Spania - primele ganduri

Daca eram harnica si lasam lenea deoparte, postam din timp pe blog imagini si povesti din vacanta. O faceam on the spot. Numai ca la vremea aceea am gasit ca nevoile mele sunt la mare rang si am fugit de net. Lenea mea s-a facut doamna. Am preferat sa scriu in caietelul meu tot felul de ganduri si pasarele ce mi-au umblat prin cap. Astazi am intrat in posesia unei parti din poze si ma regasesc in fata normalului pe care mi l-am creat: mii de fisiere din care trebuie sa aleg. Fotografii din toate locurile prin care am fost. Ce sa aleg mai intai? Ce sa las deoparte, desi cu strangere de inima? Cate povesti sa adaug fiecarei imagini? Cat sa spun – optim pentru voi sa nu va plictisiti, sa nu va pierd in sirul povestirii? Nu de alta, dar intentia in sine de a scrie despre Spania pe care am vazut-o eu este una... educativa intai de toate. Un indemn. Nu stati pe plaja cand mergeti in Spania. Va rog. Nu faceti ca miile de turisti care – cum spuneam si deunezi – zac la soare si habar nu au ce de cultura, civilizatia, istoria si incredibilele minunatii ce se ascund dincolo de parapetii esplanadei. Imi place mie o vorba, cred ca la vremea cand am intalnit-o ii era atribuita Sf. Augustin – ‘lumea este ca o carte. Cine nu calatoreste, nu citeste decat coperta.’ De la Sf. Augustin citire au ba, tare mare adevar se ascunde in chestia asta. Si mai atribui cuiva o vorba – cand va citi se va recunoaste cu siguranta: “De asta traim, Andreea. Pentru concedii. Concedii in care sa vedem lumea’.

Voi selecta asadar doar ce mintea mea va porunci, cheful meu va accepta, timpul meu imi va permite si degetele mele imi vor insirui pe ecran. Cum or vrea ele. Sper sa nu va pierd pe voi, pe drum. Asa ca...

Dupa ce in 2007 am batut in lung si in lat Portugalia – alt serial despre care as putea insirui multe – anul asta am vizitat Andaluzia, sudul Spaniei. Cu prietenii, gasca, ibericii. :o) Ne-am ocupat personal de toate aranjamentele. Nu am apelat la serviciile vreunei agentii de turism; experienta anterioara a prietenilor mei precum si cea comuna din Portugalia au fost dovezi suficiente ca important este sa stii sa cauti ocazii pentru destinatii de vacanta, sa contactezi proprietari de afara si sa iti faci singurel un traseu, dupa bunul plac. Nu depinzi de furnizori de servicii adiacente, nici de intermediari, cu atat mai putin de fitzele, fee-urile si fetzele operatorilor romani. Cu un credit card in portofel, un Google la indemana, o oarecare engleza in buzunar si putina imaginatie, poti ajunge unde nici cu gandul nu gandesti. De mii de ori mai convenabil din punct de vedere financiar. Asta e si motivul pentru care ne-am permis 14 zile intr-o vila de lux, intr-o statiune eleganta si curata, izolata, construita de britanici, departe de tumultul zonelor comerciale si al turistilor zgomotosi. Asa am ajuns in Estepona, langa Marbella, un orasel de coasta aflat in SE Spaniei, langa Malaga.
















Un round-up scurt al zilelor petrecute ‘acasa’ ar insemna sa trec in revista momentele de la piscina, cele cel putin 20 bazine pe care am incercat sa le ‘pontez’ cam la 2, 3 zile, inotand la rasaritul soarelui sau la miezul noptii; lecturile, ca am dat gata 3 carti in vacanta – si, ah, ce carti!; barul plin cu sticlute si etichete care mai de care – yummy; muzica; trandaveala de pe canapeaua confortabil a terasei principale; momentele de miez de noapte de pe romantica terasa a vilei; lumanarile si farmecul lor; cantecul greierilor; roua asezata dimineata pe gazonul des din curte; terasa din fata camerei mele; aerul racoritor al noptii, caldura torida a zilei... pacea si armonia de pretudindeni. Clipele mele cu mine, in linistea vacantei... Sentimentul ca lumea incepe si se termina in acel punct, ca timpul e tare ingaduitor cu mine, de-mi lasa astfel de clipe, cu prezentul asta frumos... scaldat de culorile fermecatoare ale Andaluziei.



In sudul Spaniei lumina e ciudata. Soarele parca atinge pamantul, uneori caldura este toropitoare. In miezul zilei, simti ca te topesti sub povara celor 38-40 grade ce sunt un firesc al locurilor. Desi nu se cade acum, pentru ca nu voi atinge acest subiect astazi, imi amintesc cu duiosie momentul in care am vazut pentru prima data coasta Africii. Marocul, la 35 minute distanta de mine, scaldat intr-o lumina obscura, misterioasa, un val de nori ce strapungea orizontul crestat de varfurile muntilor intinsi pe coasta de vizavi. Si ce parea atat de aproape, incat in entuziasmul primei impresii, am avut pentru o clipa senzatia ca, doar intinzand mana, as putea sa ating acest continent care, recunosc, ma fascineaza. Pe drumul dintre Gibraltar si Tarifa am vazut cel mai frumos orizont ce mi s-a infatisat vreodata inaintea privirii. Mi-au taiat respiratia culorile, lumina aceea speciala, caldura ce ne invaluia. Acelasi sentiment si la Alhambra... Insa voi reveni cu siguranta la acest subiect, intr-un moment viitor.



Am amintit de lumina si caldura din Andaluzia ca sa aduc in discutie un fapt care pe noi ne-a socat: Spania inceteaza sa traiasca la miezul zilei. Soarele dogoritor si temperaturile mari isi spun cuvantul in modul in care localnicii din sud isi duc existenta. Imediat dupa pranz, strazile devin pustii, se trag obloanele, se inchid magazine si pravaliile, cainii nu mai latra, se retrag in fundul curtilor, linistea domneste intr-o muzica incredibila; putinele masini care se mai misca pe strazi sunt ca si inexistente, parcarile subterane gem de ocupanti, intr-un intuneric desavarsit de cald. Nu e nimeni, pe nicaieri. Calatorul nu trebuie sa isi faca un program in orele toride ale zilei. Nu e bine sa ti se faca foame, pentru ca restaurantele sunt inchise. In Sevilla, undeva pe la ora 16:30, un patron de restaurant ne-a mustrat in clipa in care l-am intrebat daca putem sa mancam ceva la el... ‘Ati ajuns tarziu – ne-a spus aratandu-ne ceasul – foarte tarziu...’ Dar pana si mustrarea asta a rostit-o soptit, de parca s-ar fi temut ca va trezi pe cineva din siesta dupa-amiezei...







Mai tarziu, un chelner care ne-a condus in tacere spre un fel de cantina ‘underground’ ne-a explicat: ‘Este vremea la care toata lumea fuge de caldura, intram in casa, facem dusuri, mancam, stam in umbra camerei si ne odihnim... Asa e de veacuri’. Ce-i drept... aici soarele face regula. Si i-a cam lenevit pe oameni, sunt inceti, nu le pasa de turisti, de profituri, de speculatii. Asa pare la prima vedere. Oamenii dorm, doar natura traieste.











De la natura, Spania este arida. Deluroasa, cu pamant rosiatic, cu hectare intregi de pamant pustiu, necultivat. In contrast, apar insa petele de culoare si iaca munca omului - plantatiile de maslini se intind pe zeci de kilometri, ai senzatia ca nu se termina niciodata, ca lumea incepe si se termina cu maslina verde. Pe coasta, briza marii si curentii oceanici schimba peisajul. In permanenta am avut senzatia ca ma plimb printr-o gradina botanica, luxurianta, bogata, carnoasa, colorata. La ferestre, langa borduri, pe autostrazi – flori, flori, flori. Leandrul e la el acasa. Spre nefericirea mamei, care-l cocoloseste acasa-ntr-un ghiveci, ficusul este un mare arbore. Portocalul arunca fructe intr-o dulce nepasare, jos, pe trotuar, la discretia oricui. Ba chiar are rod permanent, ca in acelasi copac am vazut si globuri portocalii, dar si fructe verzi. The green baby oranges... De palmieri nici nu mai spun...

La paleta asta de culori incredibile, se adauga nisipul, stancile, marea si oceanul.









Voi cauta in zilele urmatoare timpul si resursele sa va povestesc cate ceva despre cele mai indragite episoade ale vacantei: Granada si Alhambra, Gibraltar si Tarifa, momentul coridei din Marbella, catedrala din Sevilla, Malaga. Pentru acum... ma retrag spre Bucuresti.

Adiós, amigos! Hasta pronto!