... cum este pisicuta asta mica, vargata si ochioasa, care lancezeste acum pe canapea, langa mine. Are blanita tare fina si toarce. Din cand in cand da din coada, alene, de fapt a (mare) lene asa... O mangai cu grija, precauta – ca stiu ca fuge repede. Dar bag sama ca ii place, ca toarce mai intetit, ochii ii mijesc si dau sa se inchida... intinde capul iar boticul parca ii rade.
Pitzi e pisica prietenei mele. Pitzi e apelativul de alint. Are si nume de printesa: Aiko. Atentie, sa ne intelegem, e nume de printesa: citim ai-kó, nu á-iko.
Si eu am grija de Ai-ko o vreme, ca i-au plecat parintii in lume si au lasat odorul pe mana mea. Detin monopol pe afectiunea ei zilele astea. Sau... acum ca ma uit la ea ma gandesc: ma prinde in mrejele ei? Pe mine? A dog lover? Hrrrr.... mai sa fie!
A stat multe ore singura azi si, cand am intrat in casa, cine stie ce i-au spus simturile de ma iubeste asa brusc pe mine, o straina: apa, papa, mangaieri, companie, confort, siguranta... ‘all-cat-services-provider’. Si-a facut tot ritualul (cine are pisica... stie la ce ma refer). Am urmarit-o, a stiut ca o urmaresc - iar acum lancezeste langa mine. Este exact ce stie sa faca mai bine animalutzul asta mic si firav... Stie cum sa faca sa ii fie bine. O mica santajista... miauna dulce, te priveste cu ochisorii ei curiosi, se prelinge pe langa tine, toarce si... iti intra in inima. Esti pierdut.
Prieteni, asta e alta solutie pentru fericire. Mare treaba trebuie sa fie sa stii sa fii ‘pisicuta de apartament’. In lumea noastra, sa stii cum sa iti atragi atentia celuilalt: sa fii rasfatata, ingrijita, iubita, mangaiata.... Hrrrr... sa nu te zbati foarte tare pentru mai nimic, ca are sigur altcineva grija de ce e nevoie... hrrr... Sa te ingrijesti numai de tabieturile tale, sa vorbesti, sa mergi, sa privesti, sa reactionezi intocmai ca o felina. Sa astepti sa iti vina ‘stapanul’ si sa te lasi mangaiata doar cand/cat vrei. Sa stii cat sa fii de mieroasa ca sa obtii ce vrei si sa scoti gherutele exact cand e nevoie. Iti trebuie talent, frate! Dar e incredibil cate pisicute din astea nu sunt in jur! Cel putin 3 nume din cercul meu de cunostinte imi vin in cap instant.
Chiar azi dimineata am vazut una potentiala, imaginea perfecta a pisicii de... vila. O necunoscuta. Arata chiar ca o felina programata pentru asta, avea o privire semeata, ostentativa si conducea un super jipan. Noi, cativa, cu ochii pe ea. Un coleg zice:
‘Uite la pisica asta. Saraca... sigur se duce spre birou cu masina asta jerpelita, e si ea obosita, ca sigur s-a culcat tarziu si s-a trezit devreme, a pregatit totul pentru copii, i-a dus la scoala, acum alearga disperata la birou unde munceste de rupe ca sa puna mana pe un salariu ne-negociat de doi ani si mai scapa de-acolo la noapte, cand iar ajunge acasa si o ia de la capat si isi rupe unghiutele si isi termina manichiura spaland la vase si gatind ciorbica pentru familie...’
A-iu-rea. Asta e felina adevarata. Stie treaba cu mrejele, are ce-i trebuie sa primeasca ce vrea... Ce atata zbatere cand totul poate veni de la sine?
Hehe... Ai-ko... Cum am inceput eu ziua cu o ‘pisicuta’ si o termin cu alta... Bine macar ca tu esti adevarata adevarata. Ma uit la tine si am sentimente contradictorii: 1) mi-esti draga ca esti dulce si pufoasa si 2) te invidiez ca ai asa trai, printeso.
Dar: sa nu ni se urce la cap, da? Tu pisica, eu dog lover... Treaca, mearga, saptamana asta :o). Pe urma, mai vedem!
4 dec. 2007
3 dec. 2007
Anul cu 13 luni
- Cat faci pana la serviciu?, ma intreaba un prieten.
- Pai, dimineata nu foarte mult, ca ma trezesc la 5, 5 jumate si ajung la birou cam pe la 7 jumate, 8.
- Cinci??? Jesus!
- Iti dai seama, cu cat mai tarziu plec, cu atat fac mai mult pe drum. Ca sa ies din cartier dupa 7 jumate imi ia o ora si ceva, 2 statii de autobuz intr-o ora si ceva. Prefer sa ma trezesc devreme.
- Si seara?
- Media - 2 ore. Se poate si mai mult. De obicei imi fac de treaba prin oras pana dupa 8, sau stau la birou si astept sa se aseze toti pe la casele lor. Tu?
- Eu c-i-n-c-i minute dimineata si cam 15-20 dupa amiaza.
El lucreaza la iesirea din Bucuresti, spre Pitesti....
- Da, si cand plec si cand ma intorc, e aglomerat pe sens invers, nu ma priveste pe mine.
Eu deja muta... ce sa mai zic??!!
- Si fii atenta ce am constat. Anul trecut, faceam naveta, Ploiesti-Bucuresti. Imi lua 3 ore pe zi. Si de cand stau in Bucuresti si tot aici muncesc, am mai castigat cate o luna pe an. Eu de fapt traiesc 13 luni pe an, nu 12. Ca daca inmultesti 3 ore / zi pe care eu le-am recastigat p-en-t-r-u m-i-n-e ori 250 zile lucratoare (nu le pun pe toate, da??!!) si imparti la 24h ziua... iti da fix 31.25 zile. Timp numai pentru mine – fac ce vreau cu el. Si, sa stii, asa trebuie facut calculul.
Aha, deci eu am doar 11 luni pe an, right? Si nu am nevoie de ecuatii dificile ca sa imi dau seama cat din ele de fapt e numai pentru mine, nu pentru firma. Super... ce sa mai zic... super...
- Pai, dimineata nu foarte mult, ca ma trezesc la 5, 5 jumate si ajung la birou cam pe la 7 jumate, 8.
- Cinci??? Jesus!
- Iti dai seama, cu cat mai tarziu plec, cu atat fac mai mult pe drum. Ca sa ies din cartier dupa 7 jumate imi ia o ora si ceva, 2 statii de autobuz intr-o ora si ceva. Prefer sa ma trezesc devreme.
- Si seara?
- Media - 2 ore. Se poate si mai mult. De obicei imi fac de treaba prin oras pana dupa 8, sau stau la birou si astept sa se aseze toti pe la casele lor. Tu?
- Eu c-i-n-c-i minute dimineata si cam 15-20 dupa amiaza.
El lucreaza la iesirea din Bucuresti, spre Pitesti....
- Da, si cand plec si cand ma intorc, e aglomerat pe sens invers, nu ma priveste pe mine.
Eu deja muta... ce sa mai zic??!!
- Si fii atenta ce am constat. Anul trecut, faceam naveta, Ploiesti-Bucuresti. Imi lua 3 ore pe zi. Si de cand stau in Bucuresti si tot aici muncesc, am mai castigat cate o luna pe an. Eu de fapt traiesc 13 luni pe an, nu 12. Ca daca inmultesti 3 ore / zi pe care eu le-am recastigat p-en-t-r-u m-i-n-e ori 250 zile lucratoare (nu le pun pe toate, da??!!) si imparti la 24h ziua... iti da fix 31.25 zile. Timp numai pentru mine – fac ce vreau cu el. Si, sa stii, asa trebuie facut calculul.
Aha, deci eu am doar 11 luni pe an, right? Si nu am nevoie de ecuatii dificile ca sa imi dau seama cat din ele de fapt e numai pentru mine, nu pentru firma. Super... ce sa mai zic... super...
2 dec. 2007
Ma tot duc
Vineri seara am primit un cadou super, o prietena m-a scos la teatru. Si piesa asta mi-a smuls lacrimi de ras, dar si de plans, ca vorba ceea, daca e sa fi fost vreodata campioana la ceva, atunci la ‘ma tot duc’ am fost. Ma rog, nu voi relua aici povestea, mai degraba mergeti sa o vedeti voi insiva. De principiu, daca vreodata ati iubit si din varii motive v-ati despartit si iar v-ati impacat si iar ati fugit si iar ati revenit... then this is your story too. Ma tot duc este o poveste pentru cupluri care din detalii mici si nesemnificative dau in drame existentiale si uita sa traiasca din pricina conflictului prin care trec: se termina, nu se termina, se termina, nu se termina.... As pleca, dar nu cumva sa ma lasi...
Cu Oana Pelea si Mihai Gruia Sandu seara este garantata. Nu am vazut decoruri, recuzita, lumini, efecte speciale. Doar emotie, emotie pura si prestatii absolut fenomenale. Am fost rapita timp de aproape 2 ore de povestea mea, jucata acolo, pe scena, pentru mine parca, probabil ca sa deschid bine ochii si sa vad bine. Sa vad bine, sa rad si sa plang de cat de pierduti suntem noi, oamenii, in nimicuri si detalii care ne mananca viata.
La final, dintre aplauze, m-am uitat la ochii Oanei Pelea... erau umflati de plans, dupa scene si momente intregi in care de emotie ii dadeau lacrimile. Si impartasea asta cu noi, oferindu-si inima, jucand teatru in adevaratul sens al cuvantului.
Am iesit de acolo cu gandul ca saptamana viitoare am sa cumpar niste bilete pentru persoane despre care stiu ca au trecut sau trec prin situatii asemanatoare, relatii care in loc sa traiasca pur si simplu sunt un... sfarsit nesfarsit. Un mic cadou de sarbatori, o oglinda postata in fata fiecaruia. Eu m-as mai uita de cateva ori, doar doar oi pricepe ceva de-a binelea, once and for all.
Piesa se joaca la Teatrul Foarte Mic.
Cu Oana Pelea si Mihai Gruia Sandu seara este garantata. Nu am vazut decoruri, recuzita, lumini, efecte speciale. Doar emotie, emotie pura si prestatii absolut fenomenale. Am fost rapita timp de aproape 2 ore de povestea mea, jucata acolo, pe scena, pentru mine parca, probabil ca sa deschid bine ochii si sa vad bine. Sa vad bine, sa rad si sa plang de cat de pierduti suntem noi, oamenii, in nimicuri si detalii care ne mananca viata.
La final, dintre aplauze, m-am uitat la ochii Oanei Pelea... erau umflati de plans, dupa scene si momente intregi in care de emotie ii dadeau lacrimile. Si impartasea asta cu noi, oferindu-si inima, jucand teatru in adevaratul sens al cuvantului.
Am iesit de acolo cu gandul ca saptamana viitoare am sa cumpar niste bilete pentru persoane despre care stiu ca au trecut sau trec prin situatii asemanatoare, relatii care in loc sa traiasca pur si simplu sunt un... sfarsit nesfarsit. Un mic cadou de sarbatori, o oglinda postata in fata fiecaruia. Eu m-as mai uita de cateva ori, doar doar oi pricepe ceva de-a binelea, once and for all.
Piesa se joaca la Teatrul Foarte Mic.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
