4 dec. 2007

A-C-U-M


E 4 decembrie, ora 10 si 24 minute. Sunt intr-o excursie la munte, am venit aici cu trenul, cu rucsacul in spate. Bocanci, manusi, fular, caciula – tot tacamul. Sandvisuri frumos impachetate si marcate: ‘cascaval’, ‘sunca’, ‘branza’, ‘omleta’, etc. Pe care le-am pregatit dimineata la 5, inainte sa plec la gara.

Facand eu toate astea, asigurandu-ma eu de trasee si marcaje odata ce am ajuns la destinatie, acum urc pe munte, zapada de 1 metru in jur, poteca abia abia de recunoscut. Si eu cu ochii dupa marcaje, pe copaci. Inspir, expir aer rece de munte si de iarna si de zapada. Si cetini de brad incarcate si zapada sticlind in lumina zilei. Si liniste... ce de liniste... liniste fara limite. Si pasii mei pe poteca, cum ma uit eu in urma sa imi vad urmele si cum ma imaginez eu ca sunt o mohicanca ce pune piciorul pentru prima oara... where nobody has before.... Si cum intru cu totul in troienele de zapada de dincolo de poteca, nu imi pasa mie ca imi intra zapada in shoshoni, cum o simt rece ca imi aluneca pe langa ciorapei si tot nu imi pasa. Si cum vantul mai bate din cand in cand, si eu respir sacadat si cum suflul meu se pierde in aburi in aerul asta rece. Si cum mi-au cam inghetat un pic mainile si am cam obosit dar continuu sa merg, astept urmatorul marcaj, urmatorul copac si pasii mei... un, doi – inspir, un, doi – expir, un doi... un doi... Ma insoteste liniste si salbaticia din jur... Brazii sunt mai mari ca mine, imi tin companie pe drum si din loc in loc cate o buturuga imi apare in cale.. Si iar ma uit in spate ca imi place sa imi vad urmele si imi intorc privirea, atenta cand apar povarnisuri ce trebuie coborate, ma prind cu mainile de radacini batrane si de boscheti si de muschi sau ma leg de pietre cand urc. Ce de fericireeeeeee..... incepe sa ninga... si nu cade doar un fulg... doi. Ningeeeee intetit, ninge cu galeata, ninge peste tooooot.. .e atata zapada si muzica ninsorii care a rupt linistea asta si vantul care danseaza cu cracile brazilor si pasii mei care merg incet incet spre inainte.... Un, doi – inspir, un, doi – expir, un doi... un doi...


Timeout. Ma cheama datoria. Am un eveniment de pregatit :o))). Dar ah... ce bine mi-a prins visul asta cu ochii deschisi!!!!

2 Comenteaza:

Unknown on 7 decembrie 2007 la 17:18 spunea...

andreea, m-ai facut si pe mine sa visez cu ochii deschisi :)
de mult imi doresc o escapada la munte, numai eu cu el, singuri prin troiene, fara sa ne vorbim dar simtindu-ne aproape, el in urma mea, protector.
imi aduc aminte de o excursie pe care am facut-o in facultate, si mai ales de cum am trait eu acea vacanta - am ramas cu imaginea de sticla a zapezii neatinse si cu sentimentul de putere si de libertate pe care mi-l dadea fiecare pas; am ramas cu lumina cruda a diminetii insorite; am ramas cu senzatia crengilor scuturate peste mine si cu fericirea perfecta pe care am simtit-o atunci ...

abia astept sa ma duc din nou la munte si sa ii spun salut in liniste si cu zapada in par

Tudor on 10 decembrie 2007 la 12:22 spunea...

Citind cele scrise de Andreea si de Ana Maria mi-am adus aminte de versurile urmatoare (Melinescu cred !?) pe care le redau mai jos nu inainte de a medita 1 sau doua minute la o intamplare petrecuta la Muntele Mic, in Caransebes.
"am sa fug cu tine-n munte
sa uitam cuvantul daca
am sa fug cu tine-n munte
sa uitam cuvantul nu
hai sa conjugam ninsoarea
si iubirea, eu si tu
timpul pe desupra noastra
ca o sanie sa treaca..."

Muntele m-a fascinat intotdeauna, si pot spune ca pina acum l-am cunoscut in multiple ipostaze: in orice anotimp, ziua si noaptea, cind era blind ca un elefant sau furios ca furtuna, pe culmi sau la poale, de la Dobrogea cea tocita, Intorsura Buzaului fascinanta, Moldova cu manastirile ei, pina la Maramures cu superbele paduri, Apusenii cu splendoarea lor unica, Bucegii cu virfuri ascutite, Piatra Craiului cu provocarea ascensiunii, Retezatul cu sublimul rezervatiei, sau muntii ce ajung sa se "verse" in Dunare, spre Drobeta Turnu Severin. Aminteam mai sus despre o excursie la Muntele Mic...undeva prin 1995. De ce tocmai din 1995? Pentru ca grupul acela de buni prieteni, aproape copii, s-a raspandit in toata lumea...unul este in state, doi sunt in Canada, unul in Italia, unul in Spania. Despre fetele ce au fost cu noi nu mai stiu absolut nimic. Imi mai aduc aminte versurile ce le sopteam la urechea partenere in cabanuta de langa telescaun, inghetati bocna la ora 05 dimineata, langa un casetofon care reda intr-una Vaya Con Dios (eram prea inghetati sa mai cautam alta caseta) in timp ce asteptam sa inceapa programul telescaunului (ora 09.00). Primii veniti, primii serviti, a se citi primii in telescaun, pe un ger de crapau pietrele am urcat vreo 40 de minute stupefiati de frumusetea unica a peisajului. Imi aduc aminte perfect versurile ce le-am rostit in timp ce pluteam pe deasupra peisajului de basm:
"am sa fug cu tine-n munte
sa uitam cuvantul daca
am sa fug cu tine-n munte
sa uitam cuvantul nu
hai sa conjugam ninsoarea
si iubirea, eu si tu
timpul pe desupra noastra
ca o sanie sa treaca..."
Ma lungesc prea mult deja, pe scurt am ajuns pe platou, am fugit la Hotel ...? si nu aveau camere. Era in ajunul craciunului. Am luat legatura cu seful si l-am rugat sa ne dea macar o camera ca platim dublu. S-a uitat omul la noi si parca il aud intreband: "Da insistenti mai sunteti, de unde sunteti voi ma?" , "Din Craiova" am raspuns cu glasuri cam stinse stiind ca oltenii nu sunt prea agreeati prin zonele acelea, "Aha! Olteni! Pai daca imi dati un bidon de Zaibar, va dau camera!" Toata viata il ascultase omu' pe Amza Pelea cu zaibaru' lu' Suca si murea sa stie cum este zaibarul oltenesc. Soarta! Sper sa isi fi indeplinit dorinta de a bea zaibar, ca noi nu am avut. Si am gasit locuri 2 ore mai tarziu la o cabana uitata de soarta, fara curent electric, fara gaz lichid pentru aprins focul, de trebuia sa taiem carute de lemne si sa tinem focul aprins non-stop. Lumanari am gasit la o bisericuta pe acolo, unul dintre noi era student la teologie si i-a cantat preotului atat de frumos incat ne-a dat o galeata plina cu lumanari...pe jumatate arse, din cutiutele cu lumina pentru vii si morti.
Cred ca ar trebui sa ma opresc aici, aceste amintiri vechi m-au intristat. Merg la treaba, ca am destula. Partea neplacuta este ca atunci cand esti trist iti vine sa dormi.Iti vine sa-ti culci capul pe genunchii cuiva care te iubeste sau daca esti singur si n-ai pe nimeni sa ti-l culci pa palmele tale.Da! Iti vine sa dormi cind esti trist si sa uiti...Dar cind te destepti? Iar esti trist si nu mai poti sa adormi din nou.

Trimiteți un comentariu

Blog Widget by LinkWithin

Pur si simplu...

A person is never so empty as when he is full of himself.

Persoane interesate

 

Copyright © 2008 Green Scrapbook Diary Designed by SimplyWP | Made free by Scrapbooking Software | Bloggerized by Ipiet Templates