Despre borduri

Pe strada de alaturi s-au apucat de borduri. Parca vad cum.

Niste muncitori entuziasti trag la greu. Cel mai destoinic manuieste o masinarie care sparge betonul copilariei mele. Fiecare duduit, o noua lacrima pe obrazul vecinelor mele... s-a dus locul unde jucam elasticul odinioara. In peisajul de acum, alti sarguinciosi se ocupa de pusul in opera al elementelor moderne si aratoase. Reusesc sa monteze cam cate o bucata pe zi. Mut-o de ici, colo – o ora. Mai mergi un metru cu ea, inca o ora. Pune-o in lacas... alte minute bune. Apare Dom’ Inginer cu schita: nu e bine, nu vedeti ca e unghiu’ gresit? Intoarceti prefabricatu’. Alta ora. Si a venit pranzul. Dupa pranz, siesta. Dupa siesta ar da ei sa se apuce de treaba, dar striga tanti Geta de la geam: - Alooo, domne, e 3 dupa-amiaza. Lasa masinaria aia (de spart bordurile vechi) ca-mi doarme copilu’. Pe la 5, cand sa se apuce si ei de clintit din nou bucata de bordura incep propritarii bugetari sa se intoarca pe la case si dau nas in nas cu vacarmul si santierul, bucatile de beton sparte in mijlocul drumului, stivele noi la fel... - Unde mi-e domne' locul de parcare?! - Pai... avem de scos bordurile. - Pai... si asa se lasa, in mijlocul drumului? - Pai nu le-am putut urni, ca nu suntem hamali. Fiescare la randul ei. Maine eliberam pistele.

Propritarii cu buza umflata isi cata loc de parcare in alte locuri. Printre care si al meu. Eu, facand parte din categoria de propritari corporatisti, ajung acasa mai tarziu. Hai ca nu vin mereu direct din Exceluri, uneori mai fac cate o halta si prin downtown, mai un shopping, mai o bere cu fetele si baietii... dar tot cu business se cheama ca sunt, nu? La ora mea de apel spre casa, muncitorii sunt deja dusi, stau lati pe cel mai mare fotoliu din casa, cu petul de bere sub nas si cu ochii tinta pe te miri ce nebunie la TV. Si bugetarii nu mai au nicio problema cu parcarea. S-au asigurat din timp

Eu, circumspecta si satula deja de problema 'unde-mi pun masina tonight', stau pret de o clipa in mijlocul drumului, ma uit la ceea ce aseara era locul m-e-u de parcare si gandesc. Ca-n filme stau. Strada intunecata, farurile la masina pornite, motorul brrrr-brrrr-brrr, ma tine treaza cu un zgomot infundat, umbrele copacilor amenintatoare, frunzele cu fosnet de primavara sopotesc a pustietate... liniste in jur... lumea doarme, blocurile sunt doar niste umbre taciturne, bezna totala, kind of creepy. Se vede pana in lungul strazii mele – strada inchisa. Nici tipenie de loc de parcare. Analizez situatia, ma gandesc ca poate al’ de troneaza pe locul meu e de fapt in trecere. Omul nu e rau intentionat, poate doar pentru o clipa s-a oprit sa lase ceva prin vecini. A venit in miez de noapte ca era o urgenta, dar poate pleaca repede...

Numa’ ca eu sunt in mijlocul drumului, n-am cum sa il astept sa faca livrarea, if ever. Cainii incep sa urle, cred ca nu le place de mine ca sunt asa analitica, sau poate i-am deranjat din vise cu farurile mele tot aprinse... E in jur de aproximativ cam aproape 1 noaptea. Tic-tac... tic... Ce sa fac?! Sa imi incerc puterile pe stergatoarele aluia de sta pe locul meu?! Sa scot cheia si ... harst? Sa ma proptesc in claxon si sa ii trezesc pe toti – cum face vecinul meu taximetrist in orice situatie similara?! Sa fac cum ma sfatuieste stanga-dreapta toata populatia masculina catre care mi-am adresat vaicareala de rigoare cu locul de parcare? No.. not my type at all.


Ma duc pe strada de alaturi, imi zic, poate gasesc ceva. Si cand intru pe laterala... dau in santier. Si vad cu ochii mintii tabloul de mai sus. Aha... s-au apucat de borduri. Cool. Avand asa explicatie oferita mintii mele siderate, accept pe de-a-ntregul situatia si plec sa caut in alta parte culcus de noapte pentru Cocutza – ea, masina, indeed. Tot pasnica in ganduri, nu ma incumet sa parchez pe domeniile altora, asa ca imi gasesc loc taman in bulevard – adica la cam o jumatate de statie de unde salasuiesc in timpul meu liber. Ma intorc pe jos. Cainii au adormit, slava Domnului. In noaptea asta nu merg felinarele – o fi uitat ala de la centrala sa le dea drumul – si e asa o bezna de o tai cu cutitul, ca si pe frica mea, cuibarita adanc in inimioara, atat de stransa ca nici nu mai respir. Doar tocurile mele se aud, toc-toc-toc-toc... Le-as ucide, pen' ca atrag atentia privirilor ucigase ce se ascund in bezna de la metri distanta de mine. Deh, fato, masina ai vrut, masina ai avut. Cand am intrat in scara I had the time of my life. Pfui... home, sweet home.... Am respirat.

A doua zi, la birou, ma gandesc ca poate gasesc ceva pe net legat de proiectul asta cu bordurile. Cat dureaza, care e planul de bataie, ce strazi ataca si ce nu... Cand scap, de fapt??!! Asta vroiam sa stiu. Si ma duc pe Google si in prima faza bat intr-o doara... ‘despre borduri’. Si primul rezultat afisat imi fura atentia. Si dau de ceva ce mi-a starnit asa un ropot de ras, ca am uitat de toti si de toate.

Adica eu nu am loc de parcare pe termen nedefinit din cauza asta???

I live in Bucharest. Bucharest is heaven!

PS: Felicitari si multumiri autorului fotografiilor. M-a scos la lumina.