Fotografia de mai sus (scuze pentru o imaginea deplorabila, am facut-o cu telefonul) ascunde povestea cap coada a primei mele povesti de dragoste - adevarata si impartasita si concretizata cu o relatie in toata puterea cuvantului. Sunt cateva sute de pagini scrise, mii de cuvinte, un record foarte amanuntit a aproape (sau peste??!!) 2 ani de iubire pe care cu siguranta am trait-o la intensitate maxima. Asta imi amintesc.
Se zice ca nimeni nu uita prima iubire, niciodata. Cred ca la capitolul asta functionez putin diferit. Daca e asa cum se spune – ca prima dragoste nu se uita niciodata – ce ar trebui sa imi amintesc atat de special? Ce nu se uita cu privire la prima iubire? Si de ce nu experimentez acest ‘fenomen’ intr-un mod mai sentimental, mai cald, mai potrivit pentru... ‘prima iubire’?
Nu mai sunt deloc induiosata de partea asta din trecut, daca nu ma duc la niste poze nu reusesc sa imi amintesc foarte clar nici chipul lui, nici detalii de comportament, discutii, intamplari – ca slava domnului, au tot fost in acei ani; nu mai stiu exact nici anul cand ne-am cunoscut. Stiu cum ne-am cunoscut (dar habar nu am unde ne-am intalnit prima data !). Pot sa fac eforturi sa-mi amintesc cateva momente punctuale petrecute intre noi, momente pe care le judec cu mintea de acum si... zambesc in coltul gurii. Asta e... ma chinuie o mare indiferenta legata de el – nici numele nu mi se pare relevant in acest context (dar pe asta mi-l amintesc). Nu ma intereseaza sa stiu nimic din ce este sau ce face el acum – as putea lesne sa dau un telefon la parinti. De ani de zile, exista in mintea mea doar ca un moment cronologic, undeva pe la majorat, eram cu cineva si il iubeam de mama focului.
As descrie asa povestea: de iubit l-am iubit, am ajuns sa scriu versuri pentru el :o) - fara succes, nu promiteam nimic dpdv ‘tinere sperante’ :o). Ii insiram viata mea pe hartie cel mult la doua zile, el la fel, stiam cat se poate de mult despre celalalt, familie, prieteni... Ne vedeam destul de des, facea eforturi, isi impartea banutii dintr-un amarat de salariu si venea in Bucuresti sa ne vedem, ca nu locuiam in acelasi oras. Fireste, ne-am iubit in cele din urma - my first, my last, my... everything (??!!). Erau si planuri de viitor, erau telefoane zilnice, si scrisorile... aceste multe, multe scrisori. S-a speriat asa de tare cand am inceput sa ma gandesc sa dau la facultate in Iasi, unde lucra si statea el, incat asa s-a sfarsit povestea. Cam asta a fost contextul...
Au ramas niste cuvinte asternute pe hartii ingalbenite de trecerea a cred!) 12 ani... Nu pare mult, dar s-au ingalbenit si sunt o mana de plicuri zdrentuite si coli fragile.
Mama imi spune ca a pastrat scrisorile din tinerete ale tatei, dar isi da seama ca nu le-a recitit niciodata pentru ca se teme de prea multa nostalgie. Poate cand o sa am 70 ani eu o sa ma intorc la cele peste 200 de scrisori si la jurnalul pe care il tinea pentru mine, o sa le mai dau o sansa, o sa mai acord un pic din timpul meu pentru clipele din trecut cand traiam amandoi o romantica poveste de dragoste. Atunci poate mai mult ca acum o sa imi dau seama ce zgarcit e timpul asta, cum fura clipa de clipa din intamplarile prin care trecem. Nu regret povestea asta, dovada e faptul ca nu am renuntat atatia ani la scrisori. Daca nu am facut-o pana acum, nici nu o voi face. Ma ingrijoreaza ca nu imi amintesc acum detalii care, pentru alte povesti pe care le-am avut (chiar si mai demult), nu sunt o problema. Ar trebui sa am grija, nu? Adica ar fi urat sa nu stiu ce sa le povestesc nepotilor mei... sa uit de tot ca a existat o prima iubire.
Asa ca raman cu dilema: cum sa interpretez sintagma asta cu ‘prima iubire nu se uita niciodata’? Ad literam? Adica, legat de ‘prima’: prima oara cand am iubit si am suferit cu adevarat? Prima data cand cineva mi-a impartasit iubirea? La ce fel de iubire ne referim? Iubire platonica, iubire navalnica, de om ‘mare’? Am nevoie sa inteleg care e prima iubire pe care nu ar trebui sa o uit. Si sa nu imi spuneti ca poate e ‘marea iubire’, ca nu cred. Fiecare iubire cu locul ei, va rog :o). Deci care e prima de fapt????? Si de ce nu trebuie sa o uitam? Si ce inseamna ‘sa nu uiti’? Sa iti amintesti numele si – eventual - anul? Hm... ma indoiesc profund.
PS: Cel mai des imi amintesc de ‘prima iubire’ pentru ca mi-a luat – si nu mi-a mai dat niciodata inapoi – cele mai frumoase poze ale mele din copilarie. Daca nu ar fi asta... cine stie cand mi-ar mai aparea prin minte...
PPS: Si, pentru asta - nu se merita sa ii dedicam o melodie? Lui si tuturor 'ecsilor' de pe pamant. Ia sa vedem, suna ex-ce-lent! :o)) Sing it with me!
Se zice ca nimeni nu uita prima iubire, niciodata. Cred ca la capitolul asta functionez putin diferit. Daca e asa cum se spune – ca prima dragoste nu se uita niciodata – ce ar trebui sa imi amintesc atat de special? Ce nu se uita cu privire la prima iubire? Si de ce nu experimentez acest ‘fenomen’ intr-un mod mai sentimental, mai cald, mai potrivit pentru... ‘prima iubire’?
Nu mai sunt deloc induiosata de partea asta din trecut, daca nu ma duc la niste poze nu reusesc sa imi amintesc foarte clar nici chipul lui, nici detalii de comportament, discutii, intamplari – ca slava domnului, au tot fost in acei ani; nu mai stiu exact nici anul cand ne-am cunoscut. Stiu cum ne-am cunoscut (dar habar nu am unde ne-am intalnit prima data !). Pot sa fac eforturi sa-mi amintesc cateva momente punctuale petrecute intre noi, momente pe care le judec cu mintea de acum si... zambesc in coltul gurii. Asta e... ma chinuie o mare indiferenta legata de el – nici numele nu mi se pare relevant in acest context (dar pe asta mi-l amintesc). Nu ma intereseaza sa stiu nimic din ce este sau ce face el acum – as putea lesne sa dau un telefon la parinti. De ani de zile, exista in mintea mea doar ca un moment cronologic, undeva pe la majorat, eram cu cineva si il iubeam de mama focului.
As descrie asa povestea: de iubit l-am iubit, am ajuns sa scriu versuri pentru el :o) - fara succes, nu promiteam nimic dpdv ‘tinere sperante’ :o). Ii insiram viata mea pe hartie cel mult la doua zile, el la fel, stiam cat se poate de mult despre celalalt, familie, prieteni... Ne vedeam destul de des, facea eforturi, isi impartea banutii dintr-un amarat de salariu si venea in Bucuresti sa ne vedem, ca nu locuiam in acelasi oras. Fireste, ne-am iubit in cele din urma - my first, my last, my... everything (??!!). Erau si planuri de viitor, erau telefoane zilnice, si scrisorile... aceste multe, multe scrisori. S-a speriat asa de tare cand am inceput sa ma gandesc sa dau la facultate in Iasi, unde lucra si statea el, incat asa s-a sfarsit povestea. Cam asta a fost contextul...
Au ramas niste cuvinte asternute pe hartii ingalbenite de trecerea a cred!) 12 ani... Nu pare mult, dar s-au ingalbenit si sunt o mana de plicuri zdrentuite si coli fragile.
Mama imi spune ca a pastrat scrisorile din tinerete ale tatei, dar isi da seama ca nu le-a recitit niciodata pentru ca se teme de prea multa nostalgie. Poate cand o sa am 70 ani eu o sa ma intorc la cele peste 200 de scrisori si la jurnalul pe care il tinea pentru mine, o sa le mai dau o sansa, o sa mai acord un pic din timpul meu pentru clipele din trecut cand traiam amandoi o romantica poveste de dragoste. Atunci poate mai mult ca acum o sa imi dau seama ce zgarcit e timpul asta, cum fura clipa de clipa din intamplarile prin care trecem. Nu regret povestea asta, dovada e faptul ca nu am renuntat atatia ani la scrisori. Daca nu am facut-o pana acum, nici nu o voi face. Ma ingrijoreaza ca nu imi amintesc acum detalii care, pentru alte povesti pe care le-am avut (chiar si mai demult), nu sunt o problema. Ar trebui sa am grija, nu? Adica ar fi urat sa nu stiu ce sa le povestesc nepotilor mei... sa uit de tot ca a existat o prima iubire.
Asa ca raman cu dilema: cum sa interpretez sintagma asta cu ‘prima iubire nu se uita niciodata’? Ad literam? Adica, legat de ‘prima’: prima oara cand am iubit si am suferit cu adevarat? Prima data cand cineva mi-a impartasit iubirea? La ce fel de iubire ne referim? Iubire platonica, iubire navalnica, de om ‘mare’? Am nevoie sa inteleg care e prima iubire pe care nu ar trebui sa o uit. Si sa nu imi spuneti ca poate e ‘marea iubire’, ca nu cred. Fiecare iubire cu locul ei, va rog :o). Deci care e prima de fapt????? Si de ce nu trebuie sa o uitam? Si ce inseamna ‘sa nu uiti’? Sa iti amintesti numele si – eventual - anul? Hm... ma indoiesc profund.
PS: Cel mai des imi amintesc de ‘prima iubire’ pentru ca mi-a luat – si nu mi-a mai dat niciodata inapoi – cele mai frumoase poze ale mele din copilarie. Daca nu ar fi asta... cine stie cand mi-ar mai aparea prin minte...
PPS: Si, pentru asta - nu se merita sa ii dedicam o melodie? Lui si tuturor 'ecsilor' de pe pamant. Ia sa vedem, suna ex-ce-lent! :o)) Sing it with me!
1 Comenteaza:
Draga roshkata, cred ca sintagma "prima iubire nu se uita niciodata" a fost inventata de vreo nobila castelana frustrata de singura relatie din viata ei in plin ev mediu cand cavalerii ramaneau sa se joace nostalgici cu junele maurilor sau sa alerge plin de avant hormonal ovreicutzele prin padurile fiefului!
Cred ca nostalgia ramane dupa acea naivitate, candoare si caldura cu care ai intampinat prima iubire, lipsa aceea de ganduri negre fara preocupari materiale, exaltarea de a sti ca apartii unei singure fiinte legata de bucuria egoista ca e numai a ta cu mintea si trupul deopotriva! Imi imaginez mai putin chipul ei si intrevad prin aburul trecerii timpului chipul meu navalnic, simpatic dincolo de orice sentiment hilar cu care ma duceam la intalniri fara sa ma concentrez la drumul parcurs, oameni intalniti, cladiri in paragina, cer innorat! Imi lipseste sentimentul ala de adrenalina in care tu nu mai contezi si in care orice zi e si prima si ultima deopotriva in siajul sentimentelor traite la maximum!
prima iubire marcheaza ceva diferit in viata, trecerea la un alt concept, la o alta spiritualitate daca vrei, pe scurt, bucuria momentului trecut e marcata fara echivoc de alt numar care iti guverneaza universul: 2. Grija pentru celalalt, bucurii impartasite cu alt suflet, cuvinte schimbate in tonalitate, sentimentul de ocrotire si ocrotit simtit in aceeasi masura!
Evident exista si amintirea despartirii de prima iubire, atunci cand totul se darama cu zgomot in interior, lasand masca hada a exteriorului de nerecunoscut, o lume apatica care nu mai are loc pentru nimeni si nimic, rotita in jurul sentimentului distrus... dar in timp vei privi cu detasare-uitare-nostalgie-bucurie egoista aceasta despartire, doar de asta e prima iubire, ca sa trecem peste ea catre urmatoarea iubire, etc.
Trimiteți un comentariu