Disperarea din parcare

De la o vreme incoace nu m-am mai legat de trafic, de soferi, de mine... de cat de lousy sunt uneori la volan... Ei bine, saptamana trecuta am reusit sa-mi zgarii masinuta de doua ori in decurs de 1 minut. Masinuta mea de masina unui vecin. Cea mai funny parte e ca ... exista o explicatie. Parchez intr-un loc care este ... cu cel mult jumatate de metru mai lung decat masina mea. Asta e tot ce am mai prins eu liber. Dar nu si maximum ce as putea avea, daca as intalni si eu romani cumsecade :o( Ordine in parcare, masinile aliniate toate de-a lungul bordurii:




1. Dacie de Remat intepenita, moarta, legamant pe vecie de la proprietar sa nu o mai miste de acolo. I-a pus cruce. Intre masina lui si urmatoarea... spatiu la limita e mult spus. Uneori sunt lipite... Deci, urmeaza:

2. Dacie, inca functionala, serveste interesele unui tanar simpatic, care o scoate dimineata impingand-o. El impinge, el conduce, uneori il mai ajuta trecatorii. Il admir pentru abnegatie si pentru ca mereu isi lipeste masina de Dacia de Remat din spate, ca sa imi lase si mie un parlit de loc in plus, sa incapem toti. Adica stiti cum e... de dat.. .tot al mai umil si micut da, din ce nu are. Restul, tafnosi, nimic! Anyway:

3. Urmez, fireste, eu. Fiesta. Mica, mica de tot. Masina mi-ca, nu am nevoie de mult loc, am nevoie doar de un loc de bun simt. Nu pot sa il am pentru ca vin ‘greii’ :

4. Masina unuia de la etajul patru. Nu stiu ce e. Nu ma intereseaza. E mare, mare, mare. Opel? Megane? Ceva pe aici. Anyway, o parcheaza mereu pe acelasi loc, nici un inch mai in fata, desi l-am rugat, am implorat, am explicat... Intre el si urmatoarea masina este mereu spatiu de invidiat! Mereu! Ma uit cu jind la spatiul ala in fiecare seara.

5. Masina (numarul 1) a fetei administratorei blocului (personaj despre care intr-o zi o sa va scriu, am multe de povestit! Clio. Fata cu pricina NU are carnet. Nu o misca de acolo. O mai porneste din cand in cand sa verifice daca si-a dat buhul bateria sau nu. Dupa asta, urmeaza muuuult spatiu, mult (vreo 2 m) si...

6. Masina (numarul 2) a administratorei – un Megane. Si cu asta vecina iese in weekend, mai transporta si ea gaina, oul, porcul, chestii de genul asta existente la tara si necesare la bloc.

Am vorbit cu toti. I-am rugat, am explicat... Mi s-a ras in fata.

M-au adus in pragul disperarii. (Se vede, nu?!) Sa stau sa numar centimetri dintre masini, sa vad... care din ei are niste spatiu de dat? Cata rautate. Efectiv imi fac scarba oamenii astia. Si stiti care e partea cea mai funny? Se amuza. Sunt cucuvele: pandesc de dupa perdea tot ce misca in vecinatate. Nu vad de ce m-ar rata pe mine, cand intru dupa 21:00 pe strada si ma pun pe indesat una bucata masina intr-un spatiu de toata jena.

Sa va spun si despre momentul plin de emotie al parcarii propriu-zise: inca de la coltul blocului, trag aer in piept si imi adresez in mod repetat intrebari retorice: oi avea loc... n-oi avea loc... o fi venit pustanul cu Daciutza lui... nu o fi venit... si-o fi mutat *%&*$# de la patru masina mai in fata... nu si-o fi mutat-o... Cand ma apropii vertiginos, primul si cel mai important lucru: stop muzica, stop caldura. Inchid orice sursa de zgomot. Concentrare maxima. Cand deja am unghi de analiza, constat ca situatia - in 4,8 cazuri din 5 - e de rau pentru mine. Adica nimeni nu a facut nimic, baiatul ala saracul se tot inghesuie in fiarele de Remat din spate. Ceilalti... si mai ales *%&*$# de la patru... trai neneaca!

Si ajung in dreptul locului, trecand de el fac un assesment rapid... Merg inainte, frana, si STOP. Deschid geamul de la sofer ca sa am vizibilitate si ma pregatesc sa parchez cu spatele, pe stanga. Actionez marsarierul.... trag aer in piept (pe cuvantul meu ca asa fac!), imi iau inima in dinti si incep. Incet incet, roata mea din spate cu roata lui din spate, volan maxim stanga. Cu un ochi ma uit si la super Jeep-ul parcat pe dreapta, de care trec la pret de alti cativa centimetri. Si incet incet cu spatele.. roata mea din fata cu roata lui din spate, opresc, intorc volanul maxim dreapta si incerc sa ma strecor. Grija numarul unui... logic, sa nu il lovesc pe *%&*$# de la patru, ca pe langa el ma strecor. Si nici sa nu intru in masina din spate, logic.

Prieteni, uneori imi iese. Si sunt mandra de mine. Alteori, imbatranesc rapid. Saptamana trecuta seara am intrat si am iesit de cel putin 6 ori din locasul ala. Si i-am 'binecuvantat' pe toti, in gand, de 6 ori 6 ori 6 inmiite cu 6... :o(

Ei bine, la un moment dat, *%&*$# de la patru nu a mai avut noroc. Nu a mai avut. L-am atins de doua ori, fara sa vreau, asta e.. m-am apropiat prea tare pentru ca nu mai stiam ce sa fac. Ma doare sufletul dar nu am ce face. Nu am. Adica am: sa imi platesc ratele la Casco si sa aflu si eu ce imi face Politia in atare situatie. Amenda, puncte? Cate? Cum? Am ajuns la disperare. Trebuie sa fac o analiza SWOT: ce castig si ce pierd / ies mai repede/ieftin cu loc in parcare daca ii tot dau cate o amintire pe masina in fiecare seara? Sa ma sacrific si pe mine, si pe masinuta mea? Unele sacrificii nu sunt chiar de prisos, asa m-a invatat pe mine mama!!

Ma rog, am kidding cu ultima parte. Dar chiar sunt niste rautaciosi. Toti, in frunte cu *%&*$# de la patru.


PS: Ar fi tare, sa pun o pancarta la scara: ‘daca puteti si aveti posibilitatea... va rog mult, daaaaati-mi si mie 10 cm patrati de beton in parcare... hai ddddaaaati-mi si mie...’

PPS: Sunt disperata, chiar nu stiu ce sa mai fac :o((

Cum o fi...

...sa te cheme LACRIMA. Dau astazi peste un articol semnat Lacrima A... sa-i zicem Popescu, in considerente de discretie, ca e persoana publica. In prima faza am crezut ca e o expresie din text, sarita cumva din paginatia fireasca. Pe urma insa am vazut ca era un nume. Femeie sau barbat? Era femeie, dar ce mai conteaza? Cine pune nume din astea la copii, fratilor? Lacrima??!!! Come on.. Suras nu putea sa ii spuna? Zambet Popescu. Ceva mai dragut asa...

Nu o sa ii inteleg niciodata pe parintii astia deosebit de creativi. Am si eu un al doilea anume de genul asta – Crenguta. M-am luptat cu anii cu numele asta. Craca, Ramurica, Creanga, Copac... mi s-a spus in toate felurile, flora autohtona in apelativele mele la greu. Pe langa Lacrima insa, numele meu mi se pare... o floare la ureche.

Nu am nimic cu persoana, nici vorba, nici nu discut despre ea. Ma gandesc asa... la clipa de inspiratie a parintilor. Lacrima??!! Parca nasterea unui copil ar fi o tragedie... Jesus!

O singura clipa

Cand eram mica, nu eram foarte apropiati. El cu baietii lui si cu fratele meu, eu cu mama, cu matusa, cu bunica... Fiind singura fata din familie si cea mai mica, eram rasfatata tuturor, insa de el ma feream, imi impunea teama, respect, nu ma puteam alinta parca la fel de lesne ca in fata doamnelor... Desele noastre reuniuni de familie se petreceau cumva sub aripa lui insa, pentru ca era barbatul 'mare' din familie, omul intelept, puternic, pe care mama si matusa mea intotdeauna se bazau. Si de care copiii ascultau pentru ca 'asa trebuia'.

Pe mine, la vremea aceea, ma fascina ca era un barbat foarte frumos. De mica, frunzarind prin albumele mamei, faceam comparatii: mama e mai frumoasa decat matusa-mea, dar si unchiu-meu e mai frumos decat tata. Le si ziceamcu naivitate si fara nici o grija: Mama e mai frumoasa ca tine, Doina. Dar tata nu e mai frumos ca unchiu’ Vicuuuuuu... Asa ii spuneam toti pentru ca asa ii spunea Doina, nevasta lui, care doar cand ii vorbea serios ridica tonul si ii spunea pe nume: mai Victor, mai!

Mi se pare ciudat ca acum, la cateva zile de cand am scris despre o poveste de dragoste.. ma vad nevoita sa amintesc despre o alta, din pacate cu un final atat de trist, devastator pentru noi. Unchiul meu si matusa mea faceau parte din cercul ala restrans, nedrept de mic, de oameni cu adevarat fericiti. Pe 24 ianuarie au sarbatorit 42 ani de casnicie incredibil de frumoasa, presarata cu momente din cele mai tandre, calde, momente intime sau impartasite cu intreaga familie. Unchiul meu era genul de barbat pentru care familia inseamna totul. Fireste, asta se poate spune despre orice barbat insurat, dar mie una viata mi-a oferit diverse exemple. De la cele mai frumoase – ca in cazul de fata, pana la cele mai egoiste, urate, ciudate, pe masura tipului de barbat care a ‘strajuit’ locul. Am vazut familii si familii in jurul meu, am urmarit chestiunea asta ca pe o ‘tema de casa’. Fara nici un fel de exagerare, unchiul meu a batut toate recordurile in materie de devotiune si iubire pentru nevasta si copii.

Daca in copilarie ma uitam admirativ la frumosul Vicu, mai tarziu, cand am crescut, ma surprindeam urmarindu-l cum ii intra in voie ei, in orice clipa o petreceau impreuna. Imi spunea Doina zilele trecute, plangand, ca timp de 42 ani el a facut cafeluta dimineata, el a incalzit-o noaptea cand ii era frig, el ii era la dispozitie in permanenta, gata la orice ora sa ii faca pe plac, el o credea, el o apara, el o alina... A respectat-o, a sustinut-o in absolut orice vroia sa faca, a rasfatat-o, a adorat-o neconditionat. Baietii lui erau cei mai buni prieteni, ii intrau pe sub piele cu orice nastrusnicie, le facea in voie cu de toate si nu l-am auzit prea des ridicand vocea. Ce-i drept, daca unchiul Vicu ridica vocea.. sigur vreunul facuse o boacana serioasa!

Au crescut mari acum, barbati cu familie, la casele lor, oameni puternici si responsabili – iar unchiul meu era mandru de asta. Grijile si problemele lui nu mai erau ca altadata, desi nu a incetat pana in ultima clipa sa isi ajute copiii in viata de zi cu zi, uneori cu pretul a ore intregi de tras cot la cot cu sau pentru cei tineri.

Avea o voce domoala, o vorba buna pentru oricine – si cand spun asta nu o fac deloc doar pentru a vorbi doar de calitati. Imaginea mea despre el este neintinata de vreun moment sau lucru pe care sa il fi facut gresit. Era un om gospodar si activ, el si matusa-mea - o echipa neobosita. Scoli, facultate, casa, masina, iar casa, iar masina, copiii in scoala, in armata, la facultate, la insuratoare, familie, casa si masina pentru ei, nepoti – totul pentru nepoti. De altfel, dupa ce i s-au nascut nepotii, a devenit cu adevarat 'neputnicios' la farmecele lor. Sa isi creasca nepotii si sa isi ajute copiii a fost... a doua meserie totala, cea de la pensie.

Stiam ca fusese pasionat de munca lui – de pe vremea cand, ca inginer zootehnist, conducea ferme de animale. Pe vremea lui Ceausescu nu ne-a lipsit nimic, tocmai pentru ca si el intotdeauna avea grija sa avem de toate. In casa.. stiai pe unde lucra unchiu Vicu, functie de carnea de pe masa si de lucrurile din frigider. Unchiu’ Vicu conducea o ferma de vaci, aveam lapte. Ferma de pui – aveam congelatorul plin. Iepuri – mancam friptura mai des decat ciorba. De la livada, ne aducea mere, prune, pere. Primavara, lazi cu capsuni si cirese. Nu ne uita niciodata. Iar acum, cand iesise la pensie... gandul ii era tot la ferma, tot la munca, la oameni – ca ii placea sa fie inconjurat de ei.

Odata cu pensionarea, a devenit mai glumet, mai apropiat, mai prietenos. Nu statea niciodata fara sa faca ceva, el si Doina, batraneii pusi pe cucerit lumea – cum glumeam noi. Seara, atipea in fata televizorului – il stiam de-o viata ca ii place sa atipeasca in fotoliu, sa nu il deranjeze nimeni pret de o clipa. Lucru cert – se tinea numai de poante. Ai un leu?, ma intreba. Pai... am unchiule, de ce? Iti trebuie?! - Cum sa ai mah, un leu!! Leul sta la Gradina Zoologica, ce sa caute la tine?! Era simpatic. De altfel, in lista cu nume importante in viata mea, asta am si scris... ‘nu m-am prins de ultima poanta, dar esti un scump...’ (Ce ciudat... acum va trebui sa il mut in subsolul listei, s-a dus, nu mai e cu noi...)

Penultima data cand l-am vazut, in vacanta de iarna, a venit pe la noi sa ne vada. Era vizita lui saptamanala – se oprea la o cafeluta, vorbea cu mama, pleca repede si ingrijorat... Ma duc la Doina, ma asteapta... De data asta, ca eram si eu acasa, am stat mai mult de vorba. Avea planuri: din primavara, ma intorc la ferma. Poate sa zica Doina orice, eu vreau sa ma intorc acolo, sa muncesc, imi pare rau ca m-am pensionat.

Privindu-l, mi-am dat seama ca imbatranise parca, mai repede decat ma asteptam. Slabise mai mult decat vizibil si nu mai avea rabdare cu timpul nu avea stare mai niciodata, isi cauta de treaba aici, dincolo, era intr-o permanenta alergatura – de regula pentru a rezolva cate o problema pentru verii mei sau pentru ei doi, batraneii. L-am intrebat de sanatate si mi-a spus ca se simte excelent. L-am rugat sa faca un control, sa mearga la doctor, poate cu recensamantul asta national nu ar strica, i-am zis.... Eu? Eu nu am nevoie de doctor mah, nu ma duc eu la doctor, nu am nimic. Daca as fi stiut ce avea sa urmeze... l-as fi luat atunci de mana si l-as fi dus... :o(((

Oricum, mi se pare incredibil cum la plecare, ca niciodata, l-am luat in brate, l-am pupat si i-am spus: tu esti unchiul meu preferat si stii cat de mult tin la tine, nu?! S-a fastacit, dar nu s-a mai retras. A zambit si am stiut ca si eu sunt nepoata pe care atata vreme a avut-o in grija si pe care vine sa o vada la o cafea, cu drag. Cred ca anii acestia trecuti peste amandoi ne apropiasera pe negandite. El care cu 20 ani in urma nu stia cum sa struneasca o fetita zburdalnica, se trezea acum ca ii spuneam lui ca imi e drag, lui, un barbat incaruntit si cu chipul imblanzit de riduri si ochii plini de bunatate.

L-am mai vazut o data, cu o saptamana inainte de a muri. Au venit impreuna la noi, ca doi batranei fericiti, pusi pe poante – el a sunat la interfon, dar sus a ajuns doar ea, care ne-a zis ca a venit singura. Peste cateva minute, apare si el, facand pe miratul: cum? e Doina aici?! S-a nimerit o duminica de familie, cu ei, cu familia fratelui meu, cu noi toti, in jurul mesei... Stiu sigur ca i-a placut, ca el cauta neincetat compania noastra si cu noi se simtea bine – ca doar ne stim de o viata... Tocmai jucase la loto si ne amuzam ca daca unchiu Vicu castiga cele 10 milioane... nu ar strica sa ne dea mie si lui frate-meu macar cate unul, in semn de recunostinta pentru asa nepoti venerabili. Era foarte amuzat de asta, radeam impreuna, i-am anuntat oficial ca imi sarbatoresc ziua de nastere cu ei, in avans, intr-o buna dispozitie molipsitoare.

Ma uit in jur, in aceeasi familie unita si fericita de ani de zile... mamele noastre au imbatranit, copiii au crescut, avem familii, nepoti, cariere, atat de multe alte preocupari. Si unchiul Vicu nu mai este cu noi, sa ne vada, sa ne ocroteasca, sa ne calmeze cand spiritele se aprind... Mintea mea inca refuza sa accepte ca el nu mai este cu noi, ca in doar 10 minute s-a dus totul, atat de fulgerator, atat de neasteptat si de crud. Imi este dor de el deja... imi este dor si ma simt neputincioasa, as da orice sa mai sune la usa, sa intre grabit, distrat, incaltat, plin de noroi, dar cu o poanta pe buze... si sa avem o clipa de vorba cu el, la o cafeluta. O singura clipa, atat as mai vrea..