1 mai 2008

Printre cei 72 de moldoveni de-ai mei...


Nu stiu altii cum sunt... dar copilaria mea este invariabil legata de Bucovina mamei mele. Si pentru ca tocmai am petrecut Pastele acolo... e musai sa scriu tot ce imi trece prin minte legat de aceste locuri spectaculoase, despre oamenii blajini, cumsecade si primitori, despre clipele copilariei mele, despre cum am crescut in sanul unei familii mari si iubitoare.

Am frematat tot drumul la gandul ca voi ajunge din nou in satucul unde mi-am petrecut toate vacantele de vara in copilarie. M-au napadit amintirile si, credeti-ma, nu sunt putine! Locuiam in acelasi timp in mai multe case. Pe o singura strada erau patru gospodarii - verisori ai mamei mele, toti cu copii. In sat insa, familia Cosman avea opt gospodarii si pe toate trebuia sa le vizitam, toti ne asteptau si ar fi fost o adevarata ofensa sa nu petrecem cateva zile pe la fiecare. Familia era extrem de numeroasa. Si, pentru vremea mea, totul a plecat de la bunica mea si sora ei.

Bunica mea a avut doua fete: mama si matusa mea. Mama are doi coi copii: eu si fratele meu. Matusa-mea tot doi - baieti. Familiile noastre s-au format la Bucuresti, parasind satul natal. Dar acolo au ramas: sora bunicii mele, care cand s-a casatorit a avut 7 copii. Si fiecare dintre ei au avut intre 2 si 6 copii. Si fiecare dintre acestia au acum copiii lor. Am incercat sa fac arborele genealogic - este foarte dificil. Am pus insa in Excel nume si numar de persoane in familie si mi-au iesit... 72 de persoane. Cea mai mare parte a ramas in sat, altii au plecat, sunt in toate colturile tarii si ale lumii mari. De ei mai aflam intamplator. Dar cu cei care au ramas, ne-am revazut acum... si cu toti am depanat povesti si amintiri.

Cele 4 zile de vacanta au fost asadar pline cu varf de vizite si imbratisari. Dar mai ales cu nostalgie. Am revazut cu ochii mintii cum am invatat acolo Tatal Nostru, cum alergam toata ziua desculti pe drumuri, cum ieseam dimineata ca scosi din cutie si cum ne intorceam seara murdari si prafuiti pana si in urechi. M-am gandit la bataile cu apa - ne jucam ‘de-a udatea’, fiecare avea in ‘aroindsment’ cate o fantana de unde faceam plinul, alergam pe strada cu galetile cu apa si ne improscam de sus pana jos in zilele fierbinti de vara. M-am gandit cum mergeam cu vacile la pasune, cum am invatat sa mulg vaca, cum am dansat primii pasi din horele moldovenesti din sat, cum alergam in capatul drumului sa vedem si noi ‘nunta’ saptamanii, cum duminica ne primeneam ca de sarbatoare si mergeam in centrul satului, la bal. Cum cautam alune, cum ne urcam pe cotetul porcilor si furam ‘bardaje’ - niste prune cat pumnul de la vecini, cum chinuiam pisicile luandu-le de coada si ducandu-le la caine, cum strangeam fan, cum prindeam soricei punand capcane strategice, cum asteptam sa ploua de Sfantul Ilie, cum jucam carti in casa in zilele cand Ilie se supara, sau cum alergam pana noaptea tarziu intr-un de-a v-ati ascunselea fara incetare, cum ma feream de cocosul rau al unchiului meu... Cum m-am indragostit de Gelu, baiatul primarului si cum i-am scris poezii pe care nu le-a vazut niciodata. Cum am ramas singura acasa si am facut bezele pe care le-am bagat in cuptor si am plecat apoi la joaca, uitand de ele, si seara cand am venit era un fum de il taiai cu cutitul...

Am ajuns la capitolul bucatarie... si nu stiu cum as putea rezuma in timpul scurt pe care il am arta si maiestria femeilor din partea locului. Mi-am amintit cum se cocea paine in fiecare sambata. In bucataria de vara nelipsita din fiece gospodarie, femeile pregateau aluatul, il impleteau si il puneau in ‘tingiri’ (tavi). In cuptoarele pe care si astazi le-am regasit acolo, se pregatea focul. Carbunii incandescenti erau impinsi in spatele cuptorului, iar langa ei se puneau tingirile cu aluatul crescut. Toate painile erau unse cu galbenus si stropite cu zahar si mac, astfel ca la final nu puteai stii daca ce ai in fata nu este de fapt un imens cozonac - aratau exact ca o prajitura. Despre gust... inutile cuvintele. Cine nu mananca macar o data in viata adevarata paine moldoveneasca... nu stie ce rateaza.

Bucuria cea mai mare a copiilor erau insa placintele cu branza si mere - poale in brau. Eu eram mare amatoare de alivanci - o prajitura facuta din malai si faina alba, stropita abundent cu smantana si zahar. La vremea aceea, cand o caramea valora cat o Milka iar pepenele rosu ajuns in sat era o sarbatoare... alivancile si poalele in brau erau deliciul nostru! Cand pofteam la dulce si eram satui de mere, prune, pere, gutui, piersici si alte minunatii din copaci, ne strecuram in casa - in ‘casa cea mare’ (asa se spunea la camera de zestre) - si dadeam iama in bunatatile ascunse acolo. Borcane cu dulceturi, serbet, prajituri cu creme si torturi pregatite in caz ca baietii din sat veneau in vizita la vreo verisoara aflata la varsta maritisului... Nu de putine ori am facut gaura in gestiune... :o)

Am spus de camera de zestre si mi-am amintit cum fiecare gospodarie avea un astfel de loc - tot timpul curat, primenit, gata de oaspeti. In fiecare vara camera sa varuia si pe pat erau asezate perne frumos cusute, oghealuri (plapumi), cearceafuri brodate. Invariabil, pe pereti erau carpete cu Rapirea din Serai si goblenuri cusute de domnisoarele din casa. Baietii erau intotdeauna primiti in aceste camere, ei beneficiau direct de toate bunatatile pe care noi le primeam cu bucatica, sau pe care ni le insuseam strengareste. Imi amintesc ca ascundeam linguritele sub sifonier, ca sa putem fura dulceata (de nuci si cirese amare!) dupa pofta inimii noastre si sa avem la indemana tot ce ne trebuia.

Sa ne intoarcem in curte, de unde nu lipseste atelierul barbatului. Toti unchii mei au invatat meserie de la tatal lor. Tatuta si Mamuta erau cele mai proeminente figuri ale familiei. Ea croitoreasa, el fierarul satului, un meserias cum rar mai intalnesti in zilele noastre. Era foarte sever, toti ii stiam de frica. Cand unchii mei erau copii, toti il ajutau in atelier. Avea si o metoda prin care ii chema cand avea nevoie de ei: pentru cel mai mare dintre baieti, batea o data in nicovala, pentru al doilea, de doua ori, pentru al treilea, de trei ori.. si tot asa. Nu exista sa nu faci cum a zis Tatuta si chiar eu, copila fiind, imi aduc aminte ca ma feream de el, fugeam mancand pamantul cand faceam cate o prostie. Dovada sunt casele copiilor lui, pe care le-au construit impreuna si pentru care au pregatit in atelier absolut toate cele necesare. Toti cei 5 baieti pe care i-a avut i-au calcat pe urme: trei au devenit fierari ca si tatal, altul si-a deschis atelier auto, altul a devenit cel mai cautat constructor de case din zona. Am intrat acum, de Paste, in ateliere... sunt neschimbate. In aceasta aparenta dezordine, oamenii astia si noaptea gasesc un cui de care au nevoie. Aparaturile la care lucreaza ... exponate de muzeu. Sunt acolo de zeci de ani, asa cum si astazi vin la poarta carutasi pentru potcovirea cailor. Nu stiu daca ati vazut vreodata cum se face o potcoava, o caruta, cum se poate restaura in cateva zile caroseria unei masini vechi de cand lumea... Eu am vazut. Vad si acum atat de vii aceste imagini... si le pretuiesc, ca si pe oamenii din scenariu...

Una din cele mai dragi amintiri ramane mersul cu vaca la pasune. Plecam dimineata, cu noaptea in cap, pe un drum ce atunci mi se parea lung cat o zi de post. Din fiecare curte ni se alaturau alti copii, alte vaci si cai, asa ca se forma o lunga linie care in zorii zilei strabatea in liniste satul. Ajungeam cand soarele se inalta sus pe cer, coboram o vale mereu inamolita si dadeam drumul vacutelor in timp ce noi ne cautam de joaca, alergand pe dealuri cat era ziua de mare. Noi fetele, culegeam flori, faceam coronite, invatam cantece si jucam leapsa, ascunzandu-ne pe dupa capitele de fan rasfirate ici si colo. Baietii, cu ale lor: intr-un an frate-meu si verii mei au construit o casa intr-un copac. A ramas memorabila actiunea, ca au facut-o tare frumos, de s-au dus parintii nostri sa o vada - avea pereti si acoperis din crengi, ferestre, o podea din scanduri, pat si perne din fan... Altadata au prins o broasca si au jucat tenis cu ea pe post de minge... bietul animal...

Erau zile fara cea mai mica grija. Aveam mancare de acasa, ne dadeau pachete cu chisleag (iaurt), branza, oua, rosii (salamul era delicatesa), luam apa de la ultima fantana din drum si ne obrazniceam cu babuta care locuia in ultima casa din sat. Am revazut acum casa... Este parasita, gardul a putrezit dar printre uluci sta ponosita cladirea din chirpici, darapanata si crapata pe la toate colturile. Babuta nu mai este, insa o vad si acum stand pe prispa, cu fuiorul in mana, privind la linia lunga de vaci si copii neastamparati care trec spre pasune... Am revazut si dealurile, padurea de aluni, tufisurile de mure si zmeura, baltile mlastinoase, pline ochi de broaste si mormoloci dupa care alergam cat e ziua de mare, ciubotica cucului, tufe de pelin, cacadare sau macese (mugurii trandafirilor salbatici)...

Aceste clipe nu se uita niciodata. In vizita facuta acum la tara, ne-am reintalnit cu un var care a iubit atat de mult padurile din zona, incat a facut Silvicultura. Acum are in grija zonele verzi din Vatra Dornei, dar ne marturisea ca nimic nu se compara cu coclaurile din satul natal, pe unde am alergat cu totii cand eram mici. Si ne-a cantat cu lacrimi in ochi un cantec de care nu stiam, si care probabil ca in alt context m-ar fi lasat rece... ‘Iarba verde de acasa, sa ma ratacesc prin lume nu ma lasa...’

Cu siguranta voi mai scrie despre copilaria in Moldova. Pana la o proxima poveste insa... va las in compania catorva imagini. Daca ati ajuns pana aici cu lectura acestui post, poate le veti vedea intr-o altfel de lumina... Timpul a trecut peste toate, dar au ramas amintirile, pe care nu le va sterge nimeni, niciodata.

-------------------------------------------------------------
In lung si in lat... pe ulita copilariei...


Parul acesta are 80 ani. Este primul copac in care mi-am incercat rezistentele la inaltime :o)

Dupa deal, granita cu Ucraina


Una din fantanile protagoniste in 'de-a udatea'.


Copii de pe strada... Tabita, Violeta si Liviu...

... au construit aceasta casuta si asteapta sa fie 'locuita' de o vrabiuta.



Batranii satului...


Unchiul meu preferat este apicultor, are crescatorie de porumbei (inclusiv din cei mesageri!) si de prepelite.


Cea mai mare bucatareasa of all times...


Prin curti si prin 'stodolna' (grajd)...

Tanti vaca... yummy laptic de la ea... :o)
Nenea calul... de care mi-era frica de moarte cand eram copil...



La buza satului, prisaca...


In fundal, padurea de aluni...

Pe dealurile din spate, zona de mure, zmeura, afine si macese...

Chinul nostru cel mai mare - valea de intrare a cirezilor de vite... Aici se inamoleau toate si cu greu le scoteam la liman.


Unul dintre atelierele fierarilor din familie...



Ciocanul si nicovala lui Tatuta...



Atelierul unui tamplar...



Fantana construita cu 80 ani in urma, de Tatuta.

Inainte de Inviere... intr-o casa batraneasca...

La Inviere nu m-a ajutat aparatul... Asta e singura fotografie cat de cat buna. La biserica s-a strans tot satul. Oamenii vin pe jos de la kilometri intregi si petrec toata noaptea in curtea bisericii. Dimineata se sfintesc blidele: preotul parcurge o alee lunga, care de la intrare pana in biserica este plina stanga dreapta cu panere si cosuri pline de bunatati de Paste: cozonac, pasca, oua, drob, galuste (sarmale), racituri (piftie de cocos), prajituri... toate luminate de opaite, candele si lumanari ale Invierii.. Nu am participat la moment ca s-a petrecut la 5 ale diminetii... insa am inteles ca am pierdut un moment spectaculos.
Lumina de la Inviere se pune pe prispa si in casa...



Oua bucovinene, inchistrite cu margele

Si paine....


.. si cozonac...

... si galuste in foi de varza si de vita de vie, preparate la cuptor, langa paine, in ulcele de lut...

Ciocolata de casa si pasca si prajituri in foi...


Am decretat ca acesta a fost cel mai bun cozonac dintre toate... la o verisoara care culmea (!) se ocupa cu predatul la scoala nu cu aluaturile langa 'cuptior'...

Musaca de peste... Arma letala...

Cand credeam ca am scapat de platouri cu preparate din porc si de miei si droburi si carne carne carne... ne-am trezit fata in fata cu frigarui... ca la Bucuresti...

Cea mai extraordinara sala de sfecla este aceea in care sfecla e coapta pe carbuni...

Si patrunjelul arata si miroase altfel acolo...
Si gata... Restul de 700 si de poze... raman in albumul de familie datat cu litere de-o schioapa: "La Moldova, de Paste, in 2008"!
Cristos a inviat!
PS: 88 de localitati intre Bucuresti si Dersca. Mi-am facut tema pana la capat. :o)

3 Comenteaza:

dacu on 30 aprilie 2008, 18:54 spunea...

uoau... da, am citit tot :)
1 mai muncitoresc, adică la grătare (bucureștene sau nu) îmbelșugate!

Principessa on 1 mai 2008, 10:23 spunea...

O calatorie in alta lume si in alt timp :) Extraordinara experienta, parca te face sa apreciezi altfel viata de Margarinta, nu-i asa? Si extraordinare amintiri si poze, parca puteai sa mirosi si sa simti gustul mancarii, sau sa auzi linistea de pe ulita aia goala din sat.

gorghy on 28 noiembrie 2009, 01:57 spunea...

e frumoasa zona aceea o stiu si eu dar e saracie mare lumea e innapoiata...

Trimiteți un comentariu

Blog Widget by LinkWithin

Pur si simplu...

A person is never so empty as when he is full of himself.

Persoane interesate

 

Copyright © 2008 Green Scrapbook Diary Designed by SimplyWP | Made free by Scrapbooking Software | Bloggerized by Ipiet Templates