Pe drumuri...

Am plecat astazi din Bucurestiul aglomerat cu bucuria unui copil. Voi petrece pentru prima oara Pastele in nordul Moldovei, in Bucovina mamei mele... intr-un satuc uitat de lume. De aici ne urcam pe casa si ne uitam curiosi sa dibuim granita cu rusii cand eram mici. Sunt locuri unde am alergat desculta, vara de vara, prin colbul de pe drum si unde am trait cele mai incredibile experiente din copilarie!

Iar acum ma duc intr-acolo sa vad cum se incondeiaza oua, cum se fac cozonaci, poale in brau, alivanci, galuste (sarmale in vas de lut)... Am o multime de diverse de spus, dar scriu acest post de pe telefonul mobil si nu e tocmai comod. :o)

Mai bine revin cu traditiile locului dintr-o pozitie mai comoda. Calatoria a inceput cu un joc: ne-am propus sa notam toate localitatile prin care trecem, de la plecarea din Bucuresti pana la destinatia finala: Dersca, Dorohoi. Sate, orase, tot. Asa ca va salut din asezarea cu numarul 27, Posta Calnau, judetul Buzau! :o)

Cel mai frumos iepuras...

Acest post incepe cu niste fotografii... facute de o mamica pasionata de fotografie...

Chiar inainte de a trage cortina la birou dupa primul act de munca al acestui an (sezonul ianuarie-aprilie) si de a pleca intr-o noua vacanta, am dat cu totul intamplator peste fotoblogul ei - un sir de pagini extraordinare. Si am stat pierduta cateva minute, gustand pe-ndelete dragostea, pacea si implinirea din aceste imagini...

Si privindu-i copiii, puritatea si candoarea lor, dar si incredibila dragoste neconditionata a mamei... privind la acest ‘film’ incredibil m-am intrebat... de fapt EU ce simt? Care sunt cele 8 ganduri care imi trec acum prin cap... Ce as zice la o leapsa cu ganduri a-c-u-m...?

Am incercat sa redau cele 8 ganduri in scris si nu am putut. Si m-am gandit ca si tacerea... e si ea un gand si spune si ea atat de mult... Apoi, chiar in mijlocul tristetii, a incoltit increderea. Increderea ca intr-o zi... si eu voi posta pe acest blog astfel de imagini. Si stiu ca am sa o fac. Si asta este cel mai mare si mai frumos si mai deosebit lucru care mi se va intampla in viata. Si cand va veni am sa il intampin cu toata inima!

Va invit sa va bucurati si voi de mesajul din aceste pagini.

Enjoy! Si un Paste Fericit tuturor!

Adevar sau provocare

Teo prezinta o emisiune de divertisment la Prima TV. Banuiesc ca asta nu e o stire pentru voi. Pentru mine, care nu ma uit la televizor, a fost. Intr-o seara, din varful patului, am auzit-o facand pe amfitrioana si mi-am dat seama cam cum functioneaza show-ul ei... Am ascultat televizorul, emisiunea era ceva cu Adevarul nu stiu cum... :o) Ea adreseaza intrebari incomode, invitatii ei raspund, probabil un robotel tip detectorul de minciuni indica daca s-a raspuns corect sau nu si... la final se castiga bani. Cred ca ati inteles. E mai complicat, dar nu imposibil. :o)

Asa. Si cand am ascultat eu televizorul, Teo facea pe Marele Inchizitor cu o femeie (nu cred ca era persoana publica) si ii tot punea niste intrebari din categoria ‘heavy’. Te-ai gandit vreodata la sinucidere? Crezi ca vei fi vreodata fericita? Ti-ai inselat vreodata barbatul? Ai avut vreo aventura de o noapte? - cam genul asta de intrebari. Si ‘barbatul’ era in sala.

Dupa raspuns, o alta voce - nenea ala din off de la Prima TV, cu timbrul de tunet si dramatic pana la Dumnezeu, acelasi de la Fideli, Tradati, Curati, Murdari, Mama de schimb, Copil de lasat.. etc etc etc - acelasi nene isi da verdictul din culise: Raspuns Corrrreeeect!

Si in decorul showului mai apare si sala care tace sau aplauda, dupa caz. Adica ce sa aplaude cand protagonista zice: da domnule, mi-am inselat barbatul. Sau da... m-am gandit sa ma sinucid. Asta nu e frumos. Nu asa am invatat la scoala. So: in cele mai multe cazuri, sala tace.

Lasand-o la o parte regiile astea de doi bani, pe Teo (care ma dezgusta de pe vremea de aur a manelistilor periati pentru audiente la Pro TV), trecand peste vocea din off care ma zgarie pe timpan de cate ori o aud, uitand de Prima si de toata claia din spate... m-am gandit la ‘adevar sau provocare’.

De acasa, evident ca te opresti din orice faci, ca sa tragi un pic cu urechea. Ba chiar te trage ata sa intri in joc, in ideea ca in linistea din mintea proprie oricum nu are cine sa te arate cu degetul. Dar e important ca te auzi tu pe tine, asa vine o bucatica de izbavire in fata propriilor pacate. Si astepti intrebarea urmatoare, ca sa-ti testezi ‘puritatea’. Da, nu, da, nu, da.. daaaa... Plus ca te compari cu subiectul interogat, o alta izbavire: ok, deci nu sunt chiar ultimul om de pe pamant, mai au si altii pacate interzise. I feel good... ta-na-na-na-nam..!

Mi-ar placea sa ma aflu intr-un context de genul asta. As merge pana la capat cu sinceritatea (nu am asa de multe si de grave, zic eu!). Dar as face-o in primul rand ca sa mai scap de ele, din minte. Cred ca de multe ori purtam cu noi poveri al naibii de grele, care prin prisma interiorizarii maxime devin mai grele. Sunt tinute atata amar de vreme inauntru, incat nici nu mai stii daca ele insele sunt mai grave decat faptul de a le ascunde.

Ar conta desigur enorm sa ma aflu intr-un anturaj la fel de deschis ca si mine, cat mai putin interesat sa judece, cat mai concentrat pe ideea izbavirii. Sa nu ii cunosc, sa fie straini de lumea mea. As avea cateva de spus si eu, si sigur nu mi-ar fi usor, dar am un feeling ca la finele unui astfel de joc m-as simti mai eliberata de poveri. Imi imaginez ca le-as turna pe tava... universului. Sa se descurce el cu micile ispravi de care m-am demonstrat apta, nu si onorata, uneori.

Ar putea insemna un ‘ground zero’: am spus tot ce aveam pe suflet. Si chiar daca e evident ca regret, acum nu mai sunt doar eu in poveste, mai sunteti si voi, complici, le stiti, impartim povara, s-a diminuat stresul, iata ca nu mai sunt chiar singura in lumea mea de mistere grele. Pana la urma am auzit altele mai grave si parca tot mi s-au parut ingurgitabile, deci nu e chiar atat de negru trecutul si nu am fost chiar asa de pacatoasa. Ba uite ca in anumite momente poate ca mi-a fost mai bine ca am gresit, ca atunci am inteles mai bine ca un rau poate fi si mai rau decat te asteptai cand credeai ca iti este cel mai rau, si ca niciodata nu stii de fapt ce zace in tine pana nu iti incerci toate puterile si ca ce ai fi de fapt daca nu ai incerca pe pielea ta alternative, fie ele si mai putin ortodoxe. Atata vreme cat nu esti opintit pe a face rau cuiva, ci mai degraba pe a-ti gasi un rost, un semn, un bine.. ei bine... atunci cine te mai poate judeca daca tu doar incerci sa iti gasesti drumul pe orice cale vrei si alegi la un moment dat?!

Si va rog sa nu ma trimiteti la biserica pentru asta ca am incercat si nu a mers. Am fost sincera dar nu avut cine ma auzi, nu mi-am gasit duhovnicul, confidentul in persoana respectiva. Poate nu am gasit persoana care trebuia, nici nu o mai caut acum. Intr-o zi o sa apara si o sa pot face un ‘adevar sau provocare’ inteligent, care sa ma ajute cu intrebari destepte, in urma caruia in niciun caz sa nu ma aleg cu penitente si psalmi de citit pana la 12 noaptea sau dimineata inainte de rasarit, din genunchi, ca nu asa inteleg eu izbavirea, nici iertarea, nici credinta.

Si pentru ca nu am nici jocul, nici confesorul... o sa ma duc sa imi scriu pacatele pe o lista. Si am sa pun hartia intr-o sticluta si am sa arunc sticluta in Lacul Morii. E cea mai apropiata balta din vecinatate.

Ce mi-o fi venit si mie sa scriu despre asta in Saptamana Mare... Eh.. da’ voua ce v-a venit sa cititi?! Eh?! :o)

De la inaltime...

Next!

Si apare urmatoarea distinsa domnisoara, din acelasi registru cu cele dinainte: silfida, inalta, zambitoare, emotionata. O alta frumusete.

- Buna!
- Buna!

Sunt curioasa sa vad daca indrazneste sa sparga gheata, sa se prezinte, sa ne spuna si noua cum o cheama, acum, daca tot s-a asezat la masa, fata in fata cu 'juriul'. Nimic. Sfioasa tare, ne zambeste totusi cu un suras cald, asa de cald ca ii ierti lipsa de spontaneitate.

- Eu sunt Andreea, ea e Madalina, Ioana... Oana...
- A, da, eu sunt X...

A, da... hai ca am spart noi gheata si pentru tine. Fiindca suntem la un casting de hostesse mai neconventional, fiindca in urma ei mai sunt de vazut cel putin 10 domnisoare la fel de frumoase si ceasurile sunt inaintate serios, sa trecem repede la subiect.

- Uite, noi o sa organizam un eveniment si o sa avem nevoie de 10 fete frumoase si descurcarete - ca tine, asa.. (sic!) - care sa ne ajute sa intretinem o atmosfera incendiara intr-o seara fatidica. Joaca Romania cu Franta... iar noi avem in sala numai barbati... Si ii dam toate detaliile necesare despre eveniment.

De partea cealalta a mesei, ea tot da din cap. Da, da, da, da... Sunt chitita sa gasesc fete inteligente. Frumoase sunt by default, ca nu degeaba suntem aici. Insa ne trebuie si sclipirea, dramul de spontaneitate, bunul simt, replica potrivita la momentul potrivit... Si intreb:

- X, draga mea, spune-ne te rugam varsta, inaltimea, greutatea si... zodia. (Asta cu zodia era tot pentru degajarea atmosferei... Ea se cam blocheaza... noi, chiar prietenoase, ii spunem ca zodia e o gluma, nu e mandatory. Dar daca nu e secret... ne poate spune si ce zodie este, for the sake of the conversation...)

Se mai destinde si ea... si incepe:

- Am 16 ani... (noi: whaaaaaatttt???? E din anii ‘90 surorilor!!!) ... si m-am cam ingrasat in ultima perioada (e si mai sfioasa, lasa privirea in jos, zambeste complice, ca stie bine ca noi o sa intelegem oricum ca ciocolata e ciocolata si prajitura prajitura... cum sa le rezisti?!) ... asa ca acum am 54 kilograme. (Mi-a stat pixul pe hartie, swear! Cu coada ochiului i-am mai scrutat pentru o secunda profilul ce sedea pe scaun... mdea... te-ai cam ingrasat... ce-i drept...)
- Pai, cum asa? De ce zici tu ca te-ai ingrasat? (era silfida ca un fuior, la 54 kilograme... you can imagine...)
- Pai, asa ma simt eu...
- Ah, da, asta conteaza... Si inaltimea?
- Inaltimea? A mea? Nu o stiu.
- Cum... nu o stii?
- Pai, nu o stiu.
- (Dupa o alta clipa de soc) Nici macar cu aproximatie... asa?
- Nu. Nu am stiut ca trebuie sa ma pregatesc cu aceasta informatie.

Copila aceasta de 16 ani nu stie ce inaltime are. Pentru ea inaltimea proprie este o tema din cadrul unui interviu de angajare... Mai sa fie! Continuam discutia cu moralul meu la pamant: s-a mai dus o ‘catindanta’. Evidenta ca varsta o exclude din start, e m-i-n-o-r-a, a venit cu mama ei la interviu (mama sta la o alta masa si ne supravegheaza atent). Dar pe mine ma chinuie alt gand. Fatuca asta, doamna draga, nu stie ce inaltime are... Vine la interviu si... ne fastacim de la prima intrebare. Elementara. Ce rost ar mai fi sa ne mai conversam despre experienta anterioara, alte evenimente, situatii, contexte, solutii. Cum vorbesti cu o fatuca de 16 ani despre... cum faci fata unor barbati intre 35 si 50, potentiali pretendenti insistenti si incomozi dupa cateva pahare, cum vorbesti despre meciuri, echipe, suporteri, Becali si Borcea sau mai stiu eu ce filosofii incurcate?!

Cand imi trece socul o privesc, este tare naiva, draguta foc, timida nevoie mare. Ma gandesc ca are toate motivele sa isi incerce norocul in domeniu, dar... si iar ma uit crucis: de unde vine copilul asta? Mamica si taticul ei nu au masurat-o niciodata la tocul usii? Nu i-au spus: draga mea, ai 1 metru, bravo, esti fata mare deja! Si peste un an, un nou semn la vedere: 1.10m... 1.35... 1.50... si tot asa. Mai mult: nu s-a minunat niciodata nimeni de cat a crescut de cand nu au vazut-o? Nu i-a zis nimeni... ce inalta esti, frumusete! Cat masori tu mai nou in altitudine?!

La finalul interviului am mai intrebat-o o data: sigur nu stii nici macar cu aproximatie ce inaltime ai? - Nu, a revenit raspunsul hotarat. Si am stat bine si m-am gandit: oare nu stie ca nu stie, sau este superficiala si nu i-a pasat? Ca personal cred ca 16 ani nu e foarte mult, dar nici asa de putin... deci de varsta nu ma pot lega. La 16 ani ar trebui sa stii. Daca te intereseaza, desigur.

Question: la ce varsta afla omul ce inaltime are??!!!

Cu vrabiuta, la o vorba...

Vrabiutele. Ele m-au recunoscut. Le-am dat din nou cateva firimituri de paine si au ciripit de veselie si eu m-am bucurat sa le revad, parca erau aceleasi cu cele de anul trecut. Asa as zice eu. La fel ca atunci, precaute, dar prietenoase, s-au apropiat si au gustat din festin. Una dintre ele s-a infoiat deodata, ca intr-un fior, scuturandu-se in bataia vantului. Si am zarit in raza de soare calda ce o imprejmuia un nor de colb, si m-am amuzat in tacere... Ce murdara esti, fato! Asa vii tu sa ne intampini pe noi, oaspeti de seama... Nu vezi tu, fato, cat de scumpi suntem la vedere? Pune-ti niste straie mai semete, curata-ti penele, fa-le sa straluceasca... Am venit. Am sa-ti zic ‘Doamna’ daca te porti si tu cu Sunday’s best.

Si fiindca tot am inceput sa vorbesc cu gandurile mele, unul mai rasarit mi-a strabatut mintea... Las-o, nu o mai certa... o fi si vrabiuta asta ca si noi. Obosita de tot ce a facut prin ultimii ani, de greseli, de suparari, de complicatii. E prafuita de toate problemele prin care a trecut, ca nu putine au fost... nici usoare. Si se mai scutura si ea din cand in cand si mai arunca cate un strat din toate astea, cu nepasarea ce vine dupa ce timpul alina valtoarea momentului. Duca-se si astea! Ajunge cat le-am purtat! Le-am tras cu mine peste tot, ca un ocnas ghiuleaua de picior, ca un morman de bolovani pe suflet... Si, ah, ce am mai tinut la bolovanii astia...

Cred ca mi-am dorit sa ajung acolo, la micul nostru colt de rai, pentru ca am vrut sa-mi amintesc de cum era... cand noi eram. De linistea de acolo, de lac si salciile plecate spre racoarea apei, de pescari neobositi si pestisorii agili si incapatanati, de movilitele de pamant neamenajate, de vantul obraznic cu parul meu, de linistea din suflet cand privesti la dansul apei, la orizontul scrutat de dealuri, la bucatile de cer alb... Acolo, in semi-civilizatia pe care cand o prinzi la picior ai vrea sa o pastrezi pentru totdeauna. Acolo, unde ne gandeam noi sa facem casa. Stii, casa, gradina, verdeata, vrabiute, copilul 1, copilul 2, caine, familie...

PS: Nu cred ca am dat in mintea pasarilor. Poate ca, dupa cintezoiul de dimineata, am devenit sensibila si m-am dus intr-un loc ce candva era locul pentru planuri de viitor. Si, fara planuri concrete ahead, ce sa fac...?! Am dat nas in nas cu vrabiutele.

Dileme:
Cam cat traieste o vrabiuta?
Vrabiile mor peste iarna?
Daca nu, ce fac ele iarna?
Sunt sanse ca vrabiutele de anul asta sa fie aceleasi cu cele de anul trecut?
I wonder....

Tri tri, tra tra, tru tru...

Un cintezoi isi canta fericirea in fata apartamentului meu de pe la 5 dimineata. Se vede ca a venit primavara cu adevarat, pentru ca m-am trezit dis-de-dimineata si am deschis fereastra, imi place tare mult sa imi fac somnul de zori in boare de aer rece. Si cintezoiul... galagios nevoie mare. In prima faza, m-a cam dat peste cap. Tot incercam sa revin la visul de peste noapte, sa ma cufund in amorteala de dupa si de dinainte de alt somn. Cintezoiul nu si nu. Tri tri, tru tru, tra tra... M-a cucerit cu voiosia lui. Am stat pret de cateva clipe si l-am ascultat fara sa ma mai impotrivesc zgomotului. Ma gandeam: oare ce spui tu acolo? De pe ce cracuta ne canti asa voios cu noaptea-n cap? De ce griji te plangi sau ce iubire strigi in gura mare? Si tri tri, tra tra... cu gandul la trilul lui... am atipit din nou.

Cand m-am trezit, primul gand a fost la el. Soarele deja sus pe cer, frunzele copacului meu drag mangaiau intr-o miscare lina fereastra, lasand din cand in cand cate o raza de soare in dormitor... Cu tot cartierul semi trezit la viata, un caine lalaind aiurea in coltul blocului, mii de vrabiute galagioase si alertate acoperind zgomotul departat al orasului... nu am mai dibuit cintezoiul.

Cred insa ca ii place pe la noi, fiindca acum sunt la cafeluta si el a revenit. Ce incantare! Iaca un cadou frumos de Florii de la un cintezoi incapatanat de vesel.. Hihihi...

Jocuri de primavara

Laptopul meu 'vedeta' - IBM ThinkPad - s-a gandit el sa ma lase balta in miez de primavara si de planificari serioase. Face pe super bolnavul, se incalzeste de as putea sa fac si omlete pe el dupa 5 minute de cand l-am deschis, se inchide cand imi este lumea mai draga... ne-am certat. L-am trimis ‘la tratament’ pe perioada nedeterminata.

Telefonul meu 'vedeta', Nokia N95, s-a stricat din nou, dupa ce a stat deja o luna si ceva la reparat. Cand ma gandesc la cat de mult a costat si ca nu are niciun an de cand a fost cumparat... prima reactie este una nedemna de o domnisoara. Sa zicem ca nu vreau sa folosesc cuvinte grele. Nu cu voce tare.

Masina mea are si ea ceva de spus tocmai acum, din 3 stopuri (stanga-dreapta si sus) nu mai merge decat cel din dreapta. Cine stie de cand merg asa... Evident ca ma pune pe drumuri micuta, ca si cand nu imi erau suficiente durerile de cap din parcare.

Destul cu tehnica. Alte noutati din plan personal: am facut conjunctivita si nu mai scap de ea. In plus, am aflat cu stupoare ca am purtat timp de 3 luni lentile cu dioptrii nepotrivite, cumparate pe baza unei retete gresit formulate de clinica de renume la care suntem abonati. Nu-i dau numele inca, desi intr-o buna zi am sa ma supar si am sa spun tot despre ei :o(. S-a gandit doamna doctor ca imi trebuie cu 2 dioptrii in plus fata de cate am de fapt si ca pe langa miopia standard nu ar strica sa mai adauge si o dimensiune noua - astigmatism destul de avansat. Ca un pacient cuminte, m-am conformat parerii dumneaei si mi-am luat rolul in serios. Alte lentile de contact instant. Si asa am ajuns eu sa imi supun ochii la chinuri inutile, probabil cu repercusiuni pe termen lung. AM vazut luni 3 medici (altii) si toti mi-au spus ca reteta doamnei doctor este... ‘crima curata’. Acum... stau pe ganduri: sa ii scriu? Sa o dau in judecata? Sa o spun la toti? Si pe ea si pe clinica ce-si poarta numele ca pe o caramida in piept? Nu stiu inca, nu m-am decis.

Fara lentile (nu am voie sa port pana nu imi trece iritatia), fara laptop si fara telefon… I feel handicapped.

Imi lipsesc fisierele esentiale de care am nevoie sa imi desfasor activitatea, e-mailuri vechi, din arhiva, la care ma intorc instinctiv ori de cate ori ma lovesc de situatii noi, linkurile directe din Favorites, numere de telefon si persoane adaugate in agenda in ultima luna - pe acelea le-am pierdut, sunt duse pe apa sambetei. Colac peste pupaza, cred ca imi lipseste si siguranta in masina... fara stopuri nu-i de gluma. La orice pas dau sa fac, imi lipseste cate ceva. Cumulat cu usturimea ochilor, my nerves are on the edge of a breakdown.

Ei bine, instinctul meu de supravietuire si simtul umorului nu ma vor lasa sa cad in borcanul cu depresii iritante. Sunt evident deranjata de diverse care imi lipsesc, dar ma gandeam sa aplic ceea ce m-a sfatuit un prieten - cand iti este mai greu si ai impresia ca totul in jur functioneaza impotriva vointei tale, imagineaza-ti ca de fapt esti personaj intr-un... joc. Joc pe ‘de-a-ndoaselea’.Tu alegi rolul pe care vrei sa il joci - poti fi bufon agitat si zgomotos, specatator interesat dar linistit, sau - si e riscant - poti alege rangul de leading actor, dar asta implica drama, consum nervos, emotional, putere sau slabiciune - toate puse la bataie de dragul unei performante deosebite. Orice, dar de data asta leading actress nu am nevoie sa fiu. Habar nu am pe unde ma situez in privirile celorlalti, dar cred ca nici nu ma intereseaza. Nu discern foarte clar cum merg lucrurile pentru ca mi-am setat mintea sa fiu doar un spectator si pentru ca... evident... am conjunctivita :o))

PS: Saving the best for last: sunt fericita posesoare a una bucata ochelari taaare draguti. Au o culoare pe care nu ma pricep sa definesc mai bine decat cu ‘mov’. Desi simt eu ca se duce undeva spre vinetiu-grena asa... :o) Oricum, I love them, dar abia astept lentilele :o)

Despre borduri

Pe strada de alaturi s-au apucat de borduri. Parca vad cum.

Niste muncitori entuziasti trag la greu. Cel mai destoinic manuieste o masinarie care sparge betonul copilariei mele. Fiecare duduit, o noua lacrima pe obrazul vecinelor mele... s-a dus locul unde jucam elasticul odinioara. In peisajul de acum, alti sarguinciosi se ocupa de pusul in opera al elementelor moderne si aratoase. Reusesc sa monteze cam cate o bucata pe zi. Mut-o de ici, colo – o ora. Mai mergi un metru cu ea, inca o ora. Pune-o in lacas... alte minute bune. Apare Dom’ Inginer cu schita: nu e bine, nu vedeti ca e unghiu’ gresit? Intoarceti prefabricatu’. Alta ora. Si a venit pranzul. Dupa pranz, siesta. Dupa siesta ar da ei sa se apuce de treaba, dar striga tanti Geta de la geam: - Alooo, domne, e 3 dupa-amiaza. Lasa masinaria aia (de spart bordurile vechi) ca-mi doarme copilu’. Pe la 5, cand sa se apuce si ei de clintit din nou bucata de bordura incep propritarii bugetari sa se intoarca pe la case si dau nas in nas cu vacarmul si santierul, bucatile de beton sparte in mijlocul drumului, stivele noi la fel... - Unde mi-e domne' locul de parcare?! - Pai... avem de scos bordurile. - Pai... si asa se lasa, in mijlocul drumului? - Pai nu le-am putut urni, ca nu suntem hamali. Fiescare la randul ei. Maine eliberam pistele.

Propritarii cu buza umflata isi cata loc de parcare in alte locuri. Printre care si al meu. Eu, facand parte din categoria de propritari corporatisti, ajung acasa mai tarziu. Hai ca nu vin mereu direct din Exceluri, uneori mai fac cate o halta si prin downtown, mai un shopping, mai o bere cu fetele si baietii... dar tot cu business se cheama ca sunt, nu? La ora mea de apel spre casa, muncitorii sunt deja dusi, stau lati pe cel mai mare fotoliu din casa, cu petul de bere sub nas si cu ochii tinta pe te miri ce nebunie la TV. Si bugetarii nu mai au nicio problema cu parcarea. S-au asigurat din timp

Eu, circumspecta si satula deja de problema 'unde-mi pun masina tonight', stau pret de o clipa in mijlocul drumului, ma uit la ceea ce aseara era locul m-e-u de parcare si gandesc. Ca-n filme stau. Strada intunecata, farurile la masina pornite, motorul brrrr-brrrr-brrr, ma tine treaza cu un zgomot infundat, umbrele copacilor amenintatoare, frunzele cu fosnet de primavara sopotesc a pustietate... liniste in jur... lumea doarme, blocurile sunt doar niste umbre taciturne, bezna totala, kind of creepy. Se vede pana in lungul strazii mele – strada inchisa. Nici tipenie de loc de parcare. Analizez situatia, ma gandesc ca poate al’ de troneaza pe locul meu e de fapt in trecere. Omul nu e rau intentionat, poate doar pentru o clipa s-a oprit sa lase ceva prin vecini. A venit in miez de noapte ca era o urgenta, dar poate pleaca repede...

Numa’ ca eu sunt in mijlocul drumului, n-am cum sa il astept sa faca livrarea, if ever. Cainii incep sa urle, cred ca nu le place de mine ca sunt asa analitica, sau poate i-am deranjat din vise cu farurile mele tot aprinse... E in jur de aproximativ cam aproape 1 noaptea. Tic-tac... tic... Ce sa fac?! Sa imi incerc puterile pe stergatoarele aluia de sta pe locul meu?! Sa scot cheia si ... harst? Sa ma proptesc in claxon si sa ii trezesc pe toti – cum face vecinul meu taximetrist in orice situatie similara?! Sa fac cum ma sfatuieste stanga-dreapta toata populatia masculina catre care mi-am adresat vaicareala de rigoare cu locul de parcare? No.. not my type at all.


Ma duc pe strada de alaturi, imi zic, poate gasesc ceva. Si cand intru pe laterala... dau in santier. Si vad cu ochii mintii tabloul de mai sus. Aha... s-au apucat de borduri. Cool. Avand asa explicatie oferita mintii mele siderate, accept pe de-a-ntregul situatia si plec sa caut in alta parte culcus de noapte pentru Cocutza – ea, masina, indeed. Tot pasnica in ganduri, nu ma incumet sa parchez pe domeniile altora, asa ca imi gasesc loc taman in bulevard – adica la cam o jumatate de statie de unde salasuiesc in timpul meu liber. Ma intorc pe jos. Cainii au adormit, slava Domnului. In noaptea asta nu merg felinarele – o fi uitat ala de la centrala sa le dea drumul – si e asa o bezna de o tai cu cutitul, ca si pe frica mea, cuibarita adanc in inimioara, atat de stransa ca nici nu mai respir. Doar tocurile mele se aud, toc-toc-toc-toc... Le-as ucide, pen' ca atrag atentia privirilor ucigase ce se ascund in bezna de la metri distanta de mine. Deh, fato, masina ai vrut, masina ai avut. Cand am intrat in scara I had the time of my life. Pfui... home, sweet home.... Am respirat.

A doua zi, la birou, ma gandesc ca poate gasesc ceva pe net legat de proiectul asta cu bordurile. Cat dureaza, care e planul de bataie, ce strazi ataca si ce nu... Cand scap, de fapt??!! Asta vroiam sa stiu. Si ma duc pe Google si in prima faza bat intr-o doara... ‘despre borduri’. Si primul rezultat afisat imi fura atentia. Si dau de ceva ce mi-a starnit asa un ropot de ras, ca am uitat de toti si de toate.

Adica eu nu am loc de parcare pe termen nedefinit din cauza asta???

I live in Bucharest. Bucharest is heaven!

PS: Felicitari si multumiri autorului fotografiilor. M-a scos la lumina.

Consolari amare

A: de fiit cum mai esti? nu te-am mai vazut online de o vecie...
F: bine si singur again
A: again? join the club!
F: nu stii, ma pricep de minune. a devenit o normalitate
A: si cum te impaci cu situatia?
F: nu ma mai lupt, merg in directia curentului
A: amara consolare...
F: pai, nu stiu daca mai pot face mare lucru... si cred ca mi-am dat seama si de ce voi fi nefericit (cel putin asa cred) de acum incolo
F: timpul trece.. eu nu mai sunt acelasi... parul s-a mai rarit, burta creste pe zi ce trece, vederea nu mai e la fel de agera..
F: insa dorintele si asteptarile mele au ramas aceleasi
F: in loc sa-mi gasesc o gospodina cumsecade... sa caut acea stabilitate.. pe care o cauta toti barbati trecuti de 35 de ani
F: eu am ramas cu gandul la acelasi gen de femeie care mi-a placut de cand eram adolescent... frumoasa, inteligenta, pasionala, perversa si foarte feminina
F: mereu alunecoasa
A: care sa te tina in priza
F: da.. exact...
F: in ultimul timp vad in jurul meu numai de gospodine care de care mai harnice si dispuse sa ma indoape si sa faca tot ce face o femeie de casa
F: dar eu mai mult de 3 zile.. nu pot trai in prezenta lor.. pt ca ma sufoc... si atunci.... next
F: prefer o viata de unul singur decat o singuratate in doi. si accept ca viata mea va putea fi alcatuita din aventuri de weekend si joburi suficient de vizibile cat sa nu fiu chiar un nimeni...si tot eu sunt cel care recunoaste ca am si lucruri frumoase in viata. altii si le-ar dori
A: ...

Si nici nu am stiut ce sa ii mai zic. Ca nici eu nu sunt mai breaza. Nu mai astept cavaleri pe cal alb, dar nici cu vreun murgulet gri de jucarie daca ar aparea nu mi-ar parea chiar rau... As aprecia oarecum ca incearca sa imbrace realitatea intr-o poveste, fie ea si de plastic.

Dar chiar si asa... sa ma gandesc la cum imi voi umple – de una singura - zilele la vreme de pensionare.. nu pot. Desi, prezint oarecare simptome ca, vorba ceea, imi cam place sa joc carti si rummy, am nepoti dornici sa ma mosteneasca si cred ca voi ramane suficient de sociabila cat sa ma imprietenesc cu altii ca mine printr-un azil, ceva.

Jiiiz... STOP JOC. My life is NOT going to be like that. No no no madam, no! :o)


Asta a fost din categoria: mie nu o sa mi se intample asa ceva. Altora poate ca li se intampla, mie nu. Cu ‘niciodata’ in propozitie, evident! :o)

Despre diversitate

Astazi voi avea o sambata distractivo-administrativa. De cate ori vine sambata si am de treaba pentru casa, mintea mea se intoarce in mod involuntar la perioada renovarii. Si, implicit, la prietenul Murphy. Cum sunt o fire organizata, perioada renovarii pentru mine a insemnat nu doar efort financiar, fizic, alergatura si decizii dificile de luat. Cred ca cel mai important lucru care se mi s-a intamplat in perioada aceea era ca nu imi ieseau lucrurile, by default. Nu venea meseriasul la ora stabilita, nu gaseam surubul de care aveam nevoie, nu se lipea sipca de perete, nu era loc in parcare pentru camionul cu mobila, nu cumparam ce trebuie din magazin si trebuia sa ma intorc cu retururi si schimbari succesive... etc etc etc. Toate cu NU. Toate anapoda.

Asa ca de cate ori vine vorba de planuri administrative, simturile mele sunt in alerta. Ce-i drept, rau gandesti, rau patesti. Dar ce sa fac daca asa m-au invatat cei 3 ani de renovare?! Ma tem de surprizele din piata.

Asadar, astazi am de cautat aer conditionat. Perspectiva unei noi veri cu 45 grade ma face sa tremur, mai ales pentru mama. Culmea este ca nici una dintre noi nu suporta ventilatiile artificiale. Ne apuca instant alergiile, raceala, umflarea ganglionilor, amigdalita, etc etc si aici :o). In fata incalzirii globale insa, ne-am decis ca trebuie sa ne adaptam. Prin urmare ma duc in piata cu temele facute: voi cauta un White Westing House de 12.000 BTU ca asa mi-au spus colegii ca e bine. Caine surd la vanatoare. Ma amuza chestia asta. In fata evolutiilor electrotehnice sunt mai mult decat la discretia hazardului. Nu e ca si cand imi caut oja verde si stiu ce vreau. Nu. Vreau aer in timp de arsita si ma las pe mana celor care stiu mai bine.

Imi amintesc ca am vizionat odata pe TED.com un filmulet (pe care nu il mai gasesc acum) :o( legat de fericire versus alternative. Si vorbitorul spunea ca dogma oficiala a tuturor societatilor industriale era ca daca suntem interesati in a maximiza bunastarea cetatenilor, modul in care putem face asta e sa maximizam libertatea individuala. Cu asta, avand toti libertatea sa alegem, ne vom conecta mai mult intre noi ca sa ajungem la ceea ce avem nevoie, dezideratul suprem, fericirea. Acum: modul de maximizare a libertatii e sa maximizezi alegerile. Cu cat ai mai multe alegeri, cu atat mai liber te simti. Si fireste, mai fericit.

Nu e asa – argumenta ulterior autorul. Si eu sunt de acord. Inteleg ca viata e de fapt un lant intreg de alegeri, dar si sa fii pus in fata faptului de a alege un lucru dintre zeci de posibile alternative este extrem de dificil si frustrant. Creeaza o stare de disconfort pe care eu numai cu fericirea nu o asociez. Fireste, la final, cand voi avea aer conditionat voi fi multumita, dar periplul pana acolo nu este decat un sir intreg de intrebari, dileme, framantari.

Am dat un simplu search pe Google pentru ‘aer conditionat’ si mi s-au afisat in fata 2.790.000 de rezultate. Si cand am intrat pe cateva pagini am dat nas in nas cu alte multe informatii, toate cu multe necunoscute pentru mine. Cu cat am sapat prin alternative, cu atat am avut mai multe intrebari. What is this? What is that? ... And this???!!!!! ... And that...???!!! :o))

E o problema fara sfarsit daca nu te lasi purtat de val. Si eu la toata problema asta am gasit calea cea mai dreapta si mai sigura catre fericire: colegul meu, Radu. El este specialistul, care va trebui cinstit cum se cuvine! Intai sa ma vad cu White Westing House in casa. Asta e tot ce vreau. Simplu, nu?! :o)


Later edit:
Sunt fericita posesoare a una bucata aparat aer conditionat White Westinghouse - intr-un cuvant, cum scrie pe cutie, nu cum am crezut eu, sic! :o)
Nu m-a avertizat nimeni ca unitatea de exterior este atat de grea incat bineinteles sa nu fiu in stare sa o ridic din carut in portbagaj si din portbagaj in casa.
Traiasca prietenii si telefoanele mobile! :o)
Saptamana viitoare urmeaza instalarea.
Murphy, have a nice nap my friend. Please :o)

Trivia tehnica

Aseara am participat (de partea echipei de organizare) la o conferinta tehnica. Multi ingineri, termeni tehnici cu nemiluita, controverse si dispute fondate dar... totalmente neelucidate de al meu IQ. Mai rau, intr-o zbatere continua pentru ratiune si logica, mintea mea alerga stanga dreapta prin sala, ca la ping-pong. Daca nu as fi fost acolo pentru ca asta mi-e datoria si pentru ca imi respect colegii din segment, cred ca as fi dat bir cu fugitii de la reuniune dupa primele 30 secunde. Ups, sorry: am gresit sala! Sigur aici nu e de mine!

In timp ce ma uitam siderata la imaginea poiectata pe ecran si ascultam un domn ce vorbea pasional despre emulsii bituminoase, m-am gandit sa va redau si voua un coltisor din aceasta lume ‘tehnico-stiintifico-fantastica’. Si m-am pus pe scris tot ce nu intelegeam, termeni cu anumite rezonante, dar care plasati in respectivul context si in frazeologii bine alese, nu mai aveau nici un sens.

M-am gandit asa: eu va redau termenii de mai jos, notati cu sarguinta pe parcursul conferintei. Intrebarea este: poate cineva sa isi dea seama care a fost tematica acestei conferinte? Sa fie asa.. ca un fel de trivia, cu multe multe hinturi :o). Come on, nu e greu si se lasa cu premii :o)

• dozaje si emulsii bituminoase
  pat de drum
• proces lucrativ
• material frezat
• mixturi asfaltice
• bitum invechit
• uleiuri regenratoare
• stabilizare in situ
• lianti organici
• bitum spumat
• materiale de aport
• motor Grader
• strat portant
• compactare finala
• adancime de interventie
• masini KRC: WR 2400, WLB 10, WR 2500, WR 4200 – pentru cine nu stie, va rog, aceasta ultima masina exista in doar doua exemplare, unul in Romania si unul in Italia. Sic!
• alte masini de care ar trebui sa stim: RACO 350 si WM 1000
• suspensie de bitum filerizat (SUBIF)
• tren de reciclare
• suprafata lisa
• binder de criblura
• geocompozit

Question: by any chance, any of the smallest, poate cineva sa intuiasca despre ce produse au discutat colegii nostri ingineri? :o)

Ofer o bere la o terasa pe malul Herastraului primului inspirat :o).

Virala

Era odata o fata oarba, care s-a izolat de toti si toate. Nu vroia sa stea cu ea decat prietenul ei.

- Tot ce-mi doresc mai mult e sa pot vedea lumea din jurul meu, spunea ea...
- Vrei sa te casatoresti cu mine? i-a propus intr-o zi baiatul.
- Nu ma voi casatori daca nu pot vedea.

La ceva timp, pentru fata a aparut o pereche de ochi donati, a putut vedea si in momentul cand s-a uitat la prietenul ei a vazut ca si el este orb.

- Nu ma pot casatori cu un orb, a spus fata si s-a intors sa plece.

Inainte sa dispara sunetul pasilor ei, baiatul i-a soptit:
- Sa ai grija de ochii mei, te rog...

Aveam si niste comentarii la o astfel de poveste, dar cumva, in timp ce o asezam in pagina pentru a o posta pe blog, mi-a pierit cheful de analiza, m-au napadit gandurile. M-am gandit daca vreodata am fost nerecunoscatoare cu cei care m-au iubit. Si mi-am dat seama ca da. Apoi m-am gandit... m-a iubit cineva vreodata atat de mult? Si mi-am dat seama ca nu.

(A nu se face paralele ad literam. Ar fi absurd.)

Simply Green

Am reusit! Am gasit oja verde si o port cu mandrie! Astazi sunt verde! Si sunt fericita!

Ma gandeam astazi, privindu-ma din oglinda, ca persoana careia ar trebui sa ii multumesc pentru starea de bine din aceste clipe este Principessa. Pentru ca ea m-a invatat ca trebuie sa am curaj in a-mi exprima personalitatea prin culoare, croiala, accesorii. Idei. De la ea am inteles ca, daca ma declar o persoana creativa, atunci ar trebui sa dau frau liber creativitatii mai ales in imaginea mea. Si ca prima si cea mai importanta nota pe care o primesti pentru imagine este cea din oglinda.


Revine in gandul meu motto-ul 'cea mai importanta relatie in viata este cea pe care o ai cu tine'. Astazi am o relatie perfecta cu mine. :o)

I am Simply Happy. Green Happy.

Leapsa cu ganduri

Hai ca sunt maestra in a-mi lua singura lepse de pe net. Mi-a placut asta: 8 ganduri din acest moment. Adica fix ce gandesc acum....:

• ce sa scriu mai intai?
• oare am 8 ganduri in cap?
• in loc sa inchid laptopul si sa mai citesc ceva, stau si numar ganduri
• azi noapte am dormit doar cateva ore, ar trebui sa ma odihnesc
• ce de treaba multa si buna am facut totusi azi...
• si ce pofta mi-e de un pahar de vin...
• ce alte ganduri mai am?
• maine o sa ii spun ca l-am iertat, mereu il iert oricum...
• oare gata 8? ce sa mai scriu?

Gata. Am fost foarte sincera :o).

Nu mi-a dat nimeni leapsa asta, dar eu o pasez catre Principessa, Shiny, Iulia, Black Lion, Thorn, DiD si Andreea.

Am 8 banuti pentru gandurile voastre. Cate unul pentru fiecare :o).

Din bucataria mea

De cand stau din nou cu mama sunt o rasfatata, clipele mele in bucatarie sunt doar pentru relaxare, nu mai e cazul sa imi gatesc.. de foame. Candva, gateam in fiecare zi. Nu ma plang, dintotdeauna mi-a placut. Nepretuite clipele de sambata dimineata, cand stateam eu cu mine si cu mine in bucatarie! :o)

Anyway, prietenele imi spun sa scriu si despre bucatarie. Mie nu mi se pare mare lucru, dar daca tot e unul din hobby-urile mele usor apuse... hai sa incerc cu ceva ‘tips and tricks’ foarte la indemana. Chiar sunt foarte la indemana!

In orice fel de prajitura fac, pun si sare. Crema de la tort, crema de zahar ars, absolut orice va inchipuiti acum teribil de dulce... capata un gust excelent daca in contrapondere vine si un varf de cutit de sare. Si nu doar desertul. Cafeaua de exemplu – este i-d-e-a-l-a cu 2, 3 fire de sare la o cescuta normala. Just try it!

Ardeiul gras este ultima leguma pe care o pun in ciorba, imediat dupa ingredientele de final – bors, fidea... Asta pentru ca ardeiul fierbe foarte repede si, din pacate, isi pierde aroma proaspata dupa mai mult de 5-7 minute de clocot. De aceea, am grija sa il tai marunt si il pun cu 2, 3 minute inainte sa inchid focul. Incercati – eu zic ca merita, schimba total gustul mancarurilor.

Borsul nu se pune niciodata in ciorba rece. Se incalzeste pana la clocot inainte si pe urma se toarna peste legume/ingredientele din ciorba.

Leusteanul in orice fel ciorba sau supa cu carne este... ca cireasa pe tort. Asa cred eu...

Cel mai frumos ornament culinar pe care am reusit sa il fac vreodata a constat dintr-o bucata de praz, de cam 10 cm, pe care am taiat-o pe lungime, in fashii foarte subtiri, avand grija sa pastrez un capat intreg. A rezultat o floare superba, pentru ca fashiile de praz exterioare s-au incovoiat, iar cele interioare au ramas drepte. Va recomand, este de exceptie efectul unui astfel de ornament pe un platou de aperitive.

Ma amuza teribil maslinele ‘gigant’, puse intregi peste maioneza de pe salata de boeuf, in bolul cu icre, etc. For God’s sake... Dureaza 3 minute sa tai felii de maslina in lungime si apoi inca de cateva ori, fiecare felie, pentru a obtine niste petale foarte fine, negre, o pata de culoare extrem de eleganta peste galbuiul maionezei. E un apel disperat... renuntati la maslina intreaga ca element decorativ. Mai exista si optiunea cu... taierea maslinei in rondele, dar asta ia mai mult timp si pot sa inteleg ca nu toata lumea are rabdare... :o)

Orice carne gatita – la gratar, prajita, la cuptor, capata un gust delicios daca este in prealabil impanata cu cativa catei de usturoi. Eu ii tai pe lungime, formez 3, 4 felii dintr-un singur catel, apoi cu varful unui cutit ascutit ascund usturoiul adanc, in bucata de carne. In 5 minute e totul gata. Totul devine IDEAL, dar si hipocaloric, daca alaturi de usturoi adaugati si bucatele mici de slaninuta afumata. Asta o fac mult mai rar. Usturoiul ramane... marele rege.

Niciodata nu prajesc ceapa in ulei, nu fac mancaruri cu rantas. Am testat gustul mancarurilor cu ceapa prajita dar si cu ceapa mai degraba fiarta in apa cu ulei... diferenta este insesizabila, dar continutul toxic evident diminuat.

Mancarea iese de zece ori mai buna daca este fiarta la foc domol! Asta nici eu nu o mai practic, ce-i drept, daca timpul liber e cam ioc si stomacelul isi cere drepturile :o)

Orice fel de carne se pune in apa rece (sau la congelator) inainte de a fi gatita, ideal sa stea 20 minute/jumatate de ora. Ulterior, dupa primul clocot, prima apa se arunca! Mi-a explicat mama mie cand eram mica - la orice sacrificare, muschii animalului se contracta in mod involuntar si asta genereaza acumulare de substante care schimba gustul mancarii. Si nu am uitat.

Ca sa nu ne usture ochii cand taiem ceapa, e bine sa o curatam si sa o punem pret de cateva minute intr-un castronel cu otet. Din experienta mea, asta functioneaza. Am incercat toate sfaturile – am taiat ceapa cu apa rece curgand, langa para focului... nimic. Doar otetul a mai domolit taria.

Antidotul perfect pentru mirosul de usturoi crud sunt de fapt... doua :o)). Fie cateva felii de lamaie consumate cu tot cu coaja, fie cateva fire de patrunjel. Oricare solutie... ne scapa de mirosul de usturoi.

Mujdeiul de usturoi este mai putin agresiv cu stomacelul nostru daca la preparare adaugam o lingurita de otet. E si mai gustos de altfel...

Cartofii copti ies mai gustosi daca in prealabil ii udam si ii invelim in folie de aluminiu. My best recipee pentru cartofi copti: in timp ce se coc, pregatesc un sos de iaurt, usturoi si castraveti, marar, sare, piper... Unii folosesc smantana. Eu evit smantana.

In salata de rosii pun intotdeauna si putin usturoi. Si busuioc.

Ouale fierte perfect se fac asa: apa – in care dinainte am pus multa sare - se lasa sa dea in clocot bine. Dupa ce a dat in clocot de cateva ori se pun ouale si se lasa fix 3 minute. Incercati testul, cu ceasul in mana. Mie nu imi plac ouale fierte. Mananc... din an in Paste... Nu stiu de ce va scriu asta... Ba stiu: din altruism! :o)) Asadar sa continuam: oala in care au fost fierte se pune sub jetul de apa rece si se lasa 1 minut. Pentru decojirea perfecta a oualelor se sparge unul din capete si se lasa in apa rece cateva minute. Oul NU se decojeste cat este cald!

Gata! Pofta buna! :o)

Dulceata de cirese amare

Cat de groaznic poate fi ca in mijlocul unei diete mama se decide ca e cazul sa faca niste.... clatite cu dulceata de cirese amare?!!!! Si ca vii acasa, dupa o zi de munca, flamanda, obosita, satula de toti si de toate si... de la a 2-a treapta, pe scari, simti un miros imbietor ce-ti dezmorteste toate simturile instant? Si ca pe la a 4-a treapta incepi sa te prinzi... cineva a facut clatite... yummy...

Cat de crunt poate fi sa deschizi usa si sa constati ca surpriza vine tocmai de la tine din apartament? Si sa vezi, din usa chiar, borcanul de dulceata pe blatul din bucatarie si.. platoul cu suluri aurii, impachetate meticulos, stand oaches pe un colt de masa?!




Eu zic ca suficient de periculos cat sa uiti de dieta... de cantar... de obiective...

Am dat 'iama’. Am mancat doua. Dupa care am rugat-o pe mama sa le ascunda, am fugit departe, in vagaunele ascunse ale apartamentului meu, am folosit odorizante si para-odorizante sa scap de mirosul irezistibil... Au trecut cateva zile de atunci. Slava domnului ca am mancat doar doua! Asta zic acum.

DAR:

In frigider a ramas borcanul cu dulceata. Este pe al doilea raft, in dreapta. Si scriu asta asa... ca simpla informare. ca NU ma voi duce sa gust putin din el. Dulceata de cirese amare NU este preferata mea, NU imi place deloc, NU am nevoie de ea, NU are un gust absolut fenomenal, NU reuseste sa ma trezeasca din cele mai adanci neguri.

NU NU NU. Nu voi gusta din borcanul cu amaraciune.

Ma duc in oras sa beau o apa plata cu lamaie :o).

Prin restaurante

A doua vraja of all (dupa planurile de vacanta), facuta de si cu ai mei prieteni dragi, este ca anul asta ne-am propus sa facem – si facem asta deja – turul restaurantelor cu specific national (de alta natie decat romana) din Bucuresti. Gasca s-a prezentat cu o luna in urma la un restaurant coreean si au avut parte de un super ospat, in prezenta bucatarului, coreean si el... Am lipsit si tare rau imi pare, judecand dupa cele povestite. Prin urmare, m-am conformat in ocaziile ulterioare, asa ca sunt fericita posesoare a unor experiente in:

Casa Argentina – un loc de multe stele. Restaurantul este foarte stilat, are incaperi mari, vopsite in rosu sangeriu si perdele de voal in aceeasi nuanta; chelnerii sunt si ei in ton cu numele, pantalonii verzi stramti si o camasa rebel descheiata fix cat sa vezi pieptul... All in all, locul mi-a dat impresia de aristocratie de Buenos Aires – desi, ce-i drept, nu am pus niciodata piciorul pe continentul sud-american. Cum era de asteptat, e tare piperat pe coloana de preturi, dar interesant pentru experiente culinare specifice. Imi amintesc ca am rasfoit meniul si am vazut empanadas - placinte umplute cu carne de vita frageda, cu ceapa, pasta de porumb, placinta de cartofi, rulada cu muschi de vita si spanac, crema de ficat, limba de vita... supe delicioase – un meniu variat si rafinat totodata. Am mancat un muschi de vita ‘adus prin avion, direct din Argentina’ – asa scria in meniu, ceea ce ne-a starnit amuzamentul. Sa spun doar ‘excelent’ ar fi putin, doar gandul la gustul si fragezimea acelui gratar imi provoaca pofte incredibile. De altfel... cand vine vorba de carne de vita argentiniana... cred ca si cea mai nepriceputa bucatareasa poate face mari minuni. (Este cu totul diferita de vita noastra neaosa, mult mai frageda, mult mai usor de gatit... un vis! Si se gaseste, pentru doritori, in raioanele de carne de la Metro cel putin.. si e fooooarrrte scumpa. Dar merita, din cand in cand, chiar si pentru our own self esteem).
Util (sper): Str. Thomas Masaryk nr. 7, rezervari la 021/6190735.

Saint George – un restaurant cu specific unguresc, foarte dragut, cu un sef de sala amabil si saritor. La preturi absolut decente, farfuriile sunt neincapatoare, primesti mancare pentru cateva zile intr-o singura portie si totul... e incredibil de apetisant. Nu am vrut sa cad in pacat asa ca mi-am luat niste peste – eu, care mananc peste de doua ori pe an si atunci pentru ca mi-e prea foame si nu gasesc altceva. M-am ars la nota de plata, salaul meu era cotat la 100 gr si eu primisem o bucata de vreo 300 gr, din care bineinteles ca am mancat jumatate. Nu-i bai. Mai era probabil nevoie o data in plus sa ma conving de incompatibilitatea mea cu pestele :o)
Util: Str. Franceza 44, rezervari la 317 1087 si 0747 111 000

Thang Long – restaurant cu specific vietnamez. Nu m-a impresionat ca look, dar einteresant din punct de vedere al varietatii meniului. Plus ca au denumiri foarte poetice: "O mie de flori de lotus pe lac" se numea o anumita reteta cu pui. Si inca ceva special - pentru bucataria vietnameza pare un firesc absolut sa mananci pui si peste in acelasi fel de mancare. Ciupercile sunt la ordinea zilei, spghetele de orez, fructele in caramel... Cred ca nu am mai stat demult atat de tare pe ganduri cu privire la ce sa imi comand. Si pana la urma am ales o reteta cu pui (gust si look similar cu snitelul) si o salata de legume de sezon in care 80% din ingrediente erau de fapt.. castravete. Again: eu si castravetele... baba si mitraliera. Totusi, mi-a placut, poate si pentru ca pusesera suficient de mult usturoi in salata cat sa atenueze orice fel de gust neprietenos mie. Ma declar satisfacuta.
Util: Str. Iancu Capitanu 31, rezervari la 021-642.56.83 sau 021-642 62 52

O chestiune simpatica: cautand datele de contact ale restaurantului ca sa fac rezervarea, am vazut in prezentare o nota de final: 'Nu uitati sa cereti bautura traditionala vietnameza. Daca va da mana sa o incercati bineinteles.' Ajunsi la fata locului, am intrebat, fireste, despre faimoasa bautura. Si chelnerita ne-a explicat cu amabilitate:

- Este o bautura facute din cobre.
- Ce cobre???!!!
- Cobre, serpi adica, c-o-b-r-e.
Soc total. Tacere de mormant la masa.
- Da, se pun cobrele la macerat in alcool si...

Sincer... nu am mai urmarit ce spunea. Nu a comandat nimeni de la masa nicio bautura traditionala vietnameza... Intelegeti? Se face din serpi. Noi avem corcoduse si prune... ei au serpi. No further comment, decat ca mi-ar placea sa vizitez si tara asta intr-o buna zi! Pana nu vad, nu cred! Wish me luck! :o)

Pana una alta, noi vom continua periplul, iar eu voi reveni cu descrieri. O sa iau chiar notite mai exacte legate de experienta din aceste restaurante.

AMR pana la vacanta: foarte putin!

Nu v-am mai povestit demult despre ce vraji am mai facut... cu gasca de prieteni.

Cea mai mare vraja of all este ca incepand de luni suntem fericitii posesori a unei perioade de vacanta de 14 zile, in Spania. Mai interesant acum decat unde vom sta in Spania (mai jos foto) este.. cum am ajuns aici.

Ca sa fie drumul drept si lin, am inceput prin a ne dori ceva foarte exotic. Am aruncat o privire pe harta lumii si... am pus degetul pe Kenya. Si, exact cand Ioana Barosana era in discutii aprinse deja cu un proprietar bastinas, am aflat ca nu-i de mers acolo. Razboiul civil apare si dispare din neant, iar rapirile sunt la ordinea zilei.. Ne-am calmat. A urmat o perioada de noi dezbateri, fiecare vroia in alta parte a lumii, fiecare cu super argumente. Asa se face ca, in faza a doua, am gasit in Thailanda o vila de vis. Ne-a cucerit si proprietarul cu un pret formidabil de doar 37 euro/persoana/zi... Exact cand eram in culmea fericirii a venit si explicatia: de ce e atat de ieftin? Pentru ca, in iulie, in general... in Thailanda ploua! :o)

In ciuda dezamagirii de moment, am consemnat consensul general ca nu vom renunta la o vacanta in aceasta tara. Am decis ca vom merge acolo la iarna, ca in vara asta vom face o vacanta soft din punct de vedere al impactului la buget. Si, cu asta in gand, am plecat spre faza a treia. Am supus la vot: unde sa facem vacanta anul asta? Fiecare a scris pe biletele unde vroia sa mearga, in ordinea preferintelor. Ca la Eurovision... ‘one point for... Greece. 2 points for.. Egypt. And 3 points go to... etc. etc.” :o) Intr-o seara ne-am strans cu totii, am inmanat biletele – cei absenti de la intrunire (ca suntem in medie intre 6 si 8 persoane) au votat si prin telefon. Cu tot amuzamentul si hai-hai-ul situatiei... pe primul loc a iesit Italia (Florenta o saptamana, Sardinia o alta saptamana... ) Si sperantele noastre s-au naruit din nou in fata costurilor. Italy can be very expensive, mai ales cand gandul tau e numai la Thailanda!

Am ajuns in cele din urma sa verificam si Grecia insulara si Spania, zona de sud-est, Costa del Sol, Malaga, etc. Si iata-ne astazi in pragul booking-ului final. De luni avem si bilete de avion, deci nu mai e cale de intors. Dupa ce anul trecut am petrecut doua saptamani de vis in Portugalia.. anul asta o sa vad Spania. Din perspectiva asta... life’s beautiful! Si – vorba Ioanei – pentru asta muncim, ca sa mergem in concedii. Macar asta sa fie cu varf si indesat! I agree!

Si mai e atat de putin pana in iulie. Atat de putin... :o)

Obiceiuri stupide

Seful meu vine dimineata sa stam putin de vorba despre un proiect si din una in alta ajunge el la concluzia ca trebuie sa imi arate ceva pe internet. Deschide Internet Explorer, la mine homepage este Google. Si il vad cum se duce in casuta pentru adresa si bate constiincios: w punct w punct w punct... y... si sta o clipa ... where is your A? De pe tasta mea de A s-a cam sters vopseaua... nu vedea litera :o). Si ii arat unde este si el continua: a h o o punct f r. www.yahoo.fr. Si de acolo intra direct in casuta de search, tasteaza ce il interesa si continuam discutia despre hoteluri prin Franta.

Nu inainte sa ma sesizez eu si sa il intreb: de ce nu ai folosit Google pentru search? Doar era homepage.. Si imi zice ca nu poate. Nu poate si gata. El foloseste yahoo de cand lumea, niciodata Google.

Dupa ce a plecat, m-am gandit la puterea obisnuintei. La cum s-a demonstrat stiintific ca in 10 cazuri din 10, cand ne incaltam, intotdeauna punem acelasi picior in pantof prima oara. Intai dreptul apoi stangul, sau invers, intotdeauna insa in aceeasi ordine.

Si ma gandeam ca am o lista lunga de obiceiuri stupide, care daca sunt scoase din firescul lor 'andreesc' devin... iritante. Pentru ca:

- pun alarma sa sune cu 1 ora inainte de necesar
- numar scarile pe care le urc
- hartia igienica trebuie sa se deruleze de sus in jos intotdeauna
- lumina trebuie sa fie stinsa cand ma uit la televizor
- ciorba fara ardei iute e un chin
- asez vasele in spalator intr-o ordine absolut personala. Cele mici dedesubt, cele mari deasupra, cu fata in jos. Tacamurile intotdeauna separat.
- spal vase in timpul cinei - dupa felul 1, dupa felul 2.. etc. Asta in zilele de good mood. :o)
- cand cumpar fructe de la piata, le aleg una cate una, le resping pe cele care 'nu imi fac mie cu ochiul'
- ritualul de la baie este acelasi mereu: intai sampon, apoi balsam pe care il las in par pana ma spal pe corp
- 90% din cazuri nu ma spal si pe fata cand fac dus
- nu ma spal pe dinti cu apa rece
- nu ma spal pe fata cu apa calda
- cand mananc, salata sta mai mereu in dreapta
- nu suport sa imi ating dintii cu furculita
- cand imi fac lista de to do, fiecare nou task este introdus de o sageata. Intr-o vreme foloseam '#'
- cum mananc oul prajit: intai albusul, de jur imprejur. La sfarsit, ca o ofranda bine meritata... galbenusul. Ce savoare deosebita! Si asa fac mereu cand vine vorba de mancare. Save the best for last.
- imi place simetria
- nu suport sa nu stiu unde e telecomanda de la TV
- nu ma spal cu ceasul la mana
- nu dorm cu sosete nici la -20 grade
- cand fac curat in dulap incep prin a le scoate pe toate din dulap si a le arunca in mijlocul casei, morman
- timpul optim de incalzire la microunde este mereu 2 minute
- cand inchid cartea pe care o citesc, incerc sa memorez pagina la care am ramas repetand-o de 3, 4 ori in gand
- dau din picior cand sunt nervoasa
- nu pot sa fac dus daca perdeaua nu e trasa din cap in cap
- nu suport sa am activata optiunea ’auto-hide the taskbar’ pe desktop
- nu suport sunetul standard de la yahoo messenger, cand se primeste un nou mesaj
- nu ma simt bine daca masina nu e parcata la linia bordurii
- cand imi place o melodie, o ascult pana invat versurile. Cand nu inteleg, inventez rime.
- nu arunc cojile de ceapa la gunoi fara sa le invelesc intr-o hartie sau sa le pun intai intr-o punga
- nu las vasele in chiuveta fara sa pun apa peste ele
- intotdeauna cand imi deschid un nou pachet de tigari, intorc tigara din prima linie, mijloc (stiu povestea cu 'iubitul', nu de asta o fac, ci ca sa imi deosebesc pachetul de al altora care fumeaza tot Marlboro). Tigara pe care o fumez intai este intotdeauna prima din dreapta. Invariabil. :o)

Ma gandesc... cate or mai fi oare de care nu imi dau seama? Gesturi, ticuri, obiceiuri absolut personale care ma deosebesc de altii. Si cum imbatranesc aceste obiceiuri odata cu mine, cum devin eu din ce in ce mai hachitoasa... Nimicuri. Si totusi, nimicuri importante pentru confortul nostru, care ii irita eventual pe cei din jur si le adancesc increderea ca ale lor nimicuri sunt mai potrivite contextului. Hehe... ce vicios e cercul...

Oare sunt singura cu astfel de obiceiuri? Spuneti-mi ca nu... pls :o)

Dragoste la orice vedere

...sau unde mi-e gandul cand imi ploua in gura din cand in cand... :o)























Semneaza a voastra...


(Fotografii de pe GettyImages. Traiasca! Asta a fost pohta ce-am pohtit eu azi...)


.

Elvetia - Lucerna in imagini

Nu mai comentez, va las doar sa gustati o bucatica de orasel linistit.

Snapshots of this day

• Pe Magheru se circula si cu 100 km la ora.
• Astazi am ajuns la birou in 15 minute cu tot cu stop la covrigarie
• Cucoana de la covrigarie mi-a confirmat ca nu are covrigi calzi pentru ca ‘nu este cerere’.
• Foarte multa lume se plange de stare de oboseala, desi nu pierdem noptile. Aud din ce in ce mai multe persoane care spun ca.. ‘e din cauza radiatiilor si antenelor’ ocazionate de venire sumitzilor’. Hm...
• Macedonia face figuri la Summit si se cearta cu Grecia si ameninta ca se retrage de la reuniune.
• Matusa-mea a venit la noi. Ea si mama se uita la televizor, ca la Olimpiada, cocotate in varful canapelei si rontaind la seminte. Seara, cand ajung acasa imi ofera informatii picante: Bush a venit cu 1000 de oameni dupa el. Avioanele cu presedintii au aterizat ca la parada. Au aparut anarhistii pe la Timpuri noi...
• Mama mea asteapta sa se intample ceva. Orice. In special cu Bush. I-am spus sa dea dovada de maturitate si sa stea linistita, sa caute in alta parte senzationalul. :o)
• Un coleg crede ca ce se intampla in oras este dovada vie ca bucurestenii percuteaza din plin la ce se anunta in mass media. Se vede dupa cati stau acasa sau au dat bir cu fugitii in provincie. Noi, necredinciosii, respiram ‘radiatii’ zilele astea. :o)
• Aseara am mancat la un restaurant pe Calea Victoriei. Nu aveau voie sa vanda bauturi alcoolice. So what? Oricum conduceam si oricum mai dadeau cate o bere pe ici pe colo, la clientii mai importanti.
• O plimbare pe Calea Victoriei in varianta pustie te poate arunca in doua extreme: ori te apuca groaza, ori nostalgia.
• Nu exista in toata capitala interesectie fara politisti. Deci se poate!

Si.. ce mai pierdem azi?

Saptamana trecuta am participat la un curs de negociere. Demult nu am mai dat nota 10 unui curs, unui trainer. O fac acum, pentru ca intr-adevar au fost 2 zile reusite. La polul opus, nota 3 pentru mine, pentru ca nu m-am putut concentra, nu am trecut de tracul si preconceptia ca NU sunt o buna negociatoare, nu am dat rezultatele scontate. Ba mai mult, am zadarnicit si planurile altora. In urma unei lungi conversatii me myself and I m-am iertat. Case closed, data viitoare o sa fiu MAI atenta. Mi-am promis.

Daca e sa imi fi placut ceva in mod special din cate am auzit, un lucru pe care mi-ar placea sa il impartasesc mai ales celor care nu au avut ocazia sa teoretizeze problema, atunci acesta ar fi principiul deficitului. Sounds rather technical, right? Ei bine, asa si este. Nu voi porni de la definitia negocierii, desi nu ar strica sa reamintesc ca toti negociem mereu cate ceva. Negociem bani, timp, sentimente, pozitii, i-n-t-e-r-e-s-e. Cautam un rezultat, un compromis, castiguri de orice fel. Si de regula avem un contra-partener, cineva care are la randu-i nevoi si interese. Si de aici... povestea arhi cunoscuta a relatiilor interumane si a contextelor in care ne regasim adeseori, personale sau de business. Daca la mijloc se strecoara si niscaiva bugetele din vistieria companiei, numai buna ocazia pentru un curs :o).

In toata povestea asta, principiul deficitului spune ca atunci cand vrei sa convingi pe cineva sa faca asa cum ii propui, una dintre solutiile cele mai recomandate este sa ii prezinti ce are de pierdut, mai degraba decat ce are de castigat. Numai pozitiva nu pare abordarea, insa cred ca o practicam lesne si deseori, chiar si fara aceasta teoretizare. Si este la fel de logica, avand la baza cu siguranta notiuni din psihologia de baza: cand se trezeste instinctul conservarii? Cand apare drept iminent pericolul ca poti pierde ceva. Cu cat mai usor de cuantificat este dimensiunea acestor posibile lipsuri, cu atat mai evidenta este starea de alerta si reactie. Cu alte cuvinte: o posibilitate de a obtine ceva intr-o discutie tip negociere este sa ii dai de inteles foarte clar interlocutorului ce are de pierdut daca nu adopta solutia ta, in ce volum/cantitate/dimensiune, in ce parametri de timp...

Un exemplu de context personal. Inteleg ca esti nemultumit de faptul ca nu sunt de acord ca parintii tai sa stea o saptamana la noi. Ideea ar fi ca daca ei raman la noi, noi vom dormi pe canapelele din living, care NU sunt extensibile, in care nici unul dintre noi nu va dormi confortabil timp de o saptamana. Vor fi 7 nopti in care te vei perpeli si nu vei putea dormi, 7 dimineti in care te vei trezi morocanos, intepenit de spate, neodihnit. Vor fi 7 zile in care nu vei avea randament si vei fi nervos si critic la birou si 7 seri in care in loc sa ne rezolvam problemele pe care ni le-am propus in aceasta saptamana, va trebui sa gatim pentru 4 persoane si sa stam agitati cu gandul la o noua noapte de nesomn. Ma gandesc ca nu ar strica sa ne mai gandim la asta, cautand o alta solutie decat ca ei sa vina sa stea aici. :o)

Poate am ales prost exemplul, sunt convinsa ca nici nu am adus suficiente argumente ‘ca la carte’, dar am ales in mod intentionat situatia asta. Prietenii stiu de ce. :o)

Principiul deficitului might work!

Elvetia – In Lucerna (4)

Am promis ca scriu despre Lucerna. Intre timp am primit si fotografiile facute de colegii mei, dar din pacate in timpul zilei nu mai am timp sa ma ocup de blog, iar de acasa nu ma lasa conexiunea slaba pe care o am sa postez mega si mega de imagini. Ca sa nu raman restanta... va prezint Lucerna din vorbe!

Am stat 2 zile in localitate. Si, din punctul meu de vedere este cel mai idilic oras pe care l-am vazut in Elvetia. De altfel am aflat mai tarziu ca Lucerna este una din destinatiile cele mai vizitate ale tarii. Orasul este recunoscut pentru peisajul urban atractiv si pentru Podul Chapel. Centrul istoric este foarte pitoresc, o zona suficient de mica ca suprafata pentru a putea fi vizitata pe jos. Se pot face lesne excursii cu vaporul pe Lacul Lucerna si se poate urca cu trenul si telecabina pe unul din varfurile pre-alpine. Nu am urcat, dar am auzit ca este una din cele mai interesante escaladari cu telecabina, intr-o pozitie aproape verticala. Imi povestea o colega: cu cat urci, cu atat ai impresia ca te duci in jos in fiecare clipa. Hm... sounds adventurous! I could be in! :o) Nu si de data asta, nu am mers nici cu vaporul nici cu telecabina pentru ca... din varii motive :o).

Unul a fost ca pret de cateva ore ne-am pierdut pe stradute, la niscaiva cumparaturi. Ca am ajuns la acest capitol o sa va spun adevarul gol golut: nu e de mers la cumparaturi in Elvetia. No, no, no, madam! Preturile sunt afisate ca sa iti lase un gol in stomac. Si sa-ti provoace emotie cat sa te incurce cand faci conversia. Cat inseamna 200.-? Aha.. atatia Euro.. adica atatia RON. Aha, pai atunci... nici nu imi place bluzita asta. :o)

Din ne/fericire pentru mine, am scapat pe ici pe colo de emotie si m-am ales cu niscaiva amintiri. Nu regret abuzul, ca de altfel niciodata in escapadele mele ‘shoppingaresti’, dar nici bine nu imi mai este luna asta. Deh... ziceam ceva candva de oxitocina? I am a hell of an oxi-dependent! :o) In garderoba mea atarna astazi cateva piese remarcabile, inclusiv un pretios set de lenjerie de la Palmers, mov, desigur, la care ma uit ca la diamante. My frist Palmers. Tiii.... A meritat, va spun drept! M-am mai intalnit si cu bunul meu amic H&M, si cu altele variate. Asa ca, ce sa zic... acum am pana si cercei din Elvetia! :o)

Daca ziua ne-am familiarizat cu ce ofera orasul ca puncte de atractie turistica si comerciala, seara am cercetat.. (din nou) oferta din bucatarie. Si asa am ajuns, eu si Ioana, la Swiss Old House – cel mai renumit restaurant din oras, recomandat de toti cu care am stat de vorba, de ghidul orasului, de pliante, de tot ce misca in Elvetia. Fiindca tot cautam un loc fascinant pentru evenimentul ce se va tine acolo in vara, am ajuns si aici. Luni seara, cand era inchis. Pe o ploaie t-o-r-e-n-t-i-a-l-a. Nu-i bai, ne-am zis... de revenit, revenim.

Mergand pe mana ‘expertilor’ de la hotel, am strabatut din nou orasul, de sub umbrele pe care le-am inchiriat cu (doar!) 40 CHF, ca sa vedem al doilea nume de pe lista: Walliser Kane. Este un restaurant in care NU aveti ce cauta daca ajungeti in Lucerna. De foame, am mancat un fondue traditional, cu un gust cel putin dubios. Despre fondue: vine ‘ambalat’ intr-o cratita incalzita de un fel opait - o lampa primitiva, cu un fitil alimentat cu gaz sau spirt, care arde controlat, atata vreme cat vrei sa sa mentii umplutura din oala calda. Umplutura noastra a fost de fapt... branza. Vacuta elvetiana presteaza atat de bine, incat fondue-ul este la loc de cinste in aceasta tara. Peste tot, in restaurante, vezi masa si oala cu fondue. La Walliser Kane ori s-a terminat branza buna, ori laptele s-a acrit, ori patronii s-au zgarcit, pentru ca gustul mancarii ne-a dat peste cap. Nu mai zic de ospatarita care ne-a pus la punct din 2 vorbe cand am rugat-o sa ne lase sa ne mutam la alta masa, sa nu stam langa usa de la intrare: ‘You are just two, it suits ME better for you to stay there!’. Restaurantul era gol. Gol golut. Tot ea, putin mai tarziu, imi spune intr-o engleza germanizata, de otel: you are not allowed to smoke here until 20:30. – Why? – Because this is the rule of our restaurant. Ne era foame si comandasem, asa ca am mancat. Dar am si cerut nota de plata urgent si am taiat Walisser Kane de pe lista potentialelor noastre locatii.

Insa nu am renuntat la obiectiv: sa gasim un restaurant pentru cina de bun venit, din iunie. Ioana vazuse ceva in timpul zilei, pe stradutele intortocheate din vechiul oras, si am infruntat ploaia ca sa ajungem acolo.

Asa am ajuns la Restaurantul Fritschi – un local mic, dar cald si cochet. Asa l-am cunoscut pe Pim, gadza noastra, unul dintre patronii restaurantului, un olandez extrem de simpatic. Prima mea intrebare: "Are we allowed to smoke in here?” Raspunsul lui instant, de parca imi stia deja drama: “But of course, mylady! This is a civilised country! You can do whatever you want’. Si mi-a fost drag instant! :o) Mai ales ca el ne-a facut posibila intalnirea cu fondue-ul de ciocolata. Fondue implica deci device-ul descris mai sus. Oala, opaitul, fitilul... Now add to that: c-h-o-c-o-l-a-t-e. Swiss chocolate. Hot swiss chocolate. Cu fructe pe langa: banane, kiwi, capsuni, mere, pepene galben...

Cand ni le-a adus pe toate la masa, ne-a spus ca este reteta perfecta care se pare ca le innebuneste pe femei. ‘Ciocolata are un efect devastator asupra hormonilor femeii’. Nu zau. Si la glicemie nu te-ai gandit? :o) Desi nu ma innebunesc dupa ciocolata, Pim a avut dreptate. Dupa ce am terminat cu toate capsunile inmuiate in crema neagra, am trecut la banane, kiwi, pepene galben... Cand credeam ca ne vom opri, am inceput sa radem ciocolata intarita de pe marginea oalei... probabil cu atata nesat incat Pim ne-a adus pe masa 2 linguri. Nu a mai zis nimic, doar ne-a lasat acele linguri pe masa, zambind. So you were right... chocolate drives women nuts! Hm... :o)

Pim a castigat. Am batut palma pentru evenimentul de la Campionat, asa ca se va alege cu un grup de romani ce vor cina in localul lui, in iunie. Iar noi, fericite, am pornit spre hotel, intr-o Lucerna luminata feeric de felinare romantice si de oglindirea acestora in lacul ce strajuieste orasul.

A doua zi am alergat in localitati nebanuite, dar cum mai aveam de gasit un local in Lucerna, seara ne-am intors pe strazi, cautand un alt restaurant.

Si am revenit marti seara, dupa o zi extrem de plina, in care cotrobaisem zona provinciala de nord a tarii. Paranteza: ca sa ajungem dintr-un loc in altul, la un moment dat am intrat in Germania. Asa ne-a dus drumul ni s-a explicat ca e o ‘scurtatura’ necesara. Pret de cativa kilometri ne-am trezit ca gonim prin Germania, cu 100 si de kilometri la ora. Nu stiu daca se pune sau nu, eu as zice ca se cade acum sa zic: ‘am fost si in Germania’. You agree, don’t you?

Cu ultimele puteri ale zilei, ne-am intors la Lucerna si am decis sa respectam programul propus dimineata. Am intrat in restaurant prafuiti, obositi, nemancati... am batut la usa Swiss Old House. S-a deschis si in fata noastra s-a afisat surpriza serii: patroana. O doamna la peste 65 ani, imbracata i-m-p-e-c-a-b-i-l, intr-un costumas clasic si extrem de ‘ermetic’, ca si fata si atitudinea doamnei de altfel: bluzita pana la baza gatului, un taior drept si foarte chic asezat pe trupul mladios, o fusta de lungime extra-potrivita pentru varsta ei, bijuterii fix cat sa ii arate rangul si nimic mai mult: cercei, colier si un inel aratos, toate din aur de calitate. Ceasul de la mana, elvetian si el, de vita nobila. Si la fel restaurantul. Abia dupa ce m-am asezat la masa am avut ragazul sa privesc in jur, la tablourile si argintariile si cristalurile care ne inconjurau. Daca este ceva sa fi impresionat insa, acela ramane doamna de mai sus. Am mai vazut persoane cu sange albastru in carne si oase, dar ea mi-a intrecut de departe toate asteptarile. Si va spun, sange albastru combinat cu sorginte elvetiana aduce un plus de sobrietate atat de prezent in fiece vorba, gest sau privire... incat ingheti instant. Si daca esti imbracat in blugi si parul iti este ravasit si plin de praf dupa excursiile prin balastiere... atunci cu siguranta vrei sa te faci mic, cat mai mic.

Exista si o poveste a acestui restaurant: apartine familie de sute de ani, este unul dintre cele mai elegante restaurante elvetiene si isi poarta cu cinste emblema. Am mancat acolo cel mai delicios Carpaccio evar! Interesting enough, marea majoritate a retetelor erau pregatite langa masa clientului, intr-o nota exemplara, de catre chelnerite joviale, imbracate in costume nationale. La final, nota de plata mi-a creat o mica tulburare psihica, dar am trecut repede peste soc pentru ca ne-am dat seama ca ce-i bun intotdeauna costa! Si a meritat, pentru ca vom avea ce arata romanilor nostri in iunie!

Din sectiunea dedicata momentelor hazlii, va redau si o intamplare petrecuta pe podul principal al orasului. Desi obositi si contra-cronometru, ne mai opream din cand in cand sa admiram peisajul, lebada, ratusca, cine stie ce oglindire de munte in lac... Si la un moment dat imi zice Ioana:

- Hai, doamna, sa iti fac o poza de aici, de pe pod.

Ma asez cuminte la parapet, imi iau pozitia de fotografie si o vad pe Ioana gata... fara insa sa apese pe buton.

- Stai, imi zice, ca un domn trebuie sa treaca.

Ma intorc sa ii dau sansa omului sa ne depaseasca. Cand colo... el se asezase in aceeasi pozitie ca si mine, dornic sa apara in poza. Zambim toti de umorul situatiei si ii zic Ioanei:

- Hai, fa poza asta asa. For the fun of it.

Si ea apasa pe buton. Tzac. Blitzul porneste, say cheeeeeeese, si gata! Ne relaxam cu totii, dam sa plecam, partenerul meu de poza trece pe langa noi si se duce in drumul lui, opus. Si eu, instant, ma gandesc: stai, am facut poza cu el si nici nu stiu cum il cheama. Si strig in urma-i, ca deja se indepartase:

- Hei, what is your name?
- German! imi raspunde razand.
- No, no... I said what is your n-a-m-e?
- German, repeta omul. And I am from Cuba!
- Aaaaaahhh... si ‘aaahhh-ul’ nostru s-a scaldat in rasete, ca era strasnic de simpatic cubanezul nostru :o).

Ca o concluzie legata de Lucerna.. imi vine in minte una singura: m-am indragostit de oras. Mi-a placut, cu toate bune si rele ale lui, cu cladiri, lac, felinare, creste inzapezite de Alpi in zare, cu preturi piperate, olandezi simpatici, cubanezi Germani si doamne de vita nobila acre ca muratura dar cu restaurant de super staif in inima orasului. As putea, zic eu, sa traiesc o vreme in Lucerna. O vreme mai lunga.

Last but not least: Berna. Stay tunned daca mai aveti rabdare. :o)