2, 10, 2, 10, o proba de microfon?

Mi-i tare dor de lumea Simply Red. Dor dor dor de scris si de voi, cititorii de odinioara. Sunt pur si simplu curioasa daca mai e cineva pe aici. So? Cine, ce mai face... mai nou? Mai e cineva pe fir?

Multumesc, multumesc!

Astazi mi-au murit laudatorii, am si de ce. Declar deschisa sesiunea de acceptare a felicitarilor si pupicilor, pentru ca e ziua mea. Da, da... Acum 33 ani aveam vreo 3 ore si ceva, eram pura pura pura, motzaiam intr-un patut la Spitalul Giulesti, nervoasa pe soarta care ma scosese din pantecul protector al mamei mele si ma adusese intr-o lume noua, aparent neprietenoasa, cam friguroasa si fara flori. Asta a fost cel mai grav. Ca-n ianuarie, pe vremea aia, altceva decat garoafe nu gaseai. Taaaare mult mi-au lipsit florile si tare mare pica am prins pe garoafe :o). Dar macar m-am obisnuit cu noua atmosfera, cu indivizii din jur si cu intamplarile de peste zi in care, in marea majoritate a timpului, ma alegeam cu niste cucuie cat o zi de post in frunte. Inca ma aleg, dar asta-i alta poveste, de oameni mari.

Au trecut deci 33. Acum vreo 3 ore ma zbantuiam in masina, intr-un dans frenetic din sezand, un dans de femeie la 33 cu varf si indesat, cu pofta de viata si care se bucura de bucuria clipei. Si cu asa melodie in urechi, cu boxele in trepidatie la limita exploziei, m-am trezit ca ma iubesc pe mine si ma felicit pentru ce sunt si pentru ce gandesc. LA MULTI ANI MIE si... LA MULTI ANI MIE! :o)

2 stele pa-ra-le-le

Sa incepem cu dreptul, respectiv click pe Play in timp ce cititi mesajul de mai jos.



Mi se umple gura de gust dulce cand aud melodia asta. Un iubit mi-a dedicat-o candva, asa ca de cate ori apare in context, ma fura peisajul si visez. Dar azi dimineata, nu. Azi mi s-a lamurit misterul: melodia asta vinde vise cu o maiestrie de neintrecut, fetelor!

Ascultati si simtiti fiorul ce va curpinde. Observati-l. Lasati-va gandul sa zburde in imaginea idilica a cuplului ideal, lasati-va admirate, deveniti obiectul de fascinatie al barbatului la care visati. Ce de intamplari ciudate, toate minuni. Cati pictori te privesc, cat esti de frumoasa... Asa-i ca e dulce dezmierdul asta? Ar fi culmea sa nu te fure peisajul, perspectiva a 10 vieti alaturi de un EL absolut pierdut in contemplarea splendorii fiintei tale.

Mie mi s-a descifrat mesajul la faza cu ‘2 stele paralele’, ceva 'lanturi fermecate' si cateva 'lacrimi innodate'. Breaking news: nicio zana buna si nici piticii din poveste nu prea pot face mare lucru cand realitatea vine cu niscaiva catuse si sechele ale trecutului.

Frumoasa melodie, dar vremea basmelor a cam trecut. Nu neg ca e posibil sa fie in directa legatura cu varsta, desi nu rareori citesc cu o placere infinita ‘1001 nopti’. Totusi, in fata lui 'Zece', ma abtin. Asta pentru ca prefer ca EL sa ma contempleze cu pragmatism, daca se poate; sa nu ma vada perfecta, ci asa cum sunt; si mai ales sa nu imi prezinte basme nemuritoare despre succesiuni de vieti karmice petrecute impreuna, insirate ca perlele intr-un colier. Ci, mai degraba, concretul unui cotidian cu bune si rele, dar sincer si privit cu maturitate, nu cu inocenta si imaginatia unui copil.

Traiasca Chilian, frumoase creatii. Din perspectiva vazuta de mine, nu la vanzatorul de povesti e problema, ci la cumparator. Asa ca, fetelor (in special)... zic eu ar fi bine sa avem grija la felul in care ascultam muzica. Putina moderatie nu strica. Hai, la treaba! :-)

Starea zilei...

... atat de bine redata de acceasta scena absolut delicioasa :-). Chiar ma simt ca taticul din poveste. Buna vointa cat cuprinde, stangacie maxima in abordare. Cu ce sa incep... ca sa ies din stransoare? :-)

Girls, let's go public!

Stiati ca cercetatorii britanici (sic!) fac studii si cu privire la rezolutiile pe care ni le propunem de Anul Nou? Nu ma intrebati cum m-am impiedicat de un astfel de studiu, ca nu e relevant. Habar nu am cati oameni stau sa caute pe Google indicatori de masurare a perfomantei in ceea ce priveste propriile rezolutii. Eu am facut-o si, surprise, surprise... tocmai m-am delectat citind ca:

- in 2007 au fost intervievate cam 3000 persoane, care mai de care cu planuri mai ambitioase (dieta, fumat, codependenta de partener sau cariera, etc etc)
- la inceputul studiului, 52% dintre participanti s-au declarat foarte increzatori in reusita implementarii rezolutiilor. Dupa un an... doar 12% reusisera sa si duca la bun final cele propuse.
- la interventia cu sfaturi si recomandari din partea cercetatorilor, respondentii au raspuns diferit, dar cea mai interesanta diferentiere s-a produs intre sexe:

- barbatii au raspuns pozitiv la definirea mai clara a obiectivelor si la concentrarea pe beneficii (de exemplu: ‘sa slabesc un kilogram pe saptamana’ versus ‘sa slabesc’). Ca rezultat, cu 22% mai multi dintre ei si-au putut indeplini rezolutiile.
- femeile au dat rezultate in clipa in care si-au impartasit sperantele si obiectivele prietenilor si familiei, sau cand au fost sustinute sa nu renunte la ce si-au propus doar pentru ca au dat chix revenind la vechile obiceiuri. Interventia le-a ajutat pe 10% dintre ele sa revina pe linia de plutire...

Iata si o serie de sfaturi oferite in urma studiului.

- concentrati-va pe o singura rezolutie
- acordati timp planificarii, nu construiti totul intr-o singura zi
- evitati rezolutii anterioare care s-au dovedit a fi dezamagiri
- fiti specifici

Stimati domni, daca inca va mai aflati in faza de construire a listei, poate nu ar strica sa va concentrati pe definirea unor obiective SMART (acesta este un acronim pentru fiecare dintre atributele pe care le are un obiectiv bine stabilit: Specific, Masurabil, ce poate fi executat - Achievable, Realist, definit in Timp. Tot pentru sexul tare, se pare ca functioneaza minunat legea recompensei: in loc sa va ganditi la ce trebuie sa renuntati, luati in seama mai ales castigul. Might work better!

Iar noi, doamnele... we have to go public. Ca sa ne ajutam (pe noi insine si reciproc), avem nevoie de sustinere. Si de consecventa, desigur. Printre prietenele mele, deja suntem cateva care am urmat in mod firesc chemarea ‘naturii’: ne-am impartasit rezolutiile, le-am discutat si le-am analizat, am definit indicatori de performanta si ... si... chiar modalitati de a urmari indeplinirea lor. Sunt posesoarea unui minunat tabel minutios creat in excel de o prietena, pe care l-am adoptat si care sper sa ma ajute. E colorat, organizat, cere consecventa si determinare. Si eu am nevoie mai ales de ultimele doua.

Bonus... o parte din rezolutiile mele. In curand o sa si prioritizez :-))

Anul Fluturelui

Si asa... 2010. A mai trecut un an. Am in continuare mari probleme cu tasta 1 si nu m-am putut obisnui cu shortcut-ul recomandat de Darael. Un motiv ar fi tanjeala, ca stiu ca o sa schimb laptopul in curand, asa ca scap de dureri de cap. Cand trebuie sa tastez un banal ‘1’ ma opintesc cu toate fortele, ma asez pe buton si ma rog la Zeul Tastaturilor: hai, mai da-mi un unu. Un unu de la zecele din anul asta. La asa cifra frumoasa si bogata, cum sa nu imi mai oferi un simplu si banal u-n-u?!

Asa il simt pe acest 2010, ca vine sa adauge valoare. Ca e un an cu probleme sanatoase si constructive (stiati ca am ajuns si la concluzia asta?!), care sa ma invete cum sa privesc pumnii ca pe mangaieri si suturile ca pe leganari inspre fata. Pentru mine, 2010 este Anul Fluturelui. Imi ajunge atata amorteala, vreau sa imi intind aripile si sa ma bucur de senzatia de libertate pe care ti-o da lipsa grijilor si a durerilor ridicate la rang patologic. Gata. Ies din cocon, imi intind aripile si ma inalt. Unde si pana unde oi ajunge, habar nu am, faptul ca pot sa zbor e farmecul momentului cu certitudine.



Traiesc acum si sunt atat de recunoscatoare pentru tot ce am reusit sa construiesc in trecut pentru a-mi oferi acest prezent. Traiesc si sunt prezenta in viata mea. Respir adanc si curat si am senzatia ca nu am mai facut-o demult. Ma bucur de nimicuri. Ma bucur de planuri, ma bucur chiar si de varfurile la care inca nu pot ajunge. Ma bucur si de oboseala, e a mea. Imi merge mintea, ma cere contextul vioaie, organizata si pregatita sa raspund la intrebari destepte. Sunt tanara, zburd si da, trebuie sa recunosc, e al naibii de minunat sa simti asta. In curand o sa spun ’I am 33 and counting’. Si asta e alt motiv pentru care sunt recunoscatoare. Am ajuns sa fac 33 si parca simt ca nu i-am trait degeaba, tocmai pentru ca am putut sa invat una, alta, de pe oriunde m-a purtat viata. Am toate motivele sa zbor. Iaca, imi intind aripile si zburd vioaie printre zile.

Bine ai venit, minunat 2010!

La multi ani!

In capcana

Darael imi scria un comentariu la postul anterior:

Tone de medicamente ziceai ?
Pentru ce ai nevoie de atatea medicamente ?
Hm....

Aveam, la diagonsticul de saptamana trecuta, pentru regenerarea / sustinerea testutului hepatic. Un medic mi-a dat diagnostic si tratament pentru 3 luni (de inceput), celalalt a zis: Nu! E cazul sa mai sapam, nu sunt convins ca acesta e un diagnostic corect.

Asa ca acum tot dau sange si mi se preleva analize. Asta cu datul de sange e deja distractie. Am venele profunde si subtiri, asa ca aproape de fiecare data o prima intepatura nu inseamna si noroc. Inteapa in mana stanga, in dreapta, nu le iese, apoi isi cheama colegele mai indemanatice. Daca nici asta nu reuseste trec la fluturas, un fel de branula cu ac subtire si cu asta gata, scapam de grija, isi umple eprubetele si imi dau pace. In timpul asta eu urmaresc distrata stresul asistentelor. Au noroc ca la iesirea din cabinet nu spun decat ‘Un fleac, m-au ciuruit’. Cred ca sunt un pacient convenabil din punctul asta de vedere.

Din timp in timp, intre intepaturi, ma mai vad cu cate un specialist. Care se uita lung la rezultate si da din cap. Tz tz tz. – Si cum ai descoperit chestiile astea? – La un control de medicina a muncii. – A, da, asa se intampla, descoperim accidental. Baaaai, idioten! Nu imi spune asta si atat. Ca pe mine, in faza asta, propozitiile eliptice de subiect ma termina. Ce descoperim accidental??! Si ce e cu fata asta grava? Ai uitat sa zambesti? Eu mi-s o fire mai glumeata, mie imi place sa fac/i misto de mine daca e nevoie, as da orice sa te vad ca raspunzi cu un zambet, nu cu o privire goala, ca si cand ascunzi tu ceva ganduri de specialist, dar nu te poti proununta fara alte analize. M-am saturat de incertitudine. Vreau sa stiu si eu ceva concret, ca sa imi pot face un plan de bataie: ori sa imi vad sanatoasa de viata, ori sa ma pun pe gasit tratamente si sa sap pentru speranta. deocamdata sunt prinsa in clestele incertitudinii. Si va marturisesc ca asta nu e deloc placut.

Sa stai ca mielul la poarta noua pe scaun, in cabinetul unui medic, sa nu ai niciun habar despre semnificatia analizelor pe care le faci, dar care toate sunt in rosu si la final sa il vezi pe nenea medicul ca ridica din umeri si te trimite mai departe, la alte analize si alti specialisti... ei bine, e cum nu se poate mai frustrant. Mai nou urasc ca exista Google, forumuri, milioane de pacienti care isi dau cu parerea si arunca tot felul de cuvinte mari in joc.

Descopar ca mintea mea e capabila sa nascoceasca cele mai incredibile scenarii. Oare de ce? De ce omul se asteapta la rau mai degraba decat la bine? Mi-a placut o chestie pe care am citit-o recent pe un blog (nu il retin ca l-as fi citat...): A incerca sa scapi de ganduri e ca si cum ai incerca sa fugi de soldurile tale. Oricat de repede fugi, ele sunt mereu cu tine. Ei bine, 'soldurile' mele sunt pesimiste, prapastioase si deprimate zilele astea...

Nu am titlu

Nu am disparut doar de pe blog. Nu mai sunt nici la birou, nici la volan, nici pe strazi, nici printre prieteni. Sunt acasa, unde zac si pendulez intre stari de frustrare, furie, sau apatie totala. Sunt extrem de suparata si nu am cum sa scriu despre altceva, pur si simplu pentru ca... nu am despre ce altceva sa scriu.

Un nene doctor distrat mi-a administrat un medicament cu prea multa usurinta, pe vremea cand aveam piciorul in gips. Chestia asta mi-a daunat atat de tare, incat niste analize recente au dezvaluit ca ficatul meu a fost foarte serios afectat. Asa se face ca acum ma inscriu si eu pe listele celor cu boli de tip toxic, care iau medicamente cu pumnul si se prezinta in mod periodic la medic pentru reevaluarea situatiei.

M-am trezit bolnava brusc, dupa un simplu telefon in care ma anuntau ca rezultatele analizelor sunt in plop. M-am trezit cu doctori care ridica din umeri in fata mea, cu retete scumpe si cutii de medicamente si fiole fioroase pe masa, cu pliculete pe care le-am pregatit ca sa ma organizez pentru urmatoarele luni: hapuri pentru dimineata, pranz, seara.

Asta nu trebuia sa se intample. Nu trebuia. Cel putin asa imi imaginez ca gandeste ficatul meu in timp ce inghite frustrat medicamente.

Lasa-ma sa NU aflu

Mult stimate partener de afaceri, sa-mi ierti directa pe care ti-o servesc astazi, dar ma ucizi cu limbajul de lemn si englezismele pe care le traduci gresit si le inserezi printre randuri! Ca sa fiu sincera cu tine, de cate ori imi scrii, imi zgarii urechea.

‘Let me know’ nu se traduce cu ‘lasa-ma sa aflu’. Nici ‘makes sense’ cu ‘face sens’. Si daca vrei sa traduci ‘thank you for your support’, nu spui ‘multumesc pentru suport’, ca eu nu sunt cuier.

Ma anderstandezi? Nu mi-ar placea sa nu fiu anderstandata. As ramane cu un gust rau in gura. Si asta e neplacut.

Unde esti tu, Petrisor?

Cred ca acest Petrisor e un om fericit. Cu asa sef si asa responsbailitati clar stabilite... cine n-ar fi oare?

Conditional optativ

Cum ar fi fost daca toti am fi crescut cu asa parinti?

thanksgiving from katie sokoler on Vimeo.

Road Trip from katie sokoler on Vimeo.

Are stofa de leader...

...la o luna si jumatate, nu credeti?! Doarme, viseaza, papa si ofteaza. Hm... cam asa mi-am inceput eu dimineata de azi, cu acest sufletel care ne-a vizitat sa ne lumineze dinmineata. Asa fascinatie ne-a cuprins in fata formelor sale minuscule... incat toata lumea a uitat pentru cateva clipe unde si de ce suntem. Nu-i asa ca da bine cu decorul? Hihi...



O sa fac un mic comentariu si cu privire la pisicuta de pe ecran, care sper sa vina in curand in viata mea. De sambata sper sa fiu fericita posesoare a unui bulgaras mic, alb, cu ochi albastri. Dar despre asta... saptamana viitoare :o)

In cautarea feminitatii pierdute (2)

Dupa ce am lecturat articolul catre care v-am trimis si pe voi, revin pe tema relatii femei-barbati (sau invers, you decide!), poate chiar din cauza faptului ca ma preocupa sa imi domolesc tendinta exacerbata de control, sa ofer lovituri de gratie orgoliului meu, tratandu-l cu detasare si facand pace cu mine. Cu femeia barbat din mine.

Mi-am evaluat cazul, trecutul si deciziile. Un rezultat al acestora ar fi (printre altele) ca am devenit o femeie care poate fi lesne perceputa drept independenta, descurcareata, puternica, impunatoare. In mod evident, o supravietuitoare. Sunt femeia amazoana, ha. The manly woman. Nici nu ma mira ca, avand un asa arsenal de atribute in viata mea, sunt adesea singura, lipsita de afectiunea si ajutorul unui barbat.

Stiu, din imediata realitate, ca nu sunt singura in aceasta situatie. E suficient sa intorc capul catre birourile din dreapta sau din stanga, sau sa ma uit in agenda telefonica citind in loc de nume doar statutul social: necasatorita, divortata, divortata, singura, parasita, intr-o relatie patetica... etc etc etc. Am o groaza de prietene a caror viata solitara este extrem de dezechilibrata, dar si prietene care au relatii de cuplu ce schiopateaza sau se destrama de la o zi la alta. Prea putine sunt cazurile in care se simte armonia si iubirea staruind.

Cum se face ca nu reusim sa ne echilibram existenta, fetelor? De ce relatiile in care suntem nu ne implinesc asa cum ne-am dori ? Unde au disparut barbatii potriviti noua? Daca ei sunt departe, de fapt cine a plecat?

Mi-a placut – si o dau mereu exemplu – metafora degetului aratator si a gestului prin care aratam spre cineva pentru a-l acuza. Tu esti de vina! – si degetul aratator se burzuluieste amenintator catre figura din fata noastra. Ei bine, de cate ori v-ati gandit ca in timp ce facem asta, celelalte trei degete (cel mic, inelarul si degetul mijlociu) arata spre noi insine? Mda... cam asa e. Ori de cate ori cautam tapi ispasitori, e clar ca fugim de oglinda.

Privind problema din perspectiva celor 3 degete indreptate catre noi, cred ca prea des ii tratam de la un nivel superior si arogant pe barbatii pe care ii iubim si de la care asteptam neincetat dovezi de iubire. Stiu ca unele dintre voi se vor revolta la auzul acestui mesaj. Daca nu va identificati cu ce spun, puteti considera ca acest mesaj se refera numai la mine. Eu am probleme cu a intelege cum vine treaba cu mandria barbatului, atat de usor lezabila si atat de firava in ciuda esentei ei masculine.

Totusi, voi face o incercare. Ce a-ti zice daca v-as spune ca, in relatie cu barbatii pe care ii iubim:

• le criticam prea des slabiciunile
• ne suparam prea tare cand nu isi indeplinesc treburile din aria lor de responsabilitate
• consideram ca ideile noastre sunt mai bune si ca suntem atotstiutoare
• le dam sfaturi cand nu ni le solicita
• ne trezim ca stim mai bine ce le trebuie din punct de vedere profesional, sau atunci cand au probleme la serviciu
• le amintim atat de des ca ‘nu avem bani sa facem aia, sau aia, sau aia’
• revenim obsesiv la ideea ‘daca nu erau mama si tata sa ne ajute, eram vai de capul nostru’; mai grav, le spunem si altora asta, in prezenta partenerului nostru.
• admiram alti barbati, in timp ce pe ai nostri ii reducem la tacere
• le sugeram sa cheme un instalator sau un electrician fix cand ei insisi incearca sa rezolve problema
• nu le dam atentie cand ne povestesc despre lucruri de care sunt mandri ca le-au facut
• uitam sa le spunem cat de mult ii apreciem atunci cand fac ceva bine
• le amintim ca au facut riduri, ca le cade parul, ca au albit
• ne oferim ca exemple demne de urmat, de catre ei in mod special
• le amintim ca avem o educatie superioara: noi citim mai mult, noi avem o cultura generala mai mare, noi suntem mai conectate la lumea artei, etc. etc. etc.
• ne dam peste cap sa ii intrecem chiar in domeniile lor de referinta: atletism, golf, inot, etc. etc.
• stam la serviciu pana noaptea tarziu, desi stim ca ei si-ar dori mult sa le fim alaturi, acasa
• ne plangem altora de problemele din relatie si astfel ii denigram
• dezvaluim prietenelor, cu nonsalanta, slabiciunile si defectele lor
• ii transformam in principalii vinovati pentru propriile noastre slabiciuni
• avem migrene peste migrene
• ne merge gura atat de mult si de tare, avem milioane de explicatii si argumente, cunoastem totul, avem justificari la orice
• intr-un fel sau altul le cerem neincetat sa se schimbe, sa se schimbe, sa se schimbe asa cum noi am vrea ca ei sa fie

Traiesc intr-o lume deliranta, care evolueaza intr-un ritm ametitor si eu odata cu el, ma duc pe val. Pana acum, am tot invatat sa ma descurc, experientele prin care am trecut m-au facut o femeie mare. Am invatat sa fiu independeta, nefiind constienta de pretioasele lucruri pe care le-am pierdut odata cu castigarea acestui statut. Un pret destul de scump, luand in considerare cat de greu imi este acum sa o retrezesc inlauntrul meu pe ‘Elena din Troia’, arhetipul frumusetii, al senzualitatii, al virtutilor feminine, pentru care armate intregi de barbati – ei insisi arhetipuri masculine, intruchipari ale puterii si curajului - s-au luptat zeci de ani, la zidurile Troiei.

Si imi este dor de mine, cea minunat de feminina. Mi-e dor sa-i pot oferi aprecierea mea, sa-l pot ierta mai usor, sa-l pot intelege si sustine. Chiar imi este dor sa-i fiu supusa, da, supusa. Ceva imi spune ca tocmai o astfel de atitudine l-ar ajuta sa se exprime intr-un mod plin de dragoste si iubire.

Vorbeam deunezi cu o colega despre aceste lucruri si care imi spunea ca deseori e constienta de astfel de lucruri si ca se simte chiar obosita in acest ‘razboi’ al sexelor. Mi-a adresat insa o intrebare interesanta: “Nu crezi ca e prea tarziu sa ne mai schimbam, Andreea? Oare ne mai putem schimba si noi, si ei?” Eu as vrea din toata inima sa cred ca orice comportament are un invat, dar si un dezvat. Imi ramane speranta, capacitatea de a constientiza si exercitiul cu mine insami.

Stiati ca, daca pentru femei cel mai important lucru intr-o relatie este sa fie iubite, pentru barbati cel mai important aspect este acela de a se simti apreciati, admirati si considerati ‘de incredere’? Conteaza mai putin sa ii spui ca il iubesti. Important este sa stie cat de mult il admiri pe el, Barbatul. De altfel, mi s-a demonstrat: femeia care stie sa admire puterea barbatului ei este cea care ii castiga inima. Pentru el, ea este un inger. Sper sa aveti si voi astfel de exemple in jurul vostru, pentru ca tare avem nevoie, uneori, sa tragem cu ochiul la femei care au ramas femei.

PS: Partenerului tau ii zambeste chipul? Cand merge, ce postura are? Tine capul sus, e ferm, emana putere? Daca da... felicitari. Daca nu, ajuta-l cu un strop de admiratie. Doar un strop cred ca poate face minuni. Vorba ceea, in spatele oricarui barbat de succes sta o femeie. Si o poveste de dragoste.

In cautarea feminitatii pierdute

In special doamnelor singure, detinatoare de cariera, SAU care nu se pot obisnui cu ideea ca trebuie sa traiasca singure, SAU care s-au obisnuit sa se descurce fara sprijin, ajutor si un foarte necesar echilibru masculin in viata lor, SAU care tanjesc dupa o dragoste si un parteneriat intim care nu mai vine conform cu astptarile, SAU care cresc singure copii, SAU care striga in mod declarativ ca nu au nevoie de barbati in viata lor DAR CARE in realitate ar da mult pentru a-si echilibra viata cu gasirea unui partener: va recomand acest articol.



As avea multe de spus si eu pe aceasta tema... numai ca astazi prefer sa (ma) observ. Chiar si din perspectiva acestui articol si – interesant – a comentariilor pe care va recomand sa nu le ratati.

Tanguiala de octombrie

Cum m-am intors la serviciu, cum v-ati gandit ca am disparut de la ora de scriitura zilnica, asa-i? Relaxati-va, si eu cred acelasi lucru... :o) In realitate, ma lupt cu disciplina, ca daca as fi mai organizata, sigur as gasi timp pentru lucrurile importante. Asa... imi irosesc puterea pe tot felul de nimicuri si tot nu rezolv nimic.

Anyway, m-am gandit ca cel mai eficient lucru la momentul de fata e sa nu mai lupt contra curentului si... sa ma plang. Ce e atat de grav in a te plange ca te-ai saturat? Acest post e deci o tanguiala personala, bucatica de victimizare pe care mi-o ingadui acum si ori de cate ori o sa vreau. Si asta pentru ca nu am timp sa mai fac lucruri, am timp sa pierd timp cu gratie. Ca ma termina presiunea din cam toate aspectele vietii mele in ultima vreme. E momentul sa ma tangui asadar.

La serviciu am o gramada de restante, chestiuni amanate de luni de zile. Unele din ele nu mai au nicio sansa de izbanda si asta se va vedea la evaluarea de final de an. Cazul e inchis, in sensul ca mi-l asum si nu ma astept la floricele pe campii gen felicitari sincere, esti una din tinerele noastre sperante, bravo, iaca bonusul. M-am cam relaxat in 2009 (sic!) si asta se vede. Asta e, imi rezerv dreptul de a fi obosit.

Acasa sunt ca la hotel. Nu mai am lumina la baie, mai nou nici in bucatarie, din cand in cand imi ploua in casa, ar trebui sa pregatesc dulapul cu haine pentru schimbul de anotimpuri (ma refer la trecerea de la vara la iarna, pentru ca oricum pe cea din toamna nu am apucat sa o fac). Masina e nespalata de mana omului din vremuri imemorabile. Noroc cu ploaia izbavitoare din ultimele zile. Cartile? Cred ca de ele imi este cel mai dor, dar cum spuneam, oricat m-as zbate nu ajung la ele la timp. Dragostea? Ei ashi, eu nu am noroc la bani, de ce sa pangarim lucruri sfinte? Starea de spirit? Pai.. exista 'astenie de toamna'? Daca da, atunci eu ma incadrez acolo.

E criza in viata mea. Una dulceaga, in sensul ca nu ma agit foooarte tare. Am luat Nepasarea in brate si de-aici incolo... ce-o fi o fi. Am obosit sa ma mai agit. Ma crede si pe mine cineva?

M-ar tenta sa ma rog de voi sa imi dati niste vesti mai bune. Poate in zilele voastre cresc floricele pe campii si ma pot si eu bucura de una... de alta....

Muncesc ca sa plec in vacanta

Tz, tz, tz. Doar v-am rugat sa fiti cuminti cat sunt plecata... Asa priveliste de toamna dezolanta si rece nu ma asteptam sa gasesc. Parca ati uitat sa puneti niste apa in ‘glastra’ unde am lasat toti copacii verzi si frumosi, le-au cazut toate frunzele, s-a instalat frigul... Cum spuneam, nu ati fost cuminti :o)!

In Barcelona a fost cald. Cald de tricou si ochelari de soare, cald chiar de un bronz finut care s-a asezat pe fruntea mea de turista cu pielea alba de birou batut de neoane si aer conditionat. Turista care s-a preumblat pe strazi, tarand dupa sine, fara mila, de dimineata spre arsita zilei si chiar pana la miez de noapte, un genunchi betegit si taaare incapatanat. Dovada sunt basicile din talpi si, mai ales, inflamatia de la genunchi. Cred ca s-a dus pe apa Mediteranei toata fizioterapia facuta dar, Doamne, tare a mai meritat!

Ca sa nu va faceti iluzii, acest mesaj nu e despre Barcelona. Voi scrie unul separat pentru asta.


M-am gandit sa scriu despre cat e de important sa ne amintim sa mai luam si o pauza. Nu ca nu ati sti (sic!), dar ma gandesc eu asa ca poate nu intamplator ati ajuns sa cititi aceste randuri in care cineva va spune: opreste-te putin, ia o pauza, ingaduie-ti un stop, planifica-ti fie si o doar o zi de relaxare, inchide telefonul, uita de e-mailuri, de credite, de guvern si politica, de griji, de mama, de tata, de frate-tau care cine stie cu ce te-a mai enervat. Opreste motorasele mintii si ofera-i o recompensa ca tare o merita! Ofera-i orice din galeata cu vise pe care ai tot umplut-o de cate ori ai tanjit dupa o clipa de liniste si relaxare.

Vorbeam deunezi cu un prieten care imi spunea ca nu il deranjeaza ca nu a avut concediu anul acesta. Se simte in forta, e plin de energie, cu motivatia sta mai prost dar asta nu are de-a face cu vacanta, ci mai degraba cu contextul, businessul, criza. Cunosc multi oameni care nu au plecat intr-un concediu de ani buni, altii care muncesc cat e anul de lung in continuu, chiar si in 'vacanta'. Am colegi care raspund la e-mailuri de pe plaja si am vazut cazuri in care deconectarea devine absolut imposibila tocmai pentru ca oamenii s-au obisnuit sa depinda de o activitate anume. Pur si simplu uneori devine imposibil sa rupi firul care te tine legat de ceea ce faci zilnic.

Nu vi se pare periculos? Mie da. E pur si simplu cea mai sigura cale catre stress, surmenaj si nevroza. In timp, imbatranim. Oricum imbatranim, e clar... dar nu cred sa existe ceva mai trist decat un chip care, pe langa riduri, mai poarta si marca distincta a regretelor si frustrarii ca nu a trait cum si-ar fi dorit la vremea tineretii.

O prietena bine mi-a zis candva, intorcandu-se de pe sezlongul unde zacea la soare, motaind a vacanta si gustand plenitudinea clipei de odihna: Vezi, Andreea, noi (mai ales noi astia care nu avem copii... – ca discutasem inainte de limitarile vietii de parinte) pentru asta traim, pentru vacante. Muncim tot anul, ne dam cu capul de pereti, dar vine si clipa in care mergem in vacanta! Si parca clipa asta merita tot efortul din lume, numai sa fie savurata asa cum se cuvine.

Consider ca are dreptate. In totalitate. Si din punctul asta de vedere, scurta iesire la Barcelona a contat mult pentru mine. Remarc ca pe masura ce trece timpul (si daaaa... imbatraneeeesc...) ma bucur mai profund de micile placeri pe care le intampin. Nu stiu daca de fapt e un fel de oboseala cronica care isi cere remediul, sau pur si simplu ma imbogatesc cu intelepciune in materie de cum se prepara reteta timpului liber. In orice caz, acestia sunt niste ani in care muncesc sa imi platesc creditele si sa plec in vacante. Altceva (de exemplu cariera, ha!) nu mi se mai pare atat de important ca inainte.

Barcelona, here I come!

Sa fiti cuminti. :o)

Verigheta

Oare de ce verigheta se poarta pe al patrulea deget? Chinezii au o explicatie foarte frumoasa. Se crede ca fiecare deget al mainii reprezinta persoanele din viata ta. Degetul mare reprezinta parintii, aratatorul - fratii, mijlociul - pe tine insuti, inelarul reprezinta sufletul pereche si degetul mic - copiii.

Acum aseaza-ti degetele ca in poza articolului. Pune-ti mainile fata in fata, indoaie degetele mijlocii si lipeste-le, apoi apropie varfurile celorlalte degete.

Incearca sa desparti degetele mari, care reprezinta parintii. Vei putea pentru ca destinul parintilor nu este sa traiasca cu tine pentru tot restul vietii. Te vor parasi mai devreme sau mai tarziu. 

Apropie din nou toate degetele si acum incearca sa desparti degetele aratatoare, care reprezinta fratii. Vei putea pentru ca destinul fratilor este sa-si creeze propria familie si sa-si traiasca propriile vieti. 

Apropie din nou toate degetele si acum incearca sa desparti degetele mici, care reprezinta copiii. Vei putea pentru ca copiii vor creste, se vor casatori si isi vor trai propria viata. 

Apropie din nou toate degetele si acum incearca sa desparti inelarele, care reprezinta partenerul de viata. Nu vei putea pentru ca destinul sotului si al sotiei este sa ramana impreuna pentru toata viata.

Constiinta umana... for dummies like me

Luni, 5 octombrie 2009

Ca tot ma intrebam eu unde isi are sursa primordiala invazia asta teribila de ratiune, logica, milioane de ganduri care ne guverneaza viata. Ca tot ma intrebam ce seaman de-al nostru se plictisea asa tare de a inventat timpul, de ce avem trecut, prezent si viitor; ca tot ma frasuiam si nu dadeam de cap dilemei instinct/emotie; ca tot ma chinuia chestiunea constiintei... Ei bine, iata un raspuns plauzibil:

“... Ken Wilber, un cartea sa Up from Heaven (“Mai sus de Eden”), propune si el o teorie a evolutiei constiintei. Dupa opinia lui ar exista sapte niveluri ale constiintei (omul modern de mijloc s-ar afla in stadiul al patrulea) care reflecta stadiile de evolutie ale spetei umane in general.

Primul nivel se desfasoara de la aparitia omului, cu 6 milioane de ani in urma, pana aproximativ in anul 200.000 i. Hr. Omul traia atunci intr-o ignoranta fericita a unei stari pe care nu o diferentia deloc de natura inconjuratoare. Acesta este stadiul arhaic sau uroboric.

Apoi a urmat stadiul magic sau tiphonic, ce s-a desfasurat pana in jurul anului 10.000 i. Hr. si in care constiinta omului se trezeste putin cate putin. Corpul incepe a fi perceput ca fiind separat de lumea exterioara si se instaleaza inceputul gandirii magice. Viata insa se scurge intr-un prezent infinit, lipsit de constiinta timpului. Lumea visului nu este separata de lumea fizica.

Intre anii 10.000-2.500 i.Hr., intervine stadiul mitic si comunitar. Apare notiunea timpului, un timp ciclic, impartit in anotimpuri, ce corespunde inceputurilor agriculturii. Este onorata Marea Mama, si notiunea de divin este reprezentata printr-o energie de tip feminin.

[(...) Reperele temporale atribuite fiecarui stadiu raman relative, caci se pare ca anumite civilizatii disparute (cea a Atlantidei sau cea lemuriana) au manifestat, la un nivel global, stadii de evolutie mult mai avansate decat cele descrise de Ken Wilber. (...)]

Stadiul eului se imparte la randul lui in trei epoci: cea a eului scazut, care dureaza intre 2.500 i.Hr. si 500 i.Hr.; cea a eului mediu, care dureaza intre anii 500 si 1.500 d.Hr.; si, in fine, cea a eului puternic, care se intinde din 1.500 si pana in prezent. In aceasta faza se ajunge in sfarsit la notiunea de constiinta capabila sa reflecteze asupra propriei existente. Se dezvolta gandirea logica. Mitul eroic triumfa asupra celui al Marii Mame, insa in loc sa il transceada, il striveste si da nastere unei culturi masculine ce inlocuieste cultura feminina. Ratiunea si instinctul sunt asezate in opozitie. Simtul timpului se transforma si devine spatial. Notiunile de trecut si viitor modifica profund trairea emotionala. Intr-adevar, odata posedata constiinta viitorului, teama imaginata in viitor se transforma in anxietate prezenta. Judecata emisa in legatura cu un act trecut sau prezent se poate transforma in sentiment de culpabilitate. Cel care nu traieste decat in prezent nu este sensibil la asemenea subtilitati emotionale. Iata reversul medaliei constiintei de sine.

Pasajul din Biblie care se referea la Arborele Cunoasterii evoca acest stadiu. Adam si Eva sunt izgoniti din paradisul terestru (din starea pe care o da trairea in prezent): au constiinta propriei nuditati si vor s-o ascunda. Este inceputul manifestarii constiintei de sine, cand nu mai pot ramane in acea stare de fuziune cu mediul lor inconjurator. Este interesant de constatat ca numeroase cai de practica spirituala cauta sa ofere modalitati de a reveni la o constiinta mai ancorata in prezent. Stadiul urmator, evolutia transpersonala in care suntem pe cale sa intram ca grup uman, este etapa care duce la stadiile ulterioare, in cadrul carora se deschide superconstiinta.

Pe acest fundal al evolutiei umane, Ken Wilber propune urmatoarele idei: in fiecare stadiu de evolutie apar anumiti indivizi care manifesta o constiinta apartinand unor stadii mai avansate. Atfel, la mijlocul stadiului eului mediu, au aparut fiinte precum Krishna, Buddha sau Hristos, a caror constiinta se afla deja la nivelul superconstiintei – cu alte cuvinte la trei sau patru niveluri mai sus decat marea masa a populatiei. (...)”

Am citat din Maud Sejournant - 'Cercul vietii', Editura Elena Francisc Publishing, 2008.