24 mar. 2008

Elvetia – Transportul public (2)


De nota 10. Si asta inca de la aeroport. Pardon, din avion. Am plecat cu o blagoslovita de amigdalita, in avion mi-a fost parca mai rau, aveam frisoane si am cerut cel putin 4, 5 ceaiuri calde. Stewardul a fost extrem de dragut, no extra charge for tea, chiar mi-a oferit o perna si o patura. Am reusit sa dorm o buna bucata de vreme, astfel ca la aterizare ma simteam chiar mai bine decat m-as fi asteptat.

O alta supriza: bagajele au ajuns inaintea noastra pe banda. Iar noi, romanii, am ajuns ultimii la banda. Marea majoritate erau deja pe drumul spre iesire cand noi – aparent grabiti – ne asezam la ridicare de valize.

Tot la aeroport constatam ca nu exista doar un simplu centru de informare cu privire la Elvetia. Acolo este de fapt un stand imens din care iti poti lua carti despre Elvetia, toate gratuite: Orasele Elvetiei, Bucataria elvetiana, Vacanta cu familia in Elvetia... Carti. Nu pliante, nu fluturasi, nu revistute. Carti oferite gratuit, la libera alegere a turistului. Nici nu vreau sa imi imaginez cat costa sa le produci. Las’ ca au si paduri nesfarsite, nu le lipseste materia prima pentru hartie, dar impresia inca de la inceput a fost de nota 10.

Tot din aeroport: absolut toate bordurile, treptele, trotuarele sunt impecabile si au spatii speciale pentru traversat cu trollere. Imi caram valijoara si ma gandeam la supliciul din Portugalia, surata noastra latina, cand mergeam pe trotuare pavate cu piatra cubica carand dupa mine un geamantan pe roti ce cantarea bine catre 40 kilograme, in timp ce in spate aveam o alta geanta, un rucsac si ‘poseta’ burdusita cu tot felul de nimicuri cumparate din mall-urile lusitane, Colombo si Vasco da Gama. Ha! Pe langa experienta de atunci... Elvetia = parfum!

Cand ne intrebam mai tare cu ce si cum ajungem la hotel, vine solutia: statii speciale pentru hotel bus-uri. Marile hoteluri trimiteau cu alte cuvinte shuttle bus-uri la fiecare jumatate de ora pentru a-si ridica clientii inca din aeroport. Intr-un curent si un vant ingrozitor, am asteptat cuminti, cu amigdala in vant, sa ne vina autbozul. In statie, toate informatiile de care aveam nevoie: ce scrie pe autobuz, la ce ora vine, numere de telefon, tot. Din pacate au venit 3 de la alte hoteluri, al nostru nu. Cand intr-un final am vazut unul, nu a oprit sa ne ridice. A disparut dupa colt in ciuda semnelor noastre disperate. Am ramas in curent cu un gust amar si mai tarziu l-am ‘turnat’ pe sofer la receptie, spre socul absolut al doamnei care a si inregistrat vorbele noastre. - Thank you, I will report that to our management. - Thank you too! i-am spus, cu gatul prastie.

Cand ne-am urcat in taxi pentru a parasi totusi aeroportul mi-a dat prin cap sa verific ce scria in ghidul cumparat de Ioana din Romania. ‘In Elvetia, taxiurile sunt scumpe. Un drum de la aeroport in centrul orasului va costa intre 40-50 CHF.’ Am stat cu ochii fix pe aparat. La final, am platit 48.- (asa marcheaza ei francii elvetieni, nu am aflat inca de ce). Plus 2.- tips... a fost exact ca in ghid. Bun ghid!

Mai tarziu, cand am platit 3.9.- CHF pentru un drum cu autobuzul in Zurich, am inteles de ce spuneau ca taxiurile sunt scumpe. Pretul amigdalitei mele s-a cerut platit insa :o).

In peregrinarile ulterioare, am constatat ca in fiecare statie de autobuz exista un aparat automat, harta orasului, traseele, orele la care ajunge autobuzul in statie... totul. Si daca nu te descurci, exista intotdeauna elvetienii. Pe noi ne-au ajutat din capul locului, pentru ca nu aveam monede. Ca o ciudatenie pentru aceasta tara, automatul de bilete nu functioneaza decat cu monede. Daca banii sunt la rang de mare putere, pentru ca totul este scump in Elvetia, fara maruntis nu faci nimic! Aveau ei insa si nu ne-a fost greu sa schimbam bancnote pe monede ori de cate ori am avut nevoie. Ei aveau maruntisul, noi aveam tupeul... asa ca ne-a iesit de minune!

In nenumaratele noastre interpelari, am mai ajuns la o concluzie: oamenii astia nu isi cunosc orasele. Intrebam de strazi pe care le descopeream ulterior si le vedeam drept mari, principale, iar ei dadeau din cap nestiutori. Unde este Heinrichstrasse? Cine? H...strasse... Nu cunosc. Hotelul Crowne Plaza? Hm... Nu cunosc... In 3 cazuri din 5, oamenii nu stiau ce sa raspunda. Noroc ca am dat si de cine se pricepea, intotdeauna.

Legat de transport, cred ca in capul listei se afla infrastructra de cale ferata. Trenuri rapide, prompte la secunda, mereu disponibile din orice loc pentru orice destinatie te pot duce unde nici nu gandesti cu gandul. Merg repede, nu fac zgomot si mai ales, sunt libere si c-u-r-a-t-e. Totul este civilizat in gari, oamenii linistiti in trenuri, nu se fumeaza, toaletele sunt impecabile, orele respectate cu sfintenie. In Elvetia, o secunda te poate costa mult, dar nu foarte mult. Daca ai ratat trenul acum, sansele ca peste jumatate de ora sa plece altul din aceeasi gara sunt foarte mari.

Intr-o tara pe care o parcurgi din nord spre sud si din est spre vest in maximum 3 ore, trenurile formeaza o retea incredibil de bine pusa la punct. Se merge cu trenul la serviciu, se merge cu trenul la munte, din capitala la tara, de la tara la... si mai la tara, peste tot.

Toata organizarea asta costa insa. Cea mai lunga calatorie pe care am facut-o a fost Lucerna-Berna-Zurich si ne-a costat 51.- CHF, adica 45 EUR, adica aproximativ 170 RON. Cred ca in Romania, cu banii astia, ajungi... in Budapesta :o). One way ticket, ce-i drept.

Partea buna ramane totusi eficienta sistemului si disponibilitatea informatiilor din orice punct te-ai afla. Iti poti cumpara bilete din orice gara, pentru oricate destinatii doresti, pentru 24 ore, saptamanale, exista abonamente, carduri cu reducere pentru cei ce stau mai mult de o luna in tara. Orice este la indemana daca esti curios sa afli. Si cand spun la indemana.. ma gandesc la display-urile cu informatii aflate la tot pasul: in hoteluri, in gari, la centre de informatii, in mall-uri, peste tot.

Ca o dovada ca niciodata nu este suficient de aglomerat cat sa stai in picioare, biletele nu se dau niciodata cu locuri. Poti opta pentru clasa 1 sau a 2a, dar nu e nevoie de mai mult. Ma gandeam la ororile din personalurile noastre. Ma gandeam la ce inseamna sa bati un drum pana la Dorohoi. Of... of!

Ca sa finalizez cu transportul, ar trebui sa mai adaug cateva lucruri despre masini si... biciclete.

Masini... nu am vazut cine stie ce. Nu ca m-as pricepe foarte tare, pentru ca nu ma pricep, dar nu am vazut. Vorba Ioanei: ‘cred ca am vazut un jeep la un moment dat’. Au parut un popor care nu pune mare pret pe luxul pe 4 roti. Conduc foarte linistit si organizat, se acorda prioritate trecatorilor inainte ca acestia sa puna piciorul pe trecerea de pietoni. Am trait acest sentiment cand masinile din stanga mea s-au oprit pana sa ajung la marginea trotuarului, m-am simtit de parca mi s-ar fi facut o mare, mare favoare. Ce-i drept... nu am vazut multi pietoni sa treaca pe rosu, chiar daca nu erau masini pe strada. Firesc: respectul este o chestiune reciproca, always and forever.

Elvetienii sunt biciclisti. Exista locuri de parcat bicicletele speciale, la tot pasul :o). Si sunt acolo biciclete cu sutele. Din nou – o tara cu dimensiuni liliputane. Isi permit probabil sa parcurga multi kilometri pe bicicleta. Si asta e foarte bine pentru ei (si pentru ochiul nostru, ca prea multi frumosi si atletici sunt acolo ca sa nu te incante cate o ocheada ;o)).

Finalul acestui capitol va fi exact ca si finalul calatoriei, o poveste din avion, de la intoarcere. Intre puii de somn si snack-ul gustat cu pofta, am remarcat ca pe harta afisata pe ecranele din avion nu exista Bucurestiul. Am vazut marcate marile capitale eruopene, cand zburam deasupra Europei de Est am vazut Budapesta, Sofia, pana si Pristina, Kabul, mai la est... Bucurestiul insa nu. ‘Destinatia noastra finala’ lipsea cu desavarsire, dintr-o omisiune cel putin ciudata si cred eu, deloc intamplatoare. Eram intrigata. In timp, am inceput sa ma enervez. Traseul avionului nostru era marcat si pluteam cu sute de kilometri la ora peste culturi si civilizatii europene ca sa ne indreptam... spre nicaieri. Chiar suntem nicaieri? Cand am inceput sa mai si vorbim despre asta, m-am enervat si mai tare. Am auzit pe cineva din spate, un tip zgomotos, spunand acelasi lucru: ce ma irita ca nu au pus si Bucurestiul pe harta Europei! Atunci m-am decis ca la coborare ii voi spune despre asta pilotului. Ceea ce am si facut.

Stiti cum e in avion. In general, pilotul sta in usa cabinei si da cu binetea la urcare, iar la final iti ofera un zambet, un multumesc si un bye bye politicos... la faza cu 'bye-bye' l-am prins. M-am oprit o clipa, si i-am cerut un minut. Soc total, ca se astepta sa imi vad de drum ca toti ceilalti, sa multumesc si sa plec in lumea mea.
- Excuse me, do you have a minute?
- Yes, please.
- Have you noticed that on the map you are showing us in the plain, Bucharest is not marked?
- Yesss.. (un ‘da’ usor mascat a uimire... stia, m-am prins. Chiar m-a durut sa ii vad zambetul din coltul gurii.)
- Don’t you think somebody should be aware enough to change that and make it right?
- Yesss.. (si din nou ironia din zambet...)
- So... right! I think so too. Thank you for a nice flight.

Si a tacut, ca si cand nu i-ar fi pasat. Dar l-am atins un pic. Doar un pic. S-a vazut ca nu i-a convenit. Ii inghetase ironia pe buze.
Si am pasit din avionul lui si am intrat in tara mea.

Voi reveni cu povesti din orasele in care am fost. Soon.

2 Comenteaza:

Principessa spunea...

Draga mea, CHF este prescurtarea pentru Canton Helvetique, Elevetia e o tara din cantoane, you know... :) F este de la franci.

Andreea on 23 martie 2008, 22:23 spunea...

Multzam tare. Si punctuatia asta cu '.-'... Ai idee? :o)

Trimiteți un comentariu

Blog Widget by LinkWithin

Pur si simplu...

A person is never so empty as when he is full of himself.

Persoane interesate

 

Copyright © 2008 Green Scrapbook Diary Designed by SimplyWP | Made free by Scrapbooking Software | Bloggerized by Ipiet Templates