18 sept. 2009

Tempus incognitum


Din pacate noul layout al blogului meu prezinta un bug de neiertat: nu dateaza nicio scriitura (cu exceptia meniului in care sunt redate lunile). Si nici nu stiu cum sa rezolv chestiunea asta, altfel decat manual. Imi place tare layoutul asta cu iz de confiserie, dar ma seaca problema datei. Care se adauga celei cu ora – niciodata posturile mele nu sunt prezentate in timp real de la publicare. Ora care apare pe site e aberanta si nu merita atentia nimanui. Cu data insa, e mai grav. Si am remarcat ca problema se aplica tuturor scriiturilor mele. Blogul asta nu are coordonate de timp.

OK, dar problema mea e ca nu ma pot disocia de conditia mea umana. Si mai sunt si punctuala si parolista (zic eu). Si de la oras. Si regateana. Un cocktail complet ca sa fiu ahtiata si stresata de ideea timpului. De regula, am nevoie sa stiu raspunsul la intrebarile cand? si la cat? Faza asta imi aminteste de Monte Cristo, care la evadarea din inchisoare si-a socat salvatorii, intreband... in cat suntem azi? pai in 20. in ce luna? pai in iulie. si in ce an? Avea si de ce sa intrebe, bietul om...

Obsesia omului modern cu privire la timp e bine reflectata de prosperitatea industriei ceasurilor. “Tempus fugit” spune un proverb latin, dar de cand cu ceasurile de mana, de perete, de stalp, de gara, de magazin, de mall, de televizor, de radio.. parca fuge si mai tare.

Am citit la un moment dat ca americanii au facut niste cercetari si au ajuns la concluzia ca in unele orase din nordul continentului – in zonele industrializate – perceptia ca timpul fuge mai repede este mult mai mare decat in alte zone. Au analizat timpii de reactie ai bancherilor, ai functionarilor de la posta, chiar timpul parcurs de un trecator obisnuit dintr-un punct A intr-un punct B si au ajuns la concluzia ca unii traiesc mai ‘repede’ decat altii. Deh, avem si noi regateni repeziti, ardeleni molcomi... stiti la ce ma refer.

Personal, nu cred sa existe inventie umana mai inselatoare decat timpul. Ma intreb cum ar fi omenirea fara capacitatea de a intelege, percepe si masura timpul. Sau si mai bine: oare ce ar reprezenta notiunea de timp daca pe pamant nu ar exista oameni? Ce ar raspunde... un vultur, sau un cerb, sau un vierme la intrebarea ‘in cat suntem azi?!’ Cati dintre noi sunt cu adevarat dependenti de ceas, si cati pot sa functionez ceas, fara a avea unul? Cati dintre noi se mai trezesc dimineata fara alarma? Cati ar putea sa isi organizeze agenda zilnic (fie in gospodarie, fie in corporatie) fara a avea nicio idee despre cat e ora?

Hehe.. s-au dus vremurile Stonehenge, timpurile dictate de ciclul solar, de luna si anotimpuri si atat. Suntem dependenti de tehnica pana la nivel celular. Si ne mai intrebam de unde alienarea omului modern. Pai uite, azi o dependenta, maine alta, in cateva mii de ani eu zic ca se explica pe deplin distanta pe care am luat-o fata de noi insine.

Tocmai din cauza acestei dependente, cred ca voi fi si eu nevoita sa imi schimb layoutul, din nou. Nu zic cand si cum, ca pentru asa research trebuie sa mai ai si chef, dar constat cu relativa tristete ca trebuie sa renunt la aspectul de bomboniera (cum bine a zis o prietena, referindu-se la pagina asta). Fir-ar sa fie de timp trecator, inselator, grabit si... indispensabil!

Dar voi? Cum v-ar fi fara ceas? Cat rezistati fara sa stiti cat e ora? Cum va simtiti cand realizati ca v-ati inselat asupra datei din calendar, sau a zilei din saptamana? Desigur, in orice zi a saptamanii e placut sa traiesti cu senzatia ca e vineri...

PS: Vineri, 18 septembrie 2009

17 sept. 2009

O vizita la spital...



Joi, 17 septembrie 2009

Sunt in sala de asteptare a unui spital oarecare din Bucuresti si – pentru ca urgentele au prioritate – m-au anuntat ca programarea mea se devanseaza. Tocmai au primit pentru o tomografie cerebrala pe o batranica adusa cu targa. In prima clipa nu am vazut decat targa, biata femeie e atat de slaba si cadaverica incat se confunda cu cearceaful aruncat in graba peste trupu-i istovit... Infirmierii ghideaza cu grija targa, dar ceea ce discuta si mai ales c-u-m... imi aminteste de sictirul arhi-cunoscut al personalului medical in fata bolii si neputintei. “Auzi, mah, daca si acu’ incearca sa mai fuga, o sa se trezeasca cu o piedica la picior”. “Bai, taci, mah, nu-i mai da idei.” Vorbeau despre batranica, careia ii legasera picioarele de targa, dupa o noapte agitata probabil.

Langa mine asteapta pe un scaun cu rotile o alta batranica, parasita de infirmier intr-un colt, sub aparatul de aer conditionat care ii flutura rarele fire de par. E prea slabita sa se poata muta singura de acolo. Ii tremura mainile pe nasturii camasii, ii tot incearca in mod compulsiv, se teme sa nu se fi deschis vreunul, sa nu fie dezgolita cumva... Ma copleseste durerea din privirea ei ratacita, ma simt neputincioasa in fata acestor destine pe care, rand pe rand, viata le aduce intr-o fundatura de spital, la discretia unui infirmier si mila unei asistente pentru o vorba buna. Am intrebat-o daca vrea sa o mut de acolo, din pacate nu cred ca auzea, nu m-a inteles, m-am simtit mai prost sa descopar noi si noi manifestari ale alienarii...

Privirea unui om bolnav este cumplit de singura si goala. Am mai vazut privirea asta in ochii de un azuriu palit ai bunicii mele.. cand ii tineam mainile, ii numaram respiratiile si ma rugam pentru ea sa moara in pace. Atunci am vazut boala si moartea de aproape si m-am schimbat pentru totdeauna. Atunci am inteles ca dorinta noastra de a-i avea cu orice pret pe cei dragi langa noi, orice numai sa nu moara, e una dintre cele mai dure forme de manifestare a egosimului uman. Nu ii vrem langa noi pentru ca ii iubim, ii vrem pentru ca noi nu putem concepe viata fara ei, noua ne-ar fi greu, noi ne-am simti singuri, pentru noi nu e drept sa fim lasati sa ne descurcam cu absenta lor.

La tomograf, in spatiul claustrofobic al unui aparat din familia Enterprise / Star Trek, 30 minute au trecut ca un vis. Mi-a amortit mana si mi-au inghetat picioarele, imi vajaia capul de la zgomotele laserelor, in ciuda doapelor de urechi pe care mi le dadusera. Simteam o gadilitura in talpa piciorului sanatos, ma furnica deasupra sprancenei, un cot se cerea indoit... orice numai sa nu am stare pentru a sta nemiscata. In fata ochilor o eticheta avertiza “Atentie! Nu priviti direct inspre raza de laser.” - o interdictie care, fireste, mi-a cerut un anume efort pentru auto-control, pentru ca numai si numai la asta m-am gandit cateva clipe: cum o arata raza aia, tare m-as uita un pic la ea... De la un moment incolo, m-a furat astrologia, am numararat pe tavanul fals al salii stropii de vopsea strategic aruncati de parca ar fi format constelatii.

Timpul a trecut mai repede decat m-am asteptat, m-au descarcerat din stramtoarea orbitoare a laserelor, m-au scos de acolo, m-am incaltat, mi-am luat geanta, am iesit in anticamera, in hol, in curte, la soare, la lumina si sanatate. Si am plecat sa traiesc o viata sanatoasa inca, fericita cat poate, minunata in esenta ei, plina de bucurii si griji, dar plina totusi!

16 sept. 2009

Cele doua fete ale monedei




Am agreat ieri in urma unor dialoguri interioare ca ultima perioada prin care trec a venit in conformitate cu ceea ce mi-am dorit. Mi-am spus prea des ca tare mi-ar placea sa ma retrag intr-un loc linistit, sa am ragaz cu gandurile mele, sa pot sta cu ele atat cat voi simti nevoia. Zic eu ca toti trecem prin perioade de genul asta, in care vrem sa stam departe de colegi, prieteni, familie, copii, soti, prieteni, mame, verisori. Sa fim cu noi insine.

Universul mi-a dat ascultare, mi-a indeplinit dorinta. Odata cu luxarea genunchiului el a ticluit in asa fel lucrurile incat am stat singura, dupa ‘pofta’ inimii mele. Cu mici exceptii, cei care in mod normal imi sunt aproape au fost departe. Mama si prietena mea plecate, fratele departe si el, prietenii cu ale lor multe si marunte. Am stat singura cuc, am tot avut timp sa reflectez la ale vietii valuri starnite de curentii din ultimele luni.

Perioada asta mi-a pus la incercare rabdarea, puterea, atitudinea. Partea buna e ca mi-am pastrat pozitivismul. Partea mai putin buna e ca nu stiu daca am reusit sa inteleg cu adevarat de ce mi s-a intamplat luxatia asta exact acum, in anul de gratie 2009. Eu, care niciodata nu am avut stare si nu m-am potolit locului mai mult decat niste sesiuni de meditatie fugare?! Sa fie oare nevoie de acest ragaz pentru ca eu si constiinta mea sa avem timp de analiza? Cu asa speranta, am toate motivele din lumea sa imi pastrez buna dispozitie si increderea, in ciuda diagnosticului care ma duce din ce in ce mai aproape de bisturiu.

Uneori, in viata, e nevoie de astfel de perioade. Coincidente sau nu (dar cine mai crede in coincidente?!), ele apar in viata noastra tocmai pentru a ne disciplina in vederea auto-analizei. Culmea e ca fugim de perioadele astea ca de bau bau. Orice, numai sa nu ramanem singuri. Ne plictisim, ne plangem, ne victimizam...

O voce interioara imi spune acum: stai locului, traieste aceasta perioada asa cum vine ea, asculta la mesaje, gandeste-te la visele pe care le ai (culmea, debordez de activitate imaginativa noaptea). Tot ce sunt dincolo de fizic lucreaza pentru mine acum. In tot raul e un bine. Moneda are intotdeauna doua fete si dupa nori se arata soarele. Cam asa ma simt acum. O zi frumoasa si voua!

Later edit (ca bonus): Cat de minunata e melodia asta... Va amintiti? E din o mie noua sute opt zeci si doi!

Blog Widget by LinkWithin

Pur si simplu...

A person is never so empty as when he is full of himself.

Persoane interesate

 

Copyright © 2008 Green Scrapbook Diary Designed by SimplyWP | Made free by Scrapbooking Software | Bloggerized by Ipiet Templates