O poveste de dragoste

Pentru ca astazi e ziua mea de nastere, va voi povesti despre dragoste. Hai ca am inceput ca la ‘Din dragoste’ si nu asta am vrut, dar povestea pe care mi-am propus demult sa v-o impartasesc este atat de frumoasa si de r-e-a-l-a, incat de fiecare data cand ii intalnesc pe acesti oameni eu ii pun sa o ia de la capat cu istoria. Iar ei.. o fac mereu la fel de zambitori. Nu ne vedem foarte des, cam o data, de 2 ori pe an, dar chiar si asa... De fiecare data imi place sa le urmaresc reactiile, replicile, de fapt – felul in care se privesc si acum.

Au 60 si 68 ani. El 60, ea 68. El - Georgica, ea – Maria, Marieta cum ii spun prietenii. Nu isi spun pe nume, intotdeauna se alinta si au un apelativ pe care a trebuit sa il notez ca sa mi-l aduc aminte... Motzulica. Amandoi sunt numai si numai Motzulica, si e atata dragoste in acest cuvant incat, va garantez, ati fi absolut fascinati.

Povestea a inceput undeva spre sfarsitul anilor ‘70, cand el s-a angajat la ‘Institut’, ca tehnician. Venea in Bucuresti din Calarasi, provincialul cu bun simt, modest, tacut, timid. Foarte timid – asta inca se vede si acum, desi nu la fel de tare ca altadata. Imi amintesc bine de Georgica. Lucra cu mama, il cunostea si pe tata care lucrase si el tot acolo, uneori il invitau pe la noi si pentru mine era o sarbatoare. Georgica era inalt, subtirel, nu isi purta varsta nici atunci, cum nu si-o arata nicidecum nici acum. Eram fascinata de el, ca avea un aer misterios fiind atat de tacut, dar un chip bland, prietenos, o vorba dulce si calma – era o incantare. Mai presus de orice era modest. Baiat de familie saraca, fara pretentii, fara ifose. Se vedea cat colo ca isi lua treaba in serios, ai mei il respectau foarte tare si vorbeau mereu de el – era un prieten bun de familie. Venea la noi, stateau mult la vorbe si mai intotdeauna ajungeau sa se intrebe cum de asa un baiat ca el nu are noroc. Era singur si – cunoastem deja povestea – toata lumea il intreba ce are de gand. Tata in mod special il lua in colimator... ca e pacat, ca de ce nu se insoara, ca sigur daca face un efort isi gaseste femeia... Cred ca toti vroiau sa il insoare pe Georgica... numai Georgica nu zicea nimic.

Tot in institut, Marieta. Femeie trecuta de 40, casatorita, cu 2 copii si, pe langa barbat, cu certificate de la medicul legist emise consecvent. Nici astazi cand povesteste ca pastreaza 12 de astfel de certificate si pentru fiecare din ele cate o poveste cumplita... mie tot nu imi vine sa cred ca femeia asta a putut sa manance atata bataie. Nu voi intra in detaliile vietii ei, important este ca in mod periodic avea cate un ochi, un obraz sau un brat invinetit... buza sparta, coaste indreptate... ma rog. Groaznic. Cu toate astea, cred ca toata viata a fost o optimista, genul de femeie pe care greutatile o intaresc si o ridica, culmea! Si astazi este debordanta, energica, entuziasta, vorbeste mult, foarte deschis, povesteste cu haz, povesteste de toate, nu te plictisesti nicio clipa in compania ei, ba te pierzi in itzele intamplarilor atat de tare, ca uneori trec minute si uiti de tigara aprinsa in scrumiera sau iti dai seama ca e cazul sa mai si inchizi gura... :o) E incredibila. O gospodina teribila, genul de femeie mereu in priza, primitoare, cu delicatese in tava, dulceturi rafinate in camara si lectii de viata pentru oricine ii calca casa. Si iubareata. Si nici gand sa spun ceva de rau in asta – mie imi face impresia unei femei hotarate, care a stiut in viata sa treaca peste cele grele fara sa uite ce inseamna dragostea, sa ofere caldura si sa creeze in jurul ei o atmosfera de bine.

Am incercat dar nu am putut sa pun cap la cap momentele... sa ma prind daca cei doi erau deja impreuna in perioada in care Georgica intra la noi in casa si ii lasa pe ai mei sa se dea de ceasul mortii pentru soarta lui. Nu reusesc sa imi amintesc exact, am o banuiala, ca el era foarte calm mereu, sigur pe sine, probabil ca stia el ce stia... dar nu zicea nici pas...

Mi-a spus ca a visat-o inainte de a o intalni. A visat o femeie ce ratacea pe un drum, cu doi copii de mana, pentru ca fusese alungata de acasa de sotul ei.

Si in ziua in care, la serviciu, a fost promovat si i s-a prezentat echipe de laborator cu care urma sa lucreze, si-a cunoscut subalternele, toate asezate in sir. A dat mana cu toate, dar in dreptul Marietei s-a aplecat si i-a sarutat mana – un gest instinctiv, remarcat de toate celelalte, care au si inceput sa il discute pe la spate. Pret de cateva zile s-a tot gandit la momentul asta, ce l-a indemnat sa se aplece si sa ii sarute mana tocmai ei, apoi si-a dat seama ca ea era femeia din vis. A fost convins de asta si nici gand sa o mai uite. Atat de tare l-a fascinat ea, incat la cateva luni dupa, intr-o dupa-amiaza, cand erau singuri in laborator si ea lucra in spatele unor perdele, in semiobscuritate, el si-a facut curaj, a dat perdelele la o parte si, fara sa ii zica nimic, a sarutat-o. Nu mi-au dat detalii suplimentare de la acest moment :o). Privirile pe care si le schimba imi spun totul. Iar eu, cu un zambet in coltul gurii, complice, ma gandesc la cat de puternic trebuie sa fi fost momentul asta pentru amandoi caci iata, si la atatia ani dupa, se simte din cuvintele lor ca e inca prezent, e in viata lor, la fel de pasional ca atunci.

Si, culmea, abia acum incepe povestea. Ati remarcat sper, inca de mai sus, diferenta de varsta. Am spus si ca ea era casatorita si cu doi copii mici. E incredibil cate au dus impreuna acesti doi oameni, cu vieti atat de paralele. Ea nu si-a parasit copiii pana cand nu au facut 18 ani. I-a spus ca nu poate. E incredibil cum el a asteptat rabdator acest moment. A asteptat-o 13 ani. T-r-e-i-s-p-r-e-z-e-c-e a-n-i!!!!!!! Au trait impreuna in toti acesti ani, intr-o aventura paralela, nebuna, dar cred ca mai presus de orice s-au ajutat si s-au iubit parca mai tare cu fiecare zi.

- Ca sa pot veni aici, la el, imi trebuiau niste argumente.. Aveam familie, nu puteam sa dispar ore intregi si sa nu am niste explicatii, mai ales in situatia de acasa. Asa ca el a gasit solutia. De fiecare data cu o zi inainte sa vin, el se ducea la piata, facea cozi interminabile si cumpara tot felul de produse, le baga la frigider si ma astepta. A doua zi, tot ce aveam de spus acasa, unde ajungeam tarziu, dar cu sacosele pline, era ca am fost la piata. M-a ajutat enorm, m-a sustinut, am crezut unul in celalalt mereu, nu ne-am certat, nu au existat niciodata discutii, nu asteptam decat sa treaca timpul.

Exact cand timpul s-a scurs, conform cu promisiunea, exact cand si baiatul cel mic a facut 18 ani... ea a plecat de acasa. Si de atunci... happily ever after. Si nu oricum.

- Cand m-am mutat, am nimerit intr-o cu totul alta lume. De unde eram obisnuita sa fac totul singura, nici la bucatarie nu ma lasa sa fac ceva fara sa apara. Eu taiam morcovi, el taia ceapa, eu cartofi, el morcovi... si tot asa. Obisnuita cu o lume in care tipetele si pumnii erau la ordinea zilei, la inceput parca imi lipseau certurile, le provocam, ridicam tonul. Ma enerva ca statea langa mine pana si in bucatarie, nu aveam aer.. si il alungam.... iar el imi spunea... Motzulica, de ce sa nu te ajut? Tu de unde vii ? Nu tot de la serviciu, ca si mine ?! Pana intr-o zi, cand mi-am dat seama ca am dat de bine si, culmea, imi bat joc de el...

Au trecut multi ani de atunci. Stau in aceeasi garsoniera unde s-a infiripat dragostea lor, numai ca acum totul e renovat, lustruit, modernizat pe gustul lor – perfect pentru doi indragostiti de varsta a treia. Isi traiesc viata clipa de clipa – au familie mare, copiii ei sunt acum si ai lui, fratii lui sunt si ai ei.... Si-au schimbat masina cu un Logan nou-nout, se duc la tara in weekend, au vie, gradina, responsabilitati sezoniere, chiar daca el inca lucreaza.

- Nu a batut nimeni din palme cand el s-a insurat cu o femeie divortata, cu doi copii. Si am trecut prin multe momente cu familia, dar daca el intotdeauna mi-a fost alaturi si niciodata nu a vorbit cu ei despre mine in absenta mea, eu nu am avut de ce sa imi fac griji. Ba chiar, i-am ajutat mereu si usa noastra a fost deschisa pentru toti, incat nu a trecut mult timp pana chiar sa ii consider frati, mama, tata... AM facut totul pentru ca am stiut ca e familia lui, si pentru el as face orice.

Nu am o fotografie sa va arat cat de bine arata acesti oameni. Infloresc. Desi are aproape 70 ani, ea arata de 50, nu are urma de rid pe fata si doar cateva complicatii de sanatate ii dau batai de cap din cand in cand. Cred ca e si normal... nu mai vorbim de 20, 30 ani... Georgica s-a mai implinit, e un domn respectabil, imi place cum isi poarta mandru pantoful lustruit, pantalonul calcat la dunga, caciula de astrahan si pardesiul cadrilat...

Ii respect pe acesti oameni. Ii respect pentru ca eu cred ca trebuie sa fii foarte puternic si sa stii ce vrei ca sa ajungi aici, dupa atatea intamplari. Ii respect pentru generozitatea lor, pentru cum si-au oferit neincetat sprijin, iubire, intelegere, respect. Ii respect pentru ca si astazi se privesc cu o caldura care iti umple inima tie, privitor din afara, fascinat de o poveste cum numai in filme mai vezi, si nici acolo... Poate doar in cartile de povesti nemuritoare...

Si nu pot sa o uit pe ea, care ne explica gesticuland energica cum isi incheie fiecare zi, cum nu poate sa adoarma fara sa ii spuna lui:

- Te sarut, Motzulica! Tu esti viata mea, esti aerul meu, tu ma faci sa te iubesc atat de mult!

Si pe el, cum o iubeste cu privirea, aprobator.



PS: Multumesc cui a ajuns pana aici. :o) Mi-am propus demult sa scriu despre ei, iar acum ca am facut-o ma simt cu inima plina si impacata. Simt cumva ca se face o mica dreptate pentru ei, care s-au iubit atatia ani pe ascuns, in tacere. Iar acum, ca au imbatranit si sunt in conul de umbra al timpului trecut in graba... parca ma tem sa nu se piarda povestea lor. Ce pacat ar fi fost ca nimeni sa nu stie de Georgica si Marieta....