22 aug. 2008

De ce ma tem zilele astea...


Cum spuneam si mai jos, ma pregatesc sa fac cea mai lunga calatorie din viata mea, spre emisfera sudica. Trebuie sa ajung in Indonezia ca sa imi primesc salariul pe luna asta :o). Adevarul este ca, in ciuda exotismului destinatiei, nu sunt entuziasmata mai deloc. Muncesc de jumatate de an pe proiectul asta, cunosc fiecare detaliu de program, ii cunosc pe participanti, asteptarile lor, am o lista de posibile multe riscuri, iau pastile anti-malarie, imi fac griji cu privire la bagaje... nu de alta dar un kilogram de excedent costa nici mai mult nici mai putin de 92 euro pe ruta Bucuresti-Denpasar (excedentul de bagaj se calculeaza pentru fiecare kilogram cu 1% din costul unui bilet la business class so... do the math..). E o calatorie scumpa din toate punctele de vedere. Daca nu era sa apara ca necesar profesional, sigur nu ajungeam acolo. Nu foarte curand.

Cu toate acestea, in loc de entuziasm, pe masura ce trec zilele si se apropie plecarea, imi este din ce in ce mai frica. De o calatorie cu avionul care insumeaza peste 16 ore de zbor. Cu tot cu escale... cam 25 ore vom fi pe drum. Evident, nu escalele ma ingrijoreaza, nici gandul la oboseala sau la jetlag. Ideea de a fi in aer, plutind atata amar de vreme, la discretia sortii... da.

Am trecut prin Madrid, intr-o escala de 3 ore, acum 2 saptamani. Vestea avionului prabusit acum cateva zile m-a izbit. Cum, unde, cine?! Nici nu mai conteaza. 160 de oameni si-au gasit sfarsitul exact cand se asteptau mai putin, in cele mai groaznice chinuri. Si, evident, m-am gandit la mine si la drumul ce ma asteapta la sfarsitul lunii. Nu sunt pregatita sa mor, de aia mi-e frica. Si nu imi pot scoate din minte ideea ca orice se poate intampla. In bine, sau in rau. Sau in rau... sau in rau.. sau in rau... (cam asta e ecoul din mintea mea).

Evident, incerc sa ma imbarbatez intr-un monolog nesfarsit...

– Come on, nu se va intampla nimic.
– De unde stii?!
– Pentru ca stiu.
– De unde stii?!
– Asa, simt eu ca ma duc acolo, o sa fie bine si ma si intorc teafara si nevatamata.
– De unde stii?!
– Nu stiu, vine din interior. Mai am atatea de facut de acum incolo, vreau prea tare sa traiesc, sa vad soarele dimineata, sa prind niste primaveri frumoase, sa inghet iarna, sa mi se imbujoreze obrajii, sa ma bucur de flori, sa ma bucur de oameni, sa iubesc, ah, sa iubesc cu toata puterea si pasiunea mea, sa ajung sa imi strang copii in brate, sa ii alaptez, sa imi las degetul cuprins in manutele lor si sa ii aud gangurind, sa le vad primul zambet, sa le aud primul cuvant, sa ii ajut sa faca primul pas... Intelegi? Am atatea sperante, mii de sperante, fiecare in culoarea ei, cu puterea ei, emanand o energie anume. Le vreau prea tare pe toate. Cum ar putea sa fie curmate intr-o calatorie ca asta?! Simt eu ca va fi bine.
– Si totusi, nu ai de unde sa stii...
– Pai, nu-mi ramane decat sa vad. Poate ca totusi va fi bine.
- Da, mai bine esti pregatita pentru orice. Mai bine te urci in avion fara regrete si fara sperante... te urci si timp de 25 ore la dus si 25 ore la intors traiesti numai prezentul. Asta inseamna 90.000 secunde pe care trebuie sa le traiesti fara sa te gandesti nici la trecut, nici la viitor. Sa te gandesti ca tu esti doar acum, aici, in avion, ca nu mai e nimeni si nimic pe lume in afara de spatiul ala stramt din jur. Poti sa faci asta?
- Am de ales?!


Later edit: Si in cadrul programului facem o vizita la Borobudur, cel mai mare templu budist din lume. Pentru asta, o sa zburam cu linii aeriene locale. Care, printre altele, au primit o mare interdictie, in ultimii doi ani, de laUniunea Europeana - care ii acuza ca nu sunt safe in zborurile civile. Am citit pe Internet o gramada de statistici. SUA si Asia nu au nicio problema, UE se pune contra. Suficient cat sa imi alimenteze gandurile negre. :o

Si mai later edit: In urma acestui post am primit un telefon si o recomandare sa vad seria Final Destination. Draga Tzontzo, multumesc! E seria mea preferata din categoria thriller/horror. Dar era nevoie sa imi reamintesti de el??!!! :o)). Atunci iti reamintesc si eu ca vei fi in acelasi avion cu mine. Ma' friend... o sa tot numeri si tu pana la 90.000! :o)

10 Comenteaza:

shiny spunea...

Draga mea Andreea, poti sa iti faci oricit de multe griji vrei.....sunt degeaba. Ceea ce pot sa iti mai garantez, este ca in momentul cind ai sa te intorci cu toate frumusetile acelea in suflet si ai sa pui piciorul in aeroportul Henri Conda, ai sa fii dispusa 100% sa iei tot drumul inapoi, chiar atunci, fara sa stai nici o secunda pe ginduri. Dar nici atunci nu o sa ai de ales, pentru ca nu o sa iti propuna nimeni…..

Simply Red on 22 august 2008, 11:22 spunea...

Shiny, sunt foarte tentata sa replic: "De unde stii sigur ca o s amai pun piciorul pe Henri Coanda?!" - dar as face-o numai in spirit de gluma. Da, stiu ca merita tot efortul din lume. Nu efortul ma sperie. Ma sperie soarta. Si m-a influentat tare sfarsitul celor din Madrid. Ma rog, sunt foarte constienta ca e mintea mea nebuna zilele astea. Dar... as minti sa spun ca nu ma tem. Ma tem :o). Singurul lucru care imi ramane este sa fac... haz de necaz. Oricum, de iubit v-am iubit pe toti, you know that, right? :o))

Anonim spunea...

grijile par a fi hobby-ul tau preferat din ce vad

Simply Red on 22 august 2008, 16:35 spunea...

Take a closer look ;o)

Thorn spunea...

Teme-te de necunoscut, dar mimeaza vitejia cand apar greutatile!... Iubeste pericolul, dar fii prudenta cand se intrezare!... Deschide ochii larg atunci cand toti isi intorc privirea si vei ramane cu amintiri de spus nepotilor! By the way, imagineaza-te alergand printre ei si vei vedea ca toate iesirile din cotidian MERITA!
Carpe diem!... de la cel care nu refuza nici o provocare de frica sa nu-i fie frica!

BlackLion on 25 august 2008, 16:36 spunea...

:)
Dear, ca idee, stiai ca cea mai sigura calatorie este cea cu avionul? Exista o statistica (o sa caut pe net si o sa ti-o trimit) prin care se face aceasta paralele intre calatoria cu avionul, masina si trenul. Rata de accident este de cateva ori bune mai mare la masina si tren.

Acum serios, daca iti este frica ...... mori in fiecare clipa. Si pana la urma 90.000 de clipe nu sunt asa multe. Insa milioanele de clipe petrecute acolo cred ca le fac sa paleasca pe aceastea 90000 (+90000 la intoarcere). Am i right?

WTH!? Death smiles to us all ...... all we can do is smile back. So smile back, get in that plane and take everything from that trip.

Thorn: Corect man, sa te temi sa-ti fie frica. Abia atunci incepi sa traiesti.

Simply Red on 25 august 2008, 16:40 spunea...

Stiu de statistici. Ar trebui chiar sa fiu fericita ca plec cu avionul, nu?! Va spun eu, e i-m-p-o-s-i-b-i-l sa nu te gandesti la ce m-am gandit eu. Cu variatiuni, evident. In grup sunt puhoiul de femei absolut terminate de frica. Ma numar si eu printre acelea cu 'oarece' temeri. Anyway, po sa fie bine. Azi zic ca o sa fie bine :o). E chestiune de mood.

Care se schimba pe masura ce citesc prospectul pentru pastilele anti-malarie. Voi reveni pe tema asta.

Pana la urma, orice minunatie are costurile ei, si nu e vorba numai de bani aici...

Simply Red on 25 august 2008, 16:41 spunea...

Am facut un dezacord mai sus?! Hm. Si nici macar nu am pus gura inca pe Lariamul asta pe care il am in fata. Just great. :o)

BlackLion on 25 august 2008, 17:01 spunea...

:)) Lols. no worries ..... toti facem dezacoarde :)))))))

joju on 25 august 2008, 22:56 spunea...

vaya con Dyos

Trimiteți un comentariu

Blog Widget by LinkWithin

Pur si simplu...

A person is never so empty as when he is full of himself.

Persoane interesate

 

Copyright © 2008 Green Scrapbook Diary Designed by SimplyWP | Made free by Scrapbooking Software | Bloggerized by Ipiet Templates