Prin Indonezia

Inainte sa incep a scrie despre Indonezia, doua chestiuni scurte, la fel cum sunt eu de grabita :o):

1. M-am intors de ceva vreme dar nu am apucat sa scriu despre Indonezia si Bali asa cum mi-am dorit din cel mai simplu si real motiv cu putinta: nu am avut timp. Sunt pe drumuri de o buna bucata de vreme, realmente nu imi pot programa nimic altceva in plus fata de ce am deja. Altadata gaseam timp de scris pentru blog noaptea, tarziu. Acum efectiv pic de oboseala si nu stiu cum sa-mi imbunez nevoia de somn mai bine si mai repede. Sper ca aceia dintre voi care inca intrati pe aceasta pagina cu regularitate sa ma intelegeti. Nu e o scuza, e doar un fapt. Duc cu mine o perioada de toata frumusetea. Prin urmare, scuze pentru absente si ‘telegrame’. Mai ales cand vine vorba de experienta din Indonezia, ceea ce voi ingaima mai jos este doar un strop. Un simplu strop.

2. Am creat un cont pe Flickr unde am pus fotografii de peste tot pe unde am fost. Nu ma prind exact ce setari trebuie sa fac astfel incat sa ma asigur ca vedeti toti ce trebuie. Cine nu are rabdare sa citeasca cele de mai jos poate merge direct la fotografii - click aici. M-am mai jucat cu niste explicatii dar e probabil sa fie nevoie sa selectati la Settings ca doriti 'Always show title and description'. Nu inteleg foarte bine instrumentul, sper sa mearga.

Inca o data scuze pentru graba mare, eventuale greseli si, mai ales, pentru putinul pe care am timp sa il scriu. Asadar....

Am stat 7 zile in insula Bali, o zi am facut o calatorie pe Java, la intoarcere am avut prilejul unui tur de oras in Singapore, pentru ca escala dura 8 ore si am vrut sa profitam de ea. Bine am facut! Pana la Singapore... sa va spun cate ceva despre Bali si Indonezia. Ar trebui sa incep cu lucrul care m-a impresionat cel mai tare: oamenii.

Balinezii sunt de o bunatate incredibila; pacea si armonia se citeste pe chipurile lor. Sunt ospitalieri, atat de binevoitori incat te simti obligat sa raspunzi... nesolicitandu-le lucruri ce ar putea starni chiar si cel mai mic deranj personal. Zambesc tot timpul, sunt amabili, curiosi sa stie de unde vii. Sunt constienti ca viata lor depinde de turistii care venind in tara lor, aduc bani in vistieria statului si in buzunarele lor. Un simplu dolar dat sub forma de bacsis starneste o satisfactie de necrezut. In afara hotelurilor, viata curge aglomerat si in saracie. Indonezia este pe locul 4 in ceea ce priveste numarul de locuitori. Cam 240 milioane de oameni locuiesc in cele peste 15.000 insule ale arhipelagului. In Java, insula in care se afla capitala Jakarta, locuiesc 120 milioane de oameni. Aici se inregistreaza cea mai mare densitate a populatiei de pe glob (cam 1000 locuitori pe km patrat). Va puteti imagina furnicarul de peste tot...

Transportul este, prin urmare, extrem de aglomerat si el. Impresiile mele vin cu preponderenta pe baza a cea ce am vazut in Bali, unde am stat marea majoritate a timpului. In Jogjakarta, al doilea oras ca dimenisune din insula java, dupa Jakarta, infrastructura de drumuri pare mai dezvoltata dar nu se aseamana nicidecum cu ceea ce ne-am astepta. Drumurile nationale au 2 benzi, sensurile sunt despartite de un extraordinar ax plin de flori in cele mai vii culori pe care le-am vazut vreodata. Masinile sunt un lux pentru multi nepermis. A fost prima oara cand am vazut realmente soferul in dreapta.. ce sentiment ciudat, mi-am zis, sa schimbi vitezele cu mana stanga.... Marea majoritate a celor care au nevoie sa parcurga distante mai mari si isi permit luxul de a avea un vehicul de deplasare... calatoresc pe motociclete. Am vazut familii intregi urcate pe motocicleta: mama, tata, amandoi tinand in brate cate unul sau 2 copii si eventual o imensa ofranda de dus la templu. Incredibil cum incap toti pe o biata motocicleta. Traficul se desfasoara mult mai lent decat la noi – practic nu exista relgementari de viteza. Ne spunea ghidul ca, si daca vrei, mai mult de 70-80 km la ora nu poti atinge la volan. Motocicletele apar de peste tot. Autocarele de turisti patrund in cele mai stramte locuri. De multe ori, din cauza drumurilor inguste, ne-am strecurat prin vegetatia deasa cu inima cat un purice. Soferii care conduc masini de gabarit (camioane, betoniere, autocare) sunt adevarati maestri. Ce bine!

Gastronomia este cum nu se poate mai diferita de cea cunoscuta noua. Indonezia este vestita pentru mirodeniile sale, de altfel primul contact al civilizatiilor europene cu arhipelagul a speculat la maxim exportul de esente si prafuri cu arome speciale. In casele obisnuite, sosurile de ardei iute sunt la ordinea zilei. Nucsoara, mac, cuisoare, galangal, ghimbir, iarba de lamaie, curcuma... Nici eu, ca si voi probabil, nu am auzit de unele dintre ele, dar de existat... exista :o). Arta prepararii mancarii din insule este un mozaic gastronomic imens, fiecare regiune si religie aducandu-si contributia la crearea identitatii culinare nationale. Acest lucru ma duce cu gandul la varietatea populatiei, varietate care este stabilita de apartenenta religioasa.

Musulmani, hindusi, budisti, crestini... toti conlocuiesc in toleranta fata de principiile, traditiile si obiceiurile celorlalti. Intr-una din zile am avut prilejul de a vedea, pe insula Java, Palatul Sultanului din Yogyakarta (se citeste Jogjakarta, localnicii ii spun Jogja), cel mai mare templu budist din lume - Borobudur, dar si un mare templu hindus, la Prambanan. Istoria acestor locuri ne-a fost explicata de un ghid musulman. ‘Sunt un musulman tolerant, asa cum sunt toti oamenii din aceste locuri.’ Nu apartenenta religioasa este cea care starneste animozitati, ci constrangerile economico-geografice. Avand atatea milioane de locuitori in cautarea unei vieti mai bune, Indonezia se confrunta cu un exod intens al populatiilor din insule si din tarile invecinate arhipelagului catre orasele mari sau catre insulele cu potential economic. Cu un potential de profit din industria turismului, Bali se sufoca de ‘emigranti’ din Sumatra si Java, dar si de cei din Malaiezia, China, Filipine. Balinezii sufera de acest excedent de mana de lucru care intr-un fel sau altul le fura painea de la gura. Am simtit reactia lor potrivnica din povestile ghidului si adresarile usor acide cu privire la locuitorii celorlalte insule...

Cateva cuvinte despre clima. Fresh news: este cald. Tot timpul este cald acolo. Si umed. Pentru cine nu a intalnit un astfel de climat niciodata, pot sa explic ca la iesirea din aeroport am avut senzatia ca intru intr-o sauna. Nu la fel de apasatoare precum cea la care ma duc in fiecare dimineata :o), dar oricum suficient de prezenta cat sa sesizezi imediat, ca european, ca respiri un aer total nefamiliar. Apropo de nefimiliar, indonezienii nu au vazut in viata lor zapada – nici macar pe piscurile muntilor (care sunt vulcani activi in mare majoritate). Imi imaginez ca nu e nimic nou in chestia asta pentru noi, nu am chiulit chiar la toate lectiile de geografie :o). Numai ca, va spun sincer, e incredibil sa stai de vorba cu un om, sa il privesti in ochi si sa iti spuna: Nu stiu cum arata zapada. Nu am vazut decat la televizor. Si probabil ca nu o voi vedea niciodata. Asta mi-a spus Surya – ghidul nostru, un hindus dintr-o casta inferioara, judecand dupa firea-i umila si cumsecade. Pentru mine a fost o alta clipa de constientizare a faptului ca intotdeauna tanjim dupa ce nu avem, si uitam sa apreciem cat de frumoase sunt realitatile de zi cu zi. Pentru ca Indonezia lui este de o frumusete incredibila. Temperaturile de 28-32 grade, constante pe tot parcursul anului, permit dezvoltarea unei vegetatii incredibil de bogate. De retinut ca ne aflam acum la finalul sezonului secetos. Si tot am gasit o tara verde verde verde, sufocata de liane, copaci si de flori. Prumelia, incredibila floare simbol national... ah, ce incantare... Florile in culori absolute cresc pe toate drumurile, realmente. Cum spuneam mai sus, si-au rezolvat problema parapetilor de departajare a sensurilor pe drumuri – au garduri vii de flori pe zeci de kilometri, nu lipseste niciun tufis, niciun boschet, nicio culoare. Totul pare perfect asezat, in ciuda discrepantei din peisajul de dincolo de trotuare.

In cotidianul localitatilor prin care am trecut, m-a izbit saracia. Sunt intre-adevar foarte saraci si nu se prea grabesc cand vine vorba de munca. Ba chiar un ghid ne-a povestit ca in conceptia javanezilor (asa sunt numiti locuitorii insulei principale, Java) e bine inradacinata ideea ca adevarata viata se traieste intru dragoste, familie, credinta, timp pentru ritualuri si obiceiuri spirituale... Munca are si ea rolul ei, nu insa la fel de important si relevant. Prin urmare... de ce sa ma grabesc sa termin astazi totul cand si maine este o zi?! Cam asta isi spune javanezul de rand cand se decide sa traga un pui de somn in miezul zilei, chiar si pe strada. :o) Am intalnit suficiente exemple cat sa imi dau seama ca e tare adevarata chestia asta. Dupa ce am verificat ce se intampla cu atatia adormiti pe strazi, ne-am explicat si mormanele de gunoaie, casele saracacioase, cladirile posomorate... Ma gandesc ca ce am vazut este relevant pentru majoritatea oraselor lor. Ce-i drept, nu am ajuns in Jakarta, dar probabil nu am ajuns in locul marilor discrepante: zgarie nori langa cersetori, limuzine de lux langa caini jegariti, bolnavi si hamesiti de foame. Desi reala, nu asta este imaginea preponderenta pe care o am despre Indonezia.

Sunt multe, multe lucruri pe care le pastrez in fata ochilor ca si cand ar fi aici, langa mine. Mirosul umiditatii excesive, cel al frunzelor si lainelor, prospetimea fructelor exotice, nucile de cocos si baby-bananas ce atarnau sus in copac, m-am gandit eu ca pe la inaltimea unui etaj 3 dintr-un bloc de-al nostru. Aburul de peste ocean, asezat dimineata in departare, fluxul si refluxul urias, permanent... astfel ca niciodata nu am stiut cand sa ne ducem la ocean si sa gasim apa – multora li s-a intamplat sa se duca pentru o baie si sa nu mai gaseasca apa, retrasa catre haurile din larg... Aud si acum zgomotele salbatice ale noptii, cele pe care le savuram din gradina hotelului in care am stat.

Si mai ales, mai ales... nu am sa uit niciodata salbatica noastra croaziera printre insule pierdute de lume si de timp... atunci cand am avut ocazia sa dam o raita prin apele limpezi, intesate de pesti si liane pe care nu le-am vazut decat pe Discovery Channel sau in acvariul sefului meu... Acolo m-am pierdut, eu nu am mai fost eu. Sau poate – cine stie! – tocmai acolo m-am regasit. Privind la plajele parasite, singure, virgine, la casele pescarilor din fundul lumii, la cei amarati care si-au incropit cate o casuta la buza junglei, in fata nisipurilor si a marii – cred ca acolo cu adevarat nu m-am asteptat sa fiu niciodata. Ici o insula cu grotele ei, dincolo o alta, de pe care poate noaptea razbat tipetele maimutelor si al salbaticiunilor care misuna... Salupa noastra lasand dare albe in apele linistite ale oceanului, atat de albastre ca imi taiau respiratia. Vantul subecuatorial, cald, bland si inselator, mana in mana cu soarele protapit prea aproape de mine, periculos pentru o biata roscata alba ca laptele, pierduta in peisajul ala paradisiac... stropii de apa sarata pe care o mangaiam cu mana... Trebuie sa recunosc ca au fost clipe de totala detasare fata de orice mi-era cunoscut.

Va las si pe voi in aceasta lume... sper sa aveti sansa si norocul de a vedea aceste locuri. Eu am vazut o mica bucatica de paradis.... Sper sa ajung sa revin cu povesti de pe la temple si din Singapore! Ar fi pacat sa nu :o).