapa distanta la care sunt lucrurile din jurul ei, cum sa isi mentina echilibrul trupului si cum sa faca fata privind lumea – realmente si dintr-o data – cu un singur ochi.

Sper sa va faceti timp sa cititi aceasta poveste. Eu cred ca este una de curaj in primul rand, dar si o lectie ca... dramele noastre de zi cu zi nu sunt nici pe departe atat de importante si grave precum ni le imaginam noi.

Si mai cred ca orice cuvant de sprijin din partea oricui – prieten sau necunoscut – poate aduce macar o mica alinare intr-o situatie atat de grea...

Pierderi – I-dana.

Dupa 3 luni

Astazi se fac 3 luni de cand m-am apucat de scris ‘la vedere’. Ma bucur atat de tare ca, de cand am deschis acest blog, traiesc o noua experienta. Noua si fascinanta pentru mine; eu, care niciodata nu am avut un hobby anume. Stiind ca vine o zi aniversara, m-am gandit mai serios la ce ma anima in noua mea ‘ocupatie’. Si mi-am dat seama ca motorasul acestui blog vine dinauntrul meu, din ceea ce sunt. Si, din nou, m-am bucurat de asta.

Vorbesc mult, scriu si citesc ce apuc pentru ca asa simt eu. De cand ma stiu am facut-o. De mica m-am capatuit cu o logoree de care azi mai scap transpunand vorbele in cuvinte si gandurile in fraze. In scoala, lucram cu placere la compuneri, comentarii si analize; corespondam prin scrisori lungi si descriptive, ba chiar am cochetat si cu poezia intr-un mod de care acum ma amuz. La facultate... m-am dus spre jurnalism. Si poate nu degeaba, desi ‘incredibila’ mea cariera in presa sfarsit s-a sfarsit glorios la doar un an si jumatate de la debut. Oricum, in munca mea, sunt ‘compozitoare si virgulista’. Am ajuns ca fac eforturi sa fiu concisa, sa pot scrie un sms scurt... iar posturile mai mici pe care le public pe acest site sunt doar pentru ca nu am timp sau ma tem de ridicolul ideilor mele.

Scriu despre mine si experientele mele cu cei din jur pentru ca imi plac oamenii si ma inspira. Imi plac povestile, imi place sa fiu prezenta in grupuri, sa argumentez si sa urmaresc barometrul pe care il reprezinta interlocutorii mei. Sunt posesoarea unei curiozitati native si zic eu ca ma situez in limite optime cat sa nu fiu... defectuos de curioasa. Doar ca m-as dori atat de mult sa am ceva interesant de ascultat mereu, sa pot acumula mai mult, si mai ales... sa invat mai repede.

M-am decis sa scriu pentru ca nu imi place singuratatea. Vreau sa fiu conectata cat mai mult cu oameni dragi mie si cu ce se intampla in viata mea si a lor. O parte din mine cauta admiratie si afectiune – nu este un gand ascuns si as minti sa nu il recunosc. Cand si gaura aceasta va fi acoperita pana la un nivel satisfacator – si sper ca va fi - ma voi bucura si mai mult de aceste conexiuni pe care sper ca le leg acum.

Scriu pentru ca... verba volant... Tot ce pun pe hartie e pentru mine o dovada foarte vie a modului in care merg inainte. Tot ce scriu astazi va fi maine marturia a ceea ce am simtit sau judecat ieri. Voi putea contoriza cum am reactionat si de ce am gandit intr-un anumit fel. Nu voi ramane doar cu impresia si amintirea reactiilor mele. Va trebui sa accept ca uneori am gresit, dar si sa ma incred in mine pentru momentele cand am fost inspirata. Iar asta ma va ajuta sa ma cunosc mai bine.

Scriu pentru ca de fiecare data cand ma asez in fata unei pagini goale ma provoc sa... gandesc pozitiv. Nu reusesc mereu, dar este un exercitiu. De multe ori habar nu am spre ce cuvinte ma voi indrepta, ce idee vreau sa arunc in joc, dar toata bajbaiala asta ma ajuta sa ma simt.. mai libera si optimista. Magnifice clipele in care absolut tot ce ma inconjoara se reduce la un singur subiect! Asupra lui ma concentrez sa il disec, sa il impachetez, sa il prezint cum il vad eu si chiar mai bine (desi, poate ca cele mai bune randuri ies exact cand nu ma gandesc foarte mult la ce va iesi).

Scriu pentru ca imi place sa recitesc si sa revin asupra ideilor mele. Vreau sa imi inteleg si sa imi depasesc intr-un fel incapacitatile, dar mai ales vreau sa capat incredere in mine. Imi plac enorm clipele in care, la a doua lectura, mai tarziu, ajung sa ma intreb ‘ oare chiar eu am scris asta??’... Si, desi poate suna a falsa modestie, uneori chiar mi se intampla sa imi placa ce am scris. Nu voi aborda acum subiectul opus – ce NU imi place. Mi-am propus ca astazi sa ma imbarbatez, nu sa ma demoralizez. :o)

Cand si daca voi avea curajul sa pun adresa asta pe motoare de cautare, voi iesi cumva din cercul de conexiuni directe. Voi infrunta pareri si reactii diverse. Dar ma astept ca marea majoritate a replicilor ma vor pune pe ganduri. Unii din cei care vor citi ce scriu ma vor blama, altii poate vor citi cu placere particele din viata mea, altii poate vor gasi paralele, idei, cai, iesiri sau, cine stie, alinare in ceea ce scriu. Imi este imposibil sa stiu acum ce voi gasi atunci de facut, dar sper sa nu renunt. As vrea sa nu fac parte si eu din procentajul ala mare de bloggeri care – zice-se - renunta dupa 6 luni. Pur si simplu as fi dezamagita de mine, deci voi lupta sa nu o fac.

Leave me alone!!!!

Melodia zilei. A saptamanii. Poate a lunii, desi suntem in 9 abia. Cine stie...

Leave me alone

Vraja de 3 secunde

Am aflat si eu recent (si ma simt de parca as fi printre ultimii) ca s-a inventat o noua, super metoda contraceptiva (sau de fertilitate.. dupa caz, doamnelor). Metoda asta nu se bazeaza nici pe tratamente hormonale, nici pe interventii intrauterine, nici pe cine stie ce medicamente sau alte nebunii. Si e mai practica decat computerele care masoara gradul de fertilitate prin analiza urinei (asta e o inventie nu foarte recenta, dar de care stiam, deci ma simt si eu putin mai bine).

Despre ‘computerul contraceptiv’ care functioneaza prin analiza salivei, nu stiam. E o cutiuta mica (am vazut pe net diverse forme), care identifica si semnaleaza care sunt zilele fertile si cele nefertile pe parcursul lunii. Tot ce ai de facut este sa bagi in gura dimineata, pentru 3 secunde, un device special si gata – pe ecranul aparatului apar niste cifre rosii sau verzi. Adica ai sau nu ai unda verde. Sansele de certitudine – in jur de 99,3%. Costuri... pe net se gasesc si cu 300 euro. Priceless!

PS: nu va mai dau linkuri spre alte siteuri ca plecati de pe blog si uitati de tot de mine. hihihi... sau ma rog... ma mai gandesc.... :o) daca aflu cum se poate pe siteul asta sa faci linkuri intr-o noua fereastra... poate ma indur. poate... nu garantez :o)))

Mea culpa aricioza

Azi e Mihail si Gavril. Unii se petrec prin jur (incredibil cat de multi!!!!), iar eu trec printr-o perioada in care ma irita la culme aproape oricine si orice. Nu stiu cum se face ca reusesc asta, dar chiar sunt foarte nervoasa, iritata, pe toane. Cativa – mai apropiati si mai curajosi asa - mi-au si spus: ce ai? esti incredibil de virulenta, agitata, pusa pe hartza...

Da, oameni buni, asa sunt mai nou. Ce sa fac? Nu am ce sa fac decat ca uite, scriu, poate mai gandesc si eu in timp ce scriu si... recunosc ca am o problema... mai trece din naduf. Fereasca Dumnezeu de un kalasnikov prin preajma zilele astea (just kidding – ok? Pls relax...). :o)

Chiar si fara pusca, am reactii de... ‘unde dai si unde crapa’. Imi dau seama ca ar trebui sa disociez problemele adevarate de activitatile curente, cu adaos de stres in cote normale. Dar nu pot. Sunt ca un vulcan care sta sa erupa si te miri pe cine cashuna. Serios vorbind, ca sa ii feresc pe cei din jur de toanele mele, as prefera sa ma izolez intr-un loc ascuns... pana imi trece. Sa fac si eu ca strutul care isi baga capul in nisip cum nu ii convine ceva. Nu pot nici asta.

Mai bine inspir, expir, si iar inspir si iar expir si stau asa in respiratii controlate pana vine weekendul. Asta ar putea fi o solutie ca sa nu gafez mai mult decat o fac si sa va crut si pe unii din voi de replici acide si cel putin surprinzatoare.

Intr-ul fel, acest post este o incercare de a-mi cere scuze. Stiu ca unii pe care deja i-am calcat pe nervi citesc de regula ce debitez aici si ma gandesc ca... poate o problema recunoscuta e pe jumatate iertata. Ce ziceti ca atunci cand sar la harta sa va imaginati ca sunt.... un mic arici tepos pe care mai bine il ocolesti decat sa il starnesti? Va rog... Evitati-mi acreala zilele astea... si iertati-mi toana. E aproape incontrolabila....

Floricele, ghirlandute, nebunii

Mi-a placut asta. Mi-a placut mult de tot. Nici nu ma mira de ce, daca as putea sa desenez floricele peste tot, as face-o. Imi amintesc ca in timp ce invatam la facultate, tot repetand si tocind si repetand si tocind, ma desenam cu pixul pe picioare. Ghici ce desenam? Floricele, of course.

Imi plac mult petalutzele, floricelele (dupa cum vedeti, diminutive de rasfat), ‘acareturile’ colorate si ghirlandele galeshe care ne impaienjenesc ochii. De asta, imi place si ideea de mai sus.

As pune-o pe lista de cadouri pe care mi-ar placea sa le primesc. Hihi. O cos si pe aia cat de curand. Hihi. Si acelasi gen de grafica mi l-as pune si pe masina - sa fie acolo, cat de mica, o floricica. Place. Place mult!

Pentru toate gusturile si mofturile... click aici. Enjoy!

3 clickuri 'magice'

Nu am mai navigat demult, demult, demult..... de tot pe siteuri despre stil, moda, noutati si barfe despre VIP-uri. Dar am facut-o chiar acum, plecand de la un newsletter ce mi-a topait prin fata ochilor. Si, la o distanta de 3 clickuri efective... dau cu ochii de un articol care suna incitant: RAZBUNARE cu stil!

Hm... ia sa vad... ce aflu azi si nu stiam inca? Cand ma apuca si pe mine pandaliile razbunarii (deh, ca tot omul... ma mai bantuie cate un gand chinuitor) poate revin la aceasta resursa nestemata de experienta si discernamant si... ma inspir. Ma transform in piticul cel negru si rau si lovesc... cu stil! Hihi. Sau HA! HA!

Si cum stirile de genul asta trebuie impartasite (din spirit de solidaritate, da??) sunt aici sa va spun cum puteti lovi si voi cu stil. Voi rezuma asa: Kylie Minogue s-a despartit si s-a impacat succesiv cu prietenul ei, un oarecare nene (nu i-am retinut numele, fie el cat de vedeta o fi!). Cand in cele din urma Kylie a fost parasita definitiv, ea a gasit formula magica, reteta ideala si batista perfecta de sters permanent lacrimile de crocodil ale femeii uitate. Este o formula magica minunata, pe care trebuie neaparat sa v-o impartasesc. Fetelor, razbunati-va cu stil: faceti shopping si taiati-va parul! De fapt, citez: ‘asa ca fetelor, luati atitudine in stilul Kylie si in loc sa plangeti pe la colturi dati iama in magazine (continuu sa cred ca shoppingul este cel mai bun tratament de ridicare a moralului) pentru a achizitiona cele mai sexy haine care vor trezi cu siguranta interesul multor barbati (ca doar fostul nu era singurul om de pe pamant). Si daca nu te simti mai bine dupa toate astea e cazul sa dai fuga si la coafor pentru o schimbare radicala. Vei lasa in urma resentimentele si trecutul pentru a face loc unei alte femei mai increzatoare si mai senzuala.’

Nu va mint, asa ne invata pe noi acest articol. Ia uitati aici! Ja-le!

Nu am mai pus mana demult nici pe vreo revista din aceeasi categorie cu siteurile astea. Dar ma intreb: oare ce se ascunde sub coperti? Si... imediat vine 'servita' – imi arata Oana azi o super faza. Cunoasteti jocurile care iti testeaza atentia punandu-ti in fata 2 imagini foarte asemanatoare, in care de fapt se afla mici detalii diferite pe care trebuie sa le gasesti rapid? Ei bine, ce urmeaza e pe ideea asta, dar la case mari. Ia sa vedem: cat de repede gasiti diferentele ... click aici!

Comunicarea la barbati

In casa bunicilor si a parintilor - de Ciquitita

Ce surpriza extraordinara am avut astazi, citind aceste randuri! In primul rand pentru ca o prietena care mi-a promis mai demult ca va depana ceva amintiri pentru blog... chiar a scris! Ii multumesc foarte mult, draga mea! In al doilea rand, pentru ca este incredibil de frumos sa stai si sa citesti despre trairile, experientele si intamplarile altora. E incredibil in cate detalii din povesti te regasesti, cum faci conexiuni si legaturi cu propria-ti lume. Am luat o gura de aer astazi si a contat enorm, deci multumesc din nou. Asadar:

Doamnelor si domnilor... cu placere va invit in lumea si amintirile prietenei mele: CIQUITITAAAA. :o). Enjoy si revenim, mai avem!

“In casa bunicilor” de Ionel Teodoreanu.

Este foarte interesant pentru mine faptul ca am citit aceasta carte foarte, foarte tarziu. Nu pentru ca m-a atras in mod deosebit, ci pentru ca era pe lista de “must”. Pentru ca nu am avut nevoie de o lectura pe aceasta tema, lumea mea a fost “plina” de senzatii, culori, trairi, experiente cu bunici. Am fost si sunt o norocoasa. Am avut norocul sa ma nasc intr-un loc frumos, sa am o copilarie absolut superba sip parte de tot soiul de experiente care au contribuit la cresterea mea. Buna, zic eu cu modestie ;-)

In cazul meu, povestea s-a numit “In casa bunicilor si a parintilor”. De 'mine'.

Astazi o sa povestesc experientele culinare si regionalismele cu mult farmec din zona in care m-am nascut si am trait timp de 18 ani. Dup-aia am venit la “mitici”.

Zona muntilor Trascau, a Cheilor Rametului, „ulita Chiperului” cum se numea mai demult, cu aer proaspat si curat, cu cer plin de stele la care ma uitam seara de seara din curte, de pe terasa, din gradina, din fata portii…

Zona cu iz de …. multe lucruri bune. Se spune ca ardelenii mananca foarte bine. Este adevarat, iar cand stai in casa cu doua femei cum sunt mama si bunica-mea este cu atat mai adevarat.
Bunica-mea era maestra la coptul painii de casa, minunata, cum nu am mai mancat de cand s-a prapadit ea si nu cred ca o sa mai mananc curand. Facuta in cuptorul de piatra din bucatarie. Se trezea la 5 dimineata, de obicei sambata, incingea cuptorul cu lemne, framanta aluatul inca de cu seara sa dospeasca intr-un “vailing” mare si verde pe care il acoperea de obicei cu o fata de masa dintr-un fel de bumbac. O reteta cu cartofi fierti, drojdie, faina alba (musai din hambar, ca pe atunci nu se gasea si nu avea farmec faina la punga de hartie. Faina se macina la moara si mergeam cu sacii si cu caruciorul si o aduceam acasa). Pana dimineata aluatul aproape dadea pe dinafara ..numai bine, pe cand cuptorul era incins, lua frunze de nuc, le punea pe o lopata din lemn, speciala, punea o bucata mare si rotunda de aluat si le baga in cuptor (gata pregatit, cu jarul dat pe parti). Facea cam 5-6 paini o data sa ne ajunga o saptamana si sa mai dea si pe la neamuri, obligatoriu. Dupa ce se cocea destul, scoatea painea din cuptor, o batea de coaja cu un lemn, ca un ciomag, special si el, si iesea o nebuniiiieeeeee. Coaja batuta o dadea in curte la gaini, cica aducea aport de ….numai buna pentru o productie mai mare de oua. Ce imi placea era cand tata mergea la piata in perioada castravetilor (cand inca nu erau facuti in gradina) si cumpara si unt si mancam paine calduta (cand o rupeai trosnea de cat de crocanta era coaja) cu unt si castraveti verzi. Si sare, obligatoriu.

In paralel, veneau obligatoriu “pupurile”, favoritele mele. Din acelasi aluat, ca acela pentru paine, se faceau un fel de placinte pe care le umplea cu tot soiul de bunataturi. Cu varza, numarul 1 in topul meu (calita cu piper), cu cartofi (si ceapa), cu loboda si branza sarata (grasa si buna de la piata, de la tarani), cu ceapa calita, cu mere si scortisoara. Astea urmau painii in cuptor, cat mai era cald, tot pe frunze de nuc (cu putina faina deasupra sa nu se prinda). Cand erau coapte, le scotea din cuptor, le dadea cu o bucata de slanina pe deasupra (si pentru estetic si pentru gustul minunat) si le lasa “sa se duca la Dumnezeu” cam juma de ora, sub niste fete de masa. Abia dup-aia puteam sa ne atingem de ele; era si o pacaleala de-a ei sa ne opreasca sa mancam cat erau fierbinti, ca sa nu ne faca rau la stomac. Ce rasfat, cata nerabdare. De obicei, se dadea sfoara-n tara ca facem pupuri si paine si veneau neamuri sau vecini in vizita. Ce sentiment extraordinar pentru mine, copil, sa ma trezesc sambata dimineata, sa merg in bucatarie (locul de intalnire pentru tot familionul) si sa ma intampine, pe langa mirosul foarte greu de pus pe hartie, o droaie de lume vociferand si povestind despre una alta, ce s-a mai intamplat in micul nostru sat, devenita acum comuna.

Mai era bunica-mea specialista in facutul magiunului si al zacuscai in curte, intr-un ceaun mare, mare, pe foc de lemne. In curtea gainilor, avea ea un loc, langa „hoit” unde amenaja an de an dupa culesul prunelor (Doamne, cate mai erau si ce de munca!!!) un loc unde aprindea focul si facea magiun de prune. Putin acrisor, cu zahar numai atat cat sa fie bun de mancat….cele mai bune erau primele linguri de magiun facut, pe care le punea pe cate o farfurioara sa vada daca e suficient legat si sa ne mai ostoiasca pofta. Cu paine proaspata de casa, cu unt facut tot in casa primit cateodata de la neamurile mai dinspre munte (usor galbui la culoare si foarte gustos), era un deliciu, asa caldut.

De zacusca, ce sa mai povestesc. Buna tare. Si cu ceva care mie imi place tare mult: ingredientele sunt foarte bine maruntite, date prin masina de tocat, astfel ca pasta iese foarte fina si placuta la gust.

Mama avea un obicei foarte frumos si o camara foarte mare. Pe fiecare borcan de gem, dulceata, zacusca, compot sau ce mai facea punea etichete. Se gaseau in comert niste etichete albe cu un chenar bleumarin, ea le taia la o anumita dimensiune, mereu aceeasi, si scria (un scris foarte frumos si ordonat) ce era in borcan/sticla si anul „productiei”. Cand intrai in camara totul arata ca de revista :-) aranjate pe caprarii si cu etichete. Expozitie, ce mai!

Amintiri timpurii

Din trecutul de demult, din copilaria timpurie, cred ca primele amintiri pe care le am sunt legate de bunica mea si... de biberonul cu lapte. Bunica mea a fost alaturi de mine de cand ma stiu. Iar dupa biberonul cu lapte intindeam mana, in somn, ca sa il gasesc langa perna, unde mi-l punea zi de zi, in zori. Era nici fierbinte, nici cald, numai bine potrivit de catre mamaia (asa ii spuneam), care se trezea cu mult inainte de mine, alerga la piata sa cumpere lapte proaspat, se intorcea si pregatea totul astfel incat inainte ca eu sa ma trezesc. Imi amintesc de sticlele de lapte cu gura mare, un set de cate 2 sticle care stateau in bucatarie intr-un colt, intr-o plasuta speciala de sarma. Erau treaba ei de dimineata, si fericirea mea timpurie. Din povestirile mamei, am inteles ca si prima propozitie legata pe care am spus-o a fost legata tot de lapte. Eram cu familia la padure si dintr-o data m-am intors catre varul meu (Razvan) caruia i-am spus foarte candida si sigura pe mine: “Azai, adu ‘apte, Azai...”. Astazi, ditamai omul de ‘Azai’ rade si e coplesit de emotie cand isi aminteste de povestea asta. Si eu la fel... Imi pare rau doar ca nu imi amintesc momentul.

Prima experienta personala de care totusi imi amintesc este... ca un peisaj privit dintr-un tren de mare viteza. Imi amintesc imagini care trec in fuga, repede, repede, aproape sterse, prin stanga si prin dreapta mea. Copaci, garduri, masini, oameni – eu alerg intr-o goana nebuna printre ei. Si mai stiu sigur ca tipam si urlam si ma tineam de niste manere, ca sa nu cad. Inca vad asfaltul cum se scurgea cu repeziciune din fata, spre spate. De fapt, in situatia cu pricina eram, ancorata in hamuri, intr-un carucior pe care din spate il mana in fuga fratele meu (mi-a confirmat mai tarziu, razand si marturisind ca eram ca o jucarie pentru el). Probabil ca eu aveam 2, 3 ani, iar el - 10, 11. Facea intrecere cu alti copii si carucioarele erau mobilul competitiei. Ma amuza amintirea asta – bag seama ca inca de mica mi-au placut senzatiile tari si puternice. Hm ...

A treia amintire este de cand eram la gradinita. Nu este o imagine cu detalii multe, dar sunt cateva pe care le pot reconstitui si nu cred ca as fi foarte departe de realitate. Nu cred ca doar imi imaginez. Oricum, amintirea asta se invarte in jurul unui sentiment de spaima si deznadejde: plangeam, cu nasucul lipit de geam, pentru ca bunica mea nu mai venea sa ma ia. Era o dupa-amiaza destul de innorata, daca nu cumva chiar ploua. Stiu ca eram urcata pe un scaunel, in sala cu paturile in care dormeam la pranz. Era o liniste sumbra in cladire, toti copiii ceilalti plecasera demult, numai eu ramasesem acolo, ca niciodata, pentru ca nu venise nimeni sa ma ia. Cladirea in care se afla gradinita avea in fata o curte, delimitata cu un gard de plasa. Dincolo de plasa aceea, de pe o alee care se pierdea intre blocuri, ar fi trebuit sa apara bunica. Si ea nu mai venea. Cand am inceput sa plang in hohote, imi amintesc ca cineva a venit sa ma aline – probabil o educatoare, o femeie de serviciu, o ingrijitoare... nu mai stiu. Nu m-am potolit deloc, stiu ca am plans de am pus-o pe jar si abia cand bunica-mea, intr-un suflet, a aparut, m-am oprit din lacrimat. Avea un pardesiu de culoarea caramelei, un fel de fas, cu revere si curea la mijloc. Era mult mai tanara decat asa cum mi-o amintesc eu, din anii dinainte de a muri – un chip pe care din pacate nu il mai pot reconstitui decat daca ma uit in poze.

A patra amintire e tot de la gradinita. Si e legata de prima oara cand m-am simtit rusinata, ba chiar umilita (cine ar fi stiut atunci ca nu am sa uit niciodata – poate doar educatoarea care s-a decis sa imi dea lectia asta; si-a atins cu varf si indesat scopul, ca uite, acum scriu despre intamplare). Povestea e ca am facut pipi in pat. Ok, inca ma rusinez, recunosc. Da, am facut pipi in pat si, ca sa fie povestea intreaga, am udat tot ce se putea uda: cearceafuri, saltea, pijama, tot. Adica un mess total, spre teroarea educatoarei mele, care a inceput sa racneasca si sa ma certe de i-a trezit pe toti copiii. Cateva zeci de copii. Daca tot i-a trezit, s-a gandit sa dea si un exemplu. Ne-a strans pe toti la dusuri, unde m-a dezbracat si m-a spalat in vazul tuturor. Nu mai stiu daca am plans sau nu, dar stiu ca imi era tare rusine. Asa cum eu imi amintesc de un coleg care a facut pipi pe el in prima zi de scoala, sigur unii isi amintesc de colega roscata de la gradinita, pe care au vazut-o in pielea goala la dusuri, spalata de o ingrijitoare, pentru ca facuse pipi in pat. Daca aveti vreo amintire de genul asta, inseamna ca am fost colegi de gradinita. Va rog sa faceti abstractie de acest moment in orice fel de relatie am fi :o)))).

A cincea amintire este de la o serbare – tot din perioada glorioasa a gradinitei. Aveam un rol de jucat, o poezie de spus, un cantec de cantat, ceva. Si in prestatia mea totul a mers conform cu planul de acasa, cu exceptia faptului ca, probabil din cauza emotiilor, mi-am prins fusta cu ambele maini si, pe tot parcursul interpretarii mele, m-am uitat mai mult spre tavan decat spre audienta si m-am leganat stanga-dreapta, cu fusta cu tot, de i-am ametit pe toti. La la la... la la la... Am innebunit-o pe bunica-mea. ‘Asa te-am invatat eu? Asa am repetat noi acasa? Se poate? O fata mare ca tine nu trage asa de fustita. Sa nu mai faci asta’. Cred ca nu am mai facut-o decat in gluma. :o)

In afara de selectia naturala a ceea ce pot sa imi amintesc, nu am foarte multe marturii tangibile care sa ma ajute sa ma plasez in copilaria timpurie. Stiu foarte multe lucruri de dupa varsta de 4, 5 ani, dar foarte putine de dinainte. Tocmai de aceea, sunt innebunita dupa albumele pentru nou nascuti si am de gand ca, atunci cand va veni clipa sa am copii, sa completez cu mare grija tot ce se va intampla in viata noastra. Detalii de la nastere, primele dimensiuni, primele reactii si zambete, primele cuvinte... multe fotografii si filme... tot ce voi crede eu ca este un pas inainte. Tot ce ei nu au cum sa stie.. inca.

Numele importante din viata mea

Mi-a luat ceva timp sa fac lista asta. Initial m-am dat viteaza: mi-am propus sa sa fac o lista cu toate persoanele pe care le cunosc. Hm.. Dupa 3 minute mi-am dat seama ca e proiect de care nu am timp si poate nici chef. Se lupta altii sa intre in Guiness Book, nu ma pasioneaza. (De fapt... acrii sunt strugurii... :o))

Apoi m-am gandit sa ii scriu pe cei apropiati. Dar nu toti apropiati inseamna toti care inseamna ceva.

Apoi am ajuns la ‘cine e important’ sau ‘de la cine am invatat cate ceva memorabil’. In crize de raspuns la varii intrebari.. am scos unele nume. Altele le-am adaugat pe parcurs... O sa mai scriu in lista... Nu e nici pe departe finala.

A trebuit la un moment dat sa pun niste filtre. Fara copii, unde nu e necesar. Fara partenerii persoanelor in cauza unde nu e necesar.

Aici sunt oameni care inseamna ceva pentru mine. Si ceva-ul asta e asa de variat si de personal incat doar in timp as putea explica in ce consta. Doar 2, 3 vorbe de identificare acum si promisiunea ca mai scriu. Sunt curioasa sa vad unde ajung.... Mi-ar placea sa le (adica sa va) asociez si cate o poveste memorabila si o melodie la un moment dat. Timp sa fie, si perseverenta cu acest blog...

Nu vreau sa par melodramatica, dar tuturor de aici eu le am a multumi. Fiecare, prin ce are mai bun si mai frumos, imi ofera cate ceva. Si asta pentru mine inseamna o sursa de inspiratie. O incredibila... bogatie umana si spirituala din care am ce invata.

Asadar:

Mama – un inger
Fratele meu – alt inger, uneori cu cornite
Cristina – al 3 lea ingeras :-)
Dragos – the next to be man of all men
Diana – the warrior princess
Nicolina – bunica vegheaza
Doina – cent cu cent se face milionul
Victor – nu m-am prins de ultima gluma, dar esti un scump // later edit: 31.01.2008 - ramai mereu in amintirea mea, unchiul meu drag!
Elena – prietenie la ‘casa sufletului’
Darius – politete, respect, educatie, bun simt
Vali – cafeaua de sambata, sfaturile tale – priceless!
Liviu – prietenii ca tine stiu intotdeauna de ce
Marius – miocardul CFN
Aurel – epicard
Adina – in slujba familiei, forever
Relu – tatal perfect...
Irina 1 – dovada ca sunt matusa de pe la 3 ani
Irina 2 – best friend evar. Principessa, te iubesc.
Marko – nu am uitat ca suntem diamante, inca neslefuite ;o)
Costi – sau ce greseli a mai facut Andreea...
Dana – nu mai rosesti ca altadata :o)
Adi – Fontana Di Trevi nu indeplineste dorinte...
Razvan – nu imi plac vitezomanii, dar cu tine m-as incumeta
Andreea – de 3 ori femeie, stiu
Catalin – non-stop diet & sleep
Cornelia 1 – non-stop diet (sleeping) guardian
Gabi – fibrilatiile emotionale ajuta totusi
Carmen – best cousin evar!
Ela – broscute dragi... veniti acasa...
Dorian – daca soriceii ar putea vorbi... ce ar spune oare?
Luminita – plecaciune, ‘votre excelence’! Am invatat sa ma uit in oglinda.
Nicoleta – despre mentori si prieteni si exemple in viata
Michael – mentor, prieten de asemenea
Daniela – perseverenta ta, un lucru admirabil
Elena – sau cum o cearta mare poate da nastere unei prietenii pe viata
Cosmin – totul despre incredere si sinceritate
Cornelia 2 – scovergi, baclava, dinte negru, placinta cu branza... of of
Madalina, Oana – sau cum ajunge bucuria sa fie contagioasa
Raluca – povesti despre putere si curaj
Mihaela – amintiri dragi din copilarie
Ovidiu - D-le Director, nimicurile pot strica prietenii frumoase
Colegii mei de la birou (multi, mai multi decat as fi putut imagina) – despre respect si puterea unei echipe de a-ti intra in viata
Colegii/invatatoarea mea/diriga mea din scoala generala – incredibil... incredibil
Colegii/profesorii din liceu (lista scurta) – sau cum am invatat ce vreau sa ma fac
Clarisa din facultate (lista foarte scurta din pacate) – sensibilitate, un paradox al puterii din spatele fragilitatii
Ioana - Doamna adevarata - stii de cate ori esti punct de referinta?
Obrigazii: Ioana (aceeasi), Oana, Magda, Cristi, Leo - memorabile clipe prieteni, absolut memorabile!


Pe aceeasi lista, forever:
bunica mea
tatal meu

Raman cu o singura dilema acum: oare pe cine am uitat???? :o)