Nici bine nu m-am dat lovita ca m-am intors. Dar cu ce scop nobil! In seara asta am trecut prin centru. Si nu mai era centrul pe care il stiam eu. Era wonderland!!! Mi-a placut muuult bulevardul cu luminite si 'stropi de ploaie' incandescenti! Fericireland. :o) Mi-a placut enorm, mi-a umplut sufletul, mi-a dat o stare de fericire maxima, o betie si o exaltare si un amalgam de sentimente de bine. Asa la maximum am trait acest moment! De la Romana spre Unirea, nici nu am bagat de seama cat am stat in trafic. Si undeva dupa KFC mi-am dat seama ca voi vedea b-r-a-d-u-l. Si am trait bucuria ca un copil. Vine bradul, vine bradul... in curand il voi vedea! Pe la Universitate mi-am dat seama ca imi trebuie o dorinta. Imi trebuie o dorinta.... acum... e prea fericit momentul asta ca sa nu imi doresc ceva pentru mine. Si nu aveam timp destul sa ma gandesc, sa aleg ceva pentru mine. Vorbeam si la telefon, mintea in mii de parti, printre conversatii si cuvinte si nebunia de dorinte care veneau, stateau o clipa si fugeau din gandul meu. Nu asta, e prea simpla, prea usor de indeplinit, prea banala. Imi trebuie ceva a-d-e-v-a-r-a-t pentru ca de data asta sigur se indeplineste!!! Ce sa imi aleg?! Ce sa imi aleg?! Cand mi-a aparut bradutul acela frumos in fata mi s-a taiat respiratia. Superb, superb, superb. Si mare, imens, cat dorintele mele de mare, cat toata fericirea pe care o traiam eu in acele clipe, cat toate speranta si toata bucuria pe care mi-o adusese in suflet feeria de lumini. Lumanari, stelute cazatoare, beculete milioane, ingerasi cu trompeta... Si eu, cu dorintele mele... fericita, increzatoare si emotionata...
Nu am apucat sa imi aleg una anume. Dar nu ma simt mai putin bine, din contra, acum ca ma gandesc inapoi ma bucur la fel de tare, inchid ochii si ma revad acolo. E parca o calatorie intr-o lume de bine, bine cu mine, bine in care m-am simtit mai usoara, fericita, multumita si plina de speranta – asa cum nu am mai fost demult.
Ce fericire, prieteni! Exista viata si dupa petrecerea de Craciun, si dupa renovare, si dupa Ikea, si dupa Mobexpert, si dupa epuizare fizica, stres, suparari, deceptie, dezamagire, suparare.
Ma bucur ca am retrait astfel de clipe, ca m-am intors spre mine cu atata usurinta. Eu, cea buna si cea senina si impacata cu sine, cea de care stiu ca exista acolo undeva, dar de care in tot amalgamul de probleme uit deseori. Ma bucur e-n-o-r-m!!!!!
PS: Asta nu inseamna ca admit ca as fi rea, innegurata sau certata cu mine insami, da?! Doar... obosita si satula uneori. That's it. :o)
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
3 Comenteaza:
Mi-as sadi numai brazi si i-as impodobi singur daca acest lucru ar fi fericirea chiar si pentru o zi. Din pacate dupa inca 100 de metri intri in real life !!
Da, din pacate. Dar macar ramai cu amintirea lu' bradutzu maginificu! Aseara am trecut din nou pe langa. NU am mai trait aceeasi stare. Asa sunt starile astea... unice... rare si scurte :o)
Stii ce ma mira pe mine? Ca mai sunt inca oameni care mai traiesc starile acelea unice, majoritatea trebuie sa-si aduca aminte sa se bucure, eventual sa-si noteze intr-un carnetel: astazi sa nu uit sa ma bucur de..... Traim intr-o societate a consumului de E-uri si nu mai are nimeni timp de admirat brazi, de alergat dupa fluturi sau dupa zmee din hartie si chiar de-ar fi timp, fluturii nu mai gasesc flori pe care sa se odihneasca, vantul nu mai sufla vara ca sa ajute la inaltarea zmeelor. De cele mai multe ori oamenii trec pe langa frunzisul copacilor fara sa se opreasca. Rareori le mai asculta cineva fosnetul. E din ce in ce mai rar si din ce in ce mai trist, iar in fiecare an isi retrag tot mai mult racoarea. Nici ploile nu-si mai regasesc refugiul in coroana lor. Au uitat sa-i mai aline.
Observ un fenomen sau o stare de fapt. Farmecul naturii si dragostea pentru viata are mare legatura cu copilaria mea. Fiecare anotimp dansa atunci in jurul meu cu magiile lui, iar eu am crescut minunandu-ma de toate. M-am prins in hora asta cu ochii mari si larg deschisi sa nu pierd nici un deliciu al vietii. Astfel ca toate si-au avut rostul intr-o ordine desavarsita : joaca printre ierburi inalte, salbatice, culesul de flori salbatice, nemuritoare, sau de plante plante medicinale din care se faceau ceaiuri cu arome naturale, cataratul prin duzii albi si violeti pe care-i mancam cu pofta, eu si fratele meu, credincios tovaras de joaca, doar de dragul de a ne pata buzele, apoi berzele pe care le-asteptam in fiecare primavara cu chiote de bucurie, mirosul de fan proaspat cosit al vacantelor de vara, culesul de coarne si corcoduse, alergatul printre copaci pana cand ne pierdeam de parinti. Intoarcerea acasa era o intreaga aventura si mama ne primea plini de maracini si cu burtile umflate de corcoduse. Apoi ploile care cadeau peste oras, toamna, cand ne faceam temele pentru scoala si luam o pauza s-ascultam rapaiala de pe frunze, de pe acoperisuri si iarna, povestile bunicului la gura sobei care ne infricosau atat de tare, caci toate i se intamplau lui, vocea plina de taine, zambetul bunicii care ne prajea paine, lemnele care pocneau in vatra…
Si dansul acesta magic a durat cativa ani. Inca mai am frunze presate in ierbar si cateva petale de mac. Dar nu mai gasesc pe nici o pajiste flori nemuritoare, iar musetelul nu mai creste ca inainte prin gradini, si nici nu mai stiu daca mai exista coarne sau corcoduse. Frunzele nu mai au tinerete. Se nasc deja adulte, ca si oamenii, din praful marilor orase. In fiecare an mai dispare cate ceva esential.
Copiii nu se mai joaca in natura si cateodata ma intreb daca nu cumva frunzele dispar de dorul lor, pentru ca nu mai are cine sa se catere dupa ele. Fetitele nu-si mai fac coronite din flori ca sa si le prinda in par, se transforma de mici in cantarete si viseaza sa-si descopere trupul fraged pe scenele false ale lumii. Devin adulte in plina adolescenta. Baietii isi fac educatia sexuala pe calculator si prin salile de internet, unde-si dezvolta deprinderi individualiste si injuraturi de grup cand nu le iese vreo strategie de lupta. Legatura cu scoala devine fragila, iar profesorii sunt din ce in ce mai neputinciosi. Perceptia tinerilor despre dragoste, despre familie, despre loialitate si despre viata este grav afectata.
S-au poate doar sunt eu nostalgic si diger greu rapida schimbare a vietii cotidiene. E adevarat ca societatea se transforma, dar asta nu inseamna ca si evolueaza atat timp cat nu ne putem opri macar o clipa din treburile noastre ca sa ne umflam plamanii zdruncinati cu putin aer proaspat.
Nu conteaza de altfel graba cu care mergem. Destinatia finala e una singura pentru toti, ne nastem cu termen de expirare, vrand-nevrand. La ce bun atunci viteza aceasta daca nu vor mai fi frunze sa ne acopere mormantul, daca nu vor mai fi ploi care sa ne planga disparitia ?!
Eu inca mai astept primavara. Poate se va intoarce intr-un an cand oamenii o vor pretui mai mult, cand le va fi atat de dor de ea incat ii vor planta un copac in lipsa. Poate atunci vor fi iar atat de multe frunze incat sa ne putem ingropa pasii in ele si sa ne putem permite sa aprindem ruguri cu miros ruginiu.
Trimiteți un comentariu