Rezolutiile lui 2008 (2)

Tot vorbesc in ultima vreme de rezolutii. Dar nu numai aici, in diverse situatii, cu persoane diverse, vine vorba ca se termina anul si toti cu propriile ganduri, fiecare cum isi traieste finalul de an – si atunci zic si eu ca trebuie sa-mi trec obiectivele pe hartie. Si am remarcat ca patru din cinci persoane ridica ochii si ma privesc pe sub spranceana. Circumspecti asa.
- Cum adica.. pe hartie?
- Da domne, scriu cu liniuta de la capat – 1, 2, 3 si la fiecare punct imi pun acolo cate un lucru pe care trebuie sa il fac.
- Si trebuie sa le scrii pe hartie? Nu poti sa le tii in minte?
- Pot sa incerc sa tin minte, dar sigur uit ceva. Si asta e cea mai buna scuza dintre toate. Am uitat. Cine sa imi mai faca ceva, cum sa nu ma iert eu pe mine?! Am uitat cat mi-am propus sa slabesc; am uitat ca era vorba sa imi schimb niste obieciuri proaste anul asta; am uitat ca la finalul anului trecut mi-am propus sa ajut pe cineva batran periodic, eventual lunar; am uitat ca trebuie sa ii fac cadou mamei o vacanta. Cea mai buna scuza ca sa NU fac lucruri: am uitat.
- E uiti.. cum sa uiti?
- Ba uiti, sau te faci ca uiti, te faci ca ploua - ca toti fugim din fata oglinzii cand vine vorba sa facem schimbari cu noi insine. Pe mine nota cu rezolutii ma obliga. Si am nevoie sa plasmuiesc o 'autoritate' - un eu responsabil la final de an - care sa ma tina aproape de mine si de ce vreau sa fiu pe parcursul anului.
- Si te ajuta o hartie...
- DA. Pentru ca nu e doar o oarecare hartie. Este eu acum cateva luni, cand ma uitam in urma si cand mi-as fi dorit sa fi facut ceva diferit. Hartia asta e dovada ca am vrut sa schimb ceva - este dorinta mea ascunsa, ambitia, speranta, indarjirea mea, momentul meu de 'ce n-as da sa fac si asta!". E plina de puteri prietene... puterile mele! Daca nu o scriu, inseamna ca nu imi pasa de ce vreau eu. Cui ar trebui sa ii pese de mine mai mult daca nu mie......?!

In fine, revenind la reactii – ca asta ma nedumireste pe mine – am senzatia ca unora chiar li se pare ca sunt sarita, sau ca am prea mult timp sau ca sunt prea frustrata sau fixista sau fac pe interesanta sau mai stiu eu ce vad ei in ceea ce fac eu cu rezolutiile de final de an... Si ma cam enerveaza chestia asta, pur si simplu pentru ca nu vad nimic rau in a scrie ceva de genul asta pe hartie – nu mi se pare un capat de lume. Nici a avea un blog nu mi se pare un capat de lume. Despre unele reactii la blog nu va spun ca asta ar putea face obiectul unor altfel de discutii.

Despre asta cu rezolutiile... ce sa zic?! Daca voi tineti minte tot si nu fugiti de nimic din ceea ce aveti de facut, atunci felicitari. Nu am decat a scoate palaria daca e adevarat ca nu sariti peste nimic in frenezia cu care ne trece viata pe sub ochi. Eu sunt mai vazduhista, imprastiata – am nevoie sa imi aduc permanent aminte ca trebuie sa trec prin anumite puncte in toata stafeta asta de la un an la altul.

Am primit un mesaj frumos anul asta – ‘va doresc ca Anul cel Nou sa fie alcatuit din 365 de pasi catre mai bine’. Si m-am gandit ca, da, toti ne traim viata cu mici momente – unii le spun pasi, altii rezolutii, altii obiective, nevoi, dorinte... cum or fi, tot aia sunt. Incercari de a gasi mai repede binele si implinirea, fiecare in felul propriu.

Nu pot sa am 365 de rezolutii ca nu pot, asta e, am si eu limitele mele, si nu sunt mici :o). Dar 5, 6 sperante daca imi agat in suflet si in minte si ma tin de ele e bine. Ca sa ajung sa le fac pe astea intai de toate eu simt nevoia sa le scriu. Fitzuica aia care zace in portofel un an intreg nu e degeaba acolo. Este un reminder pentru mine ca nu pot sa stau pe loc, nici sa ma culc pe o ureche cu scuzele cele mai ieftine.

Si va mai spun ceva: am cateva rezolutii pe care le tot preiau de pe o foaie pe alta, de la un an la altul – semn al slabiciunilor mele cele mai adanci. Ei bine, unele le-am dibuit, chiar daca tarziu – si chiar daca gustul victoriei a fost mai putin dulce, nu inseamna ca nu a fost o victorie pentru mine. Din contra, mi-am dat seama ca am putut cu unele, si daca am putut cu ele, atunci trag speranta ca voi putea si cu celelalte restante. Le voi relua, le voi rescrie pana cand – i-n c-e-l m-a-i r-a-u c-a-z - o sa ma prind ca poate nici nu au fost bine setate, realist si potrivit mie. Pacatul meu, timpul meu pierdut, mintea mea ce de pe urma – dar macar voi intelege lucruri ce ma privesc intr-un fel personal si propriu.

Ca sa inteleg asta, ca sa reusesc, ca sa nu uit, ca sa ma tin de treaba, scriu: ce vreau, de ce vreau, cat vreau, pana cand vreau, cum vreau. Daca imi si iese, cu atat mai bine. Statistic vorbind.. cam 70-80% au inceput sa imi iasa in ultimii ani. Asa ca... cu sprancene ridicate sau fara... fiztuica mea ramane in picioare.