31 dec. 2009

La multi ani!


10 nov. 2009

In capcana



Darael imi scria un comentariu la postul anterior:

Tone de medicamente ziceai ?
Pentru ce ai nevoie de atatea medicamente ?
Hm....


Aveam, la diagonsticul de saptamana trecuta, pentru regenerarea / sustinerea testutului hepatic. Un medic mi-a dat diagnostic si tratament pentru 3 luni (de inceput), celalalt a zis: Nu! E cazul sa mai sapam, nu sunt convins ca acesta e un diagnostic corect.

Asa ca acum tot dau sange si mi se preleva analize. Asta cu datul de sange e deja distractie. Am venele profunde si subtiri, asa ca aproape de fiecare data o prima intepatura nu inseamna si noroc. Inteapa in mana stanga, in dreapta, nu le iese, apoi isi cheama colegele mai indemanatice. Daca nici asta nu reuseste trec la fluturas, un fel de branula cu ac subtire si cu asta gata, scapam de grija, isi umple eprubetele si imi dau pace. In timpul asta eu urmaresc distrata stresul asistentelor. Au noroc ca la iesirea din cabinet nu spun decat ‘Un fleac, m-au ciuruit’. Cred ca sunt un pacient convenabil din punctul asta de vedere.

Din timp in timp, intre intepaturi, ma mai vad cu cate un specialist. Care se uita lung la rezultate si da din cap. Tz tz tz. – Si cum ai descoperit chestiile astea? – La un control de medicina a muncii. – A, da, asa se intampla, descoperim accidental. Baaaai, idioten! Nu imi spune asta si atat. Ca pe mine, in faza asta, propozitiile eliptice de subiect ma termina. Ce descoperim accidental??! Si ce e cu fata asta grava? Ai uitat sa zambesti? Eu mi-s o fire mai glumeata, mie imi place sa fac/i misto de mine daca e nevoie, as da orice sa te vad ca raspunzi cu un zambet, nu cu o privire goala, ca si cand ascunzi tu ceva ganduri de specialist, dar nu te poti proununta fara alte analize. M-am saturat de incertitudine. Vreau sa stiu si eu ceva concret, ca sa imi pot face un plan de bataie: ori sa imi vad sanatoasa de viata, ori sa ma pun pe gasit tratamente si sa sap pentru speranta. deocamdata sunt prinsa in clestele incertitudinii. Si va marturisesc ca asta nu e deloc placut.

Sa stai ca mielul la poarta noua pe scaun, in cabinetul unui medic, sa nu ai niciun habar despre semnificatia analizelor pe care le faci, dar care toate sunt in rosu si la final sa il vezi pe nenea medicul ca ridica din umeri si te trimite mai departe, la alte analize si alti specialisti... ei bine, e cum nu se poate mai frustrant. Mai nou urasc ca exista Google, forumuri, milioane de pacienti care isi dau cu parerea si arunca tot felul de cuvinte mari in joc.

Descopar ca mintea mea e capabila sa nascoceasca cele mai incredibile scenarii. Oare de ce? De ce omul se asteapta la rau mai degraba decat la bine? Mi-a placut o chestie pe care am citit-o recent pe un blog (nu il retin ca l-as fi citat...): A incerca sa scapi de ganduri e ca si cum ai incerca sa fugi de soldurile tale. Oricat de repede fugi, ele sunt mereu cu tine. Ei bine, 'soldurile' mele sunt pesimiste, prapastioase si deprimate zilele astea...

5 nov. 2009

Nu am titlu


Nu am disparut doar de pe blog. Nu mai sunt nici la birou, nici la volan, nici pe strazi, nici printre prieteni. Sunt acasa, unde zac si pendulez intre stari de frustrare, furie, sau apatie totala. Sunt extrem de suparata si nu am cum sa scriu despre altceva, pur si simplu pentru ca... nu am despre ce altceva sa scriu.

Un nene doctor distrat mi-a administrat un medicament cu prea multa usurinta, pe vremea cand aveam piciorul in gips. Chestia asta mi-a daunat atat de tare, incat niste analize recente au dezvaluit ca ficatul meu a fost foarte serios afectat. Asa se face ca acum ma inscriu si eu pe listele celor cu boli de tip toxic, care iau medicamente cu pumnul si se prezinta in mod periodic la medic pentru reevaluarea situatiei.

M-am trezit bolnava brusc, dupa un simplu telefon in care ma anuntau ca rezultatele analizelor sunt in plop. M-am trezit cu doctori care ridica din umeri in fata mea, cu retete scumpe si cutii de medicamente si fiole fioroase pe masa, cu pliculete pe care le-am pregatit ca sa ma organizez pentru urmatoarele luni: hapuri pentru dimineata, pranz, seara.

Asta nu trebuia sa se intample. Nu trebuia. Cel putin asa imi imaginez ca gandeste ficatul meu in timp ce inghite frustrat medicamente.

29 oct. 2009

Lasa-ma sa NU aflu


Mult stimate partener de afaceri, sa-mi ierti directa pe care ti-o servesc astazi, dar ma ucizi cu limbajul de lemn si englezismele pe care le traduci gresit si le inserezi printre randuri! Ca sa fiu sincera cu tine, de cate ori imi scrii, imi zgarii urechea.

‘Let me know’ nu se traduce cu ‘lasa-ma sa aflu’. Nici ‘makes sense’ cu ‘face sens’. Si daca vrei sa traduci ‘thank you for your support’, nu spui ‘multumesc pentru suport’, ca eu nu sunt cuier.

Ma anderstandezi? Nu mi-ar placea sa nu fiu anderstandata. As ramane cu un gust rau in gura. Si asta e neplacut.

28 oct. 2009

Unde esti tu, Petrisor?


Cred ca acest Petrisor e un om fericit. Cu asa sef si asa responsbailitati clar stabilite... cine n-ar fi oare?

Conditional optativ


Cum ar fi fost daca toti am fi crescut cu asa parinti?

thanksgiving from katie sokoler on Vimeo.



Road Trip from katie sokoler on Vimeo.

27 oct. 2009

Are stofa de leader...


...la o luna si jumatate, nu credeti?! Doarme, viseaza, papa si ofteaza. Hm... cam asa mi-am inceput eu dimineata de azi, cu acest sufletel care ne-a vizitat sa ne lumineze dinmineata. Asa fascinatie ne-a cuprins in fata formelor sale minuscule... incat toata lumea a uitat pentru cateva clipe unde si de ce suntem. Nu-i asa ca da bine cu decorul? Hihi...



O sa fac un mic comentariu si cu privire la pisicuta de pe ecran, care sper sa vina in curand in viata mea. De sambata sper sa fiu fericita posesoare a unui bulgaras mic, alb, cu ochi albastri. Dar despre asta... saptamana viitoare :o)

25 oct. 2009

In cautarea feminitatii pierdute (2)


Dupa ce am lecturat articolul catre care v-am trimis si pe voi, revin pe tema relatii femei-barbati (sau invers, you decide!), poate chiar din cauza faptului ca ma preocupa sa imi domolesc tendinta exacerbata de control, sa ofer lovituri de gratie orgoliului meu, tratandu-l cu detasare si facand pace cu mine. Cu femeia barbat din mine.

Mi-am evaluat cazul, trecutul si deciziile. Un rezultat al acestora ar fi (printre altele) ca am devenit o femeie care poate fi lesne perceputa drept independenta, descurcareata, puternica, impunatoare. In mod evident, o supravietuitoare. Sunt femeia amazoana, ha. The manly woman. Nici nu ma mira ca, avand un asa arsenal de atribute in viata mea, sunt adesea singura, lipsita de afectiunea si ajutorul unui barbat.

Stiu, din imediata realitate, ca nu sunt singura in aceasta situatie. E suficient sa intorc capul catre birourile din dreapta sau din stanga, sau sa ma uit in agenda telefonica citind in loc de nume doar statutul social: necasatorita, divortata, divortata, singura, parasita, intr-o relatie patetica... etc etc etc. Am o groaza de prietene a caror viata solitara este extrem de dezechilibrata, dar si prietene care au relatii de cuplu ce schiopateaza sau se destrama de la o zi la alta. Prea putine sunt cazurile in care se simte armonia si iubirea staruind.

Cum se face ca nu reusim sa ne echilibram existenta, fetelor? De ce relatiile in care suntem nu ne implinesc asa cum ne-am dori ? Unde au disparut barbatii potriviti noua? Daca ei sunt departe, de fapt cine a plecat?

Mi-a placut – si o dau mereu exemplu – metafora degetului aratator si a gestului prin care aratam spre cineva pentru a-l acuza. Tu esti de vina! – si degetul aratator se burzuluieste amenintator catre figura din fata noastra. Ei bine, de cate ori v-ati gandit ca in timp ce facem asta, celelalte trei degete (cel mic, inelarul si degetul mijlociu) arata spre noi insine? Mda... cam asa e. Ori de cate ori cautam tapi ispasitori, e clar ca fugim de oglinda.

Privind problema din perspectiva celor 3 degete indreptate catre noi, cred ca prea des ii tratam de la un nivel superior si arogant pe barbatii pe care ii iubim si de la care asteptam neincetat dovezi de iubire. Stiu ca unele dintre voi se vor revolta la auzul acestui mesaj. Daca nu va identificati cu ce spun, puteti considera ca acest mesaj se refera numai la mine. Eu am probleme cu a intelege cum vine treaba cu mandria barbatului, atat de usor lezabila si atat de firava in ciuda esentei ei masculine.

Totusi, voi face o incercare. Ce a-ti zice daca v-as spune ca, in relatie cu barbatii pe care ii iubim:
  • le criticam prea des slabiciunile
  • ne suparam prea tare cand nu isi indeplinesc treburile din aria lor de responsabilitate
  • consideram ca ideile noastre sunt mai bune si ca suntem atotstiutoare
  • le dam sfaturi cand nu ni le solicita
  • ne trezim ca stim mai bine ce le trebuie din punct de vedere profesional, sau atunci cand au probleme la serviciu
  • le amintim atat de des ca ‘nu avem bani sa facem aia, sau aia, sau aia’
  • revenim obsesiv la ideea ‘daca nu erau mama si tata sa ne ajute, eram vai de capul nostru’; mai grav, le spunem si altora asta, in prezenta partenerului nostru.
  • admiram alti barbati, in timp ce pe ai nostri ii reducem la tacere
  • le sugeram sa cheme un instalator sau un electrician fix cand ei insisi incearca sa rezolve problema
  • nu le dam atentie cand ne povestesc despre lucruri de care sunt mandri ca le-au facut
  • uitam sa le spunem cat de mult ii apreciem atunci cand fac ceva bine
  • le amintim ca au facut riduri, ca le cade parul, ca au albit
  • ne oferim ca exemple demne de urmat, de catre ei in mod special
  • le amintim ca avem o educatie superioara: noi citim mai mult, noi avem o cultura generala mai mare, noi suntem mai conectate la lumea artei, etc. etc. etc.
  • ne dam peste cap sa ii intrecem chiar in domeniile lor de referinta: atletism, golf, inot, etc. etc.
  • stam la serviciu pana noaptea tarziu, desi stim ca ei si-ar dori mult sa le fim alaturi, acasa
  • ne plangem altora de problemele din relatie si astfel ii denigram
  • dezvaluim prietenelor, cu nonsalanta, slabiciunile si defectele lor
  • ii transformam in principalii vinovati pentru propriile noastre slabiciuni
  • avem migrene peste migrene
  • ne merge gura atat de mult si de tare, avem milioane de explicatii si argumente, cunoastem totul, avem justificari la orice
  • intr-un fel sau altul le cerem neincetat sa se schimbe, sa se schimbe, sa se schimbe asa cum noi am vrea ca ei sa fie


Traiesc intr-o lume deliranta, care evolueaza intr-un ritm ametitor si eu odata cu el, ma duc pe val. Pana acum, am tot invatat sa ma descurc, experientele prin care am trecut m-au facut o femeie mare. Am invatat sa fiu independeta, nefiind constienta de pretioasele lucruri pe care le-am pierdut odata cu castigarea acestui statut. Un pret destul de scump, luand in considerare cat de greu imi este acum sa o retrezesc inlauntrul meu pe ‘Elena din Troia’, arhetipul frumusetii, al senzualitatii, al virtutilor feminine, pentru care armate intregi de barbati – ei insisi arhetipuri masculine, intruchipari ale puterii si curajului - s-au luptat zeci de ani, la zidurile Troiei.

Si imi este dor de mine, cea minunat de feminina. Mi-e dor sa-i pot oferi aprecierea mea, sa-l pot ierta mai usor, sa-l pot intelege si sustine. Chiar imi este dor sa-i fiu supusa, da, supusa. Ceva imi spune ca tocmai o astfel de atitudine l-ar ajuta sa se exprime intr-un mod plin de dragoste si iubire.

Vorbeam deunezi cu o colega despre aceste lucruri si care imi spunea ca deseori e constienta de astfel de lucruri si ca se simte chiar obosita in acest ‘razboi’ al sexelor. Mi-a adresat insa o intrebare interesanta: “Nu crezi ca e prea tarziu sa ne mai schimbam, Andreea? Oare ne mai putem schimba si noi, si ei?” Eu as vrea din toata inima sa cred ca orice comportament are un invat, dar si un dezvat. Imi ramane speranta, capacitatea de a constientiza si exercitiul cu mine insami.

Stiati ca, daca pentru femei cel mai important lucru intr-o relatie este sa fie iubite, pentru barbati cel mai important aspect este acela de a se simti apreciati, admirati si considerati ‘de incredere’? Conteaza mai putin sa ii spui ca il iubesti. Important este sa stie cat de mult il admiri pe el, Barbatul. De altfel, mi s-a demonstrat: femeia care stie sa admire puterea barbatului ei este cea care ii castiga inima. Pentru el, ea este un inger. Sper sa aveti si voi astfel de exemple in jurul vostru, pentru ca tare avem nevoie, uneori, sa tragem cu ochiul la femei care au ramas femei.

PS: Partenerului tau ii zambeste chipul? Cand merge, ce postura are? Tine capul sus, e ferm, emana putere? Daca da... felicitari. Daca nu, ajuta-l cu un strop de admiratie. Doar un strop cred ca poate face minuni. Vorba ceea, in spatele oricarui barbat de succes sta o femeie. Si o poveste de dragoste.

22 oct. 2009

In cautarea feminitatii pierdute


In special doamnelor singure, detinatoare de cariera, SAU care nu se pot obisnui cu ideea ca trebuie sa traiasca singure, SAU care s-au obisnuit sa se descurce fara sprijin, ajutor si un foarte necesar echilibru masculin in viata lor, SAU care tanjesc dupa o dragoste si un parteneriat intim care nu mai vine conform cu astptarile, SAU care cresc singure copii, SAU care striga in mod declarativ ca nu au nevoie de barbati in viata lor DAR CARE in realitate ar da mult pentru a-si echilibra viata cu gasirea unui partener: va recomand acest articol.



As avea multe de spus si eu pe aceasta tema... numai ca astazi prefer sa (ma) observ. Chiar si din perspectiva acestui articol si – interesant – a comentariilor pe care va recomand sa nu le ratati.

20 oct. 2009

Tanguiala de octombrie




Cum m-am intors la serviciu, cum v-ati gandit ca am disparut de la ora de scriitura zilnica, asa-i? Relaxati-va, si eu cred acelasi lucru... :o) In realitate, ma lupt cu disciplina, ca daca as fi mai organizata, sigur as gasi timp pentru lucrurile importante. Asa... imi irosesc puterea pe tot felul de nimicuri si tot nu rezolv nimic.

Anyway, m-am gandit ca cel mai eficient lucru la momentul de fata e sa nu mai lupt contra curentului si... sa ma plang. Ce e atat de grav in a te plange ca te-ai saturat? Acest post e deci o tanguiala personala, bucatica de victimizare pe care mi-o ingadui acum si ori de cate ori o sa vreau. Si asta pentru ca nu am timp sa mai fac lucruri, am timp sa pierd timp cu gratie. Ca ma termina presiunea din cam toate aspectele vietii mele in ultima vreme. E momentul sa ma tangui asadar.

La serviciu am o gramada de restante, chestiuni amanate de luni de zile. Unele din ele nu mai au nicio sansa de izbanda si asta se va vedea la evaluarea de final de an. Cazul e inchis, in sensul ca mi-l asum si nu ma astept la floricele pe campii gen felicitari sincere, esti una din tinerele noastre sperante, bravo, iaca bonusul. M-am cam relaxat in 2009 (sic!) si asta se vede. Asta e, imi rezerv dreptul de a fi obosit.

Acasa sunt ca la hotel. Nu mai am lumina la baie, mai nou nici in bucatarie, din cand in cand imi ploua in casa, ar trebui sa pregatesc dulapul cu haine pentru schimbul de anotimpuri (ma refer la trecerea de la vara la iarna, pentru ca oricum pe cea din toamna nu am apucat sa o fac). Masina e nespalata de mana omului din vremuri imemorabile. Noroc cu ploaia izbavitoare din ultimele zile. Cartile? Cred ca de ele imi este cel mai dor, dar cum spuneam, oricat m-as zbate nu ajung la ele la timp. Dragostea? Ei ashi, eu nu am noroc la bani, de ce sa pangarim lucruri sfinte? Starea de spirit? Pai.. exista 'astenie de toamna'? Daca da, atunci eu ma incadrez acolo.

E criza in viata mea. Una dulceaga, in sensul ca nu ma agit foooarte tare. Am luat Nepasarea in brate si de-aici incolo... ce-o fi o fi. Am obosit sa ma mai agit. Ma crede si pe mine cineva?

M-ar tenta sa ma rog de voi sa imi dati niste vesti mai bune. Poate in zilele voastre cresc floricele pe campii si ma pot si eu bucura de una... de alta....

13 oct. 2009

Muncesc ca sa plec in vacanta


Tz, tz, tz. Doar v-am rugat sa fiti cuminti cat sunt plecata... Asa priveliste de toamna dezolanta si rece nu ma asteptam sa gasesc. Parca ati uitat sa puneti niste apa in ‘glastra’ unde am lasat toti copacii verzi si frumosi, le-au cazut toate frunzele, s-a instalat frigul... Cum spuneam, nu ati fost cuminti :o)!

In Barcelona a fost cald. Cald de tricou si ochelari de soare, cald chiar de un bronz finut care s-a asezat pe fruntea mea de turista cu pielea alba de birou batut de neoane si aer conditionat. Turista care s-a preumblat pe strazi, tarand dupa sine, fara mila, de dimineata spre arsita zilei si chiar pana la miez de noapte, un genunchi betegit si taaare incapatanat. Dovada sunt basicile din talpi si, mai ales, inflamatia de la genunchi. Cred ca s-a dus pe apa Mediteranei toata fizioterapia facuta dar, Doamne, tare a mai meritat!

Ca sa nu va faceti iluzii, acest mesaj nu e despre Barcelona. Voi scrie unul separat pentru asta.


M-am gandit sa scriu despre cat e de important sa ne amintim sa mai luam si o pauza. Nu ca nu ati sti (sic!), dar ma gandesc eu asa ca poate nu intamplator ati ajuns sa cititi aceste randuri in care cineva va spune: opreste-te putin, ia o pauza, ingaduie-ti un stop, planifica-ti fie si o doar o zi de relaxare, inchide telefonul, uita de e-mailuri, de credite, de guvern si politica, de griji, de mama, de tata, de frate-tau care cine stie cu ce te-a mai enervat. Opreste motorasele mintii si ofera-i o recompensa ca tare o merita! Ofera-i orice din galeata cu vise pe care ai tot umplut-o de cate ori ai tanjit dupa o clipa de liniste si relaxare.

Vorbeam deunezi cu un prieten care imi spunea ca nu il deranjeaza ca nu a avut concediu anul acesta. Se simte in forta, e plin de energie, cu motivatia sta mai prost dar asta nu are de-a face cu vacanta, ci mai degraba cu contextul, businessul, criza. Cunosc multi oameni care nu au plecat intr-un concediu de ani buni, altii care muncesc cat e anul de lung in continuu, chiar si in 'vacanta'. Am colegi care raspund la e-mailuri de pe plaja si am vazut cazuri in care deconectarea devine absolut imposibila tocmai pentru ca oamenii s-au obisnuit sa depinda de o activitate anume. Pur si simplu uneori devine imposibil sa rupi firul care te tine legat de ceea ce faci zilnic.

Nu vi se pare periculos? Mie da. E pur si simplu cea mai sigura cale catre stress, surmenaj si nevroza. In timp, imbatranim. Oricum imbatranim, e clar... dar nu cred sa existe ceva mai trist decat un chip care, pe langa riduri, mai poarta si marca distincta a regretelor si frustrarii ca nu a trait cum si-ar fi dorit la vremea tineretii.

O prietena bine mi-a zis candva, intorcandu-se de pe sezlongul unde zacea la soare, motaind a vacanta si gustand plenitudinea clipei de odihna: Vezi, Andreea, noi (mai ales noi astia care nu avem copii... – ca discutasem inainte de limitarile vietii de parinte) pentru asta traim, pentru vacante. Muncim tot anul, ne dam cu capul de pereti, dar vine si clipa in care mergem in vacanta! Si parca clipa asta merita tot efortul din lume, numai sa fie savurata asa cum se cuvine.

Consider ca are dreptate. In totalitate. Si din punctul asta de vedere, scurta iesire la Barcelona a contat mult pentru mine. Remarc ca pe masura ce trece timpul (si daaaa... imbatraneeeesc...) ma bucur mai profund de micile placeri pe care le intampin. Nu stiu daca de fapt e un fel de oboseala cronica care isi cere remediul, sau pur si simplu ma imbogatesc cu intelepciune in materie de cum se prepara reteta timpului liber. In orice caz, acestia sunt niste ani in care muncesc sa imi platesc creditele si sa plec in vacante. Altceva (de exemplu cariera, ha!) nu mi se mai pare atat de important ca inainte.

8 oct. 2009

Barcelona, here I come!



Sa fiti cuminti. :o)

7 oct. 2009

Verigheta




Oare de ce verigheta se poarta pe al patrulea deget? Chinezii au o explicatie foarte frumoasa. Se crede ca fiecare deget al mainii reprezinta persoanele din viata ta. Degetul mare reprezinta parintii, aratatorul - fratii, mijlociul - pe tine insuti, inelarul reprezinta sufletul pereche si degetul mic - copiii.

Acum aseaza-ti degetele ca in poza articolului. Pune-ti mainile fata in fata, indoaie degetele mijlocii si lipeste-le, apoi apropie varfurile celorlalte degete.

Incearca sa desparti degetele mari, care reprezinta parintii. Vei putea pentru ca destinul parintilor nu este sa traiasca cu tine pentru tot restul vietii. Te vor parasi mai devreme sau mai tarziu. 

Apropie din nou toate degetele si acum incearca sa desparti degetele aratatoare, care reprezinta fratii. Vei putea pentru ca destinul fratilor este sa-si creeze propria familie si sa-si traiasca propriile vieti. 

Apropie din nou toate degetele si acum incearca sa desparti degetele mici, care reprezinta copiii. Vei putea pentru ca copiii vor creste, se vor casatori si isi vor trai propria viata. 

Apropie din nou toate degetele si acum incearca sa desparti inelarele, care reprezinta partenerul de viata. Nu vei putea pentru ca destinul sotului si al sotiei este sa ramana impreuna pentru toata viata.

5 oct. 2009

Constiinta umana... for dummies like me


Luni, 5 octombrie 2009

Ca tot ma intrebam eu unde isi are sursa primordiala invazia asta teribila de ratiune, logica, milioane de ganduri care ne guverneaza viata. Ca tot ma intrebam ce seaman de-al nostru se plictisea asa tare de a inventat timpul, de ce avem trecut, prezent si viitor; ca tot ma frasuiam si nu dadeam de cap dilemei instinct/emotie; ca tot ma chinuia chestiunea constiintei... Ei bine, iata un raspuns plauzibil:

“... Ken Wilber, un cartea sa Up from Heaven (“Mai sus de Eden”), propune si el o teorie a evolutiei constiintei. Dupa opinia lui ar exista sapte niveluri ale constiintei (omul modern de mijloc s-ar afla in stadiul al patrulea) care reflecta stadiile de evolutie ale spetei umane in general.

Primul nivel se desfasoara de la aparitia omului, cu 6 milioane de ani in urma, pana aproximativ in anul 200.000 i. Hr. Omul traia atunci intr-o ignoranta fericita a unei stari pe care nu o diferentia deloc de natura inconjuratoare. Acesta este stadiul arhaic sau uroboric.

Apoi a urmat stadiul magic sau tiphonic, ce s-a desfasurat pana in jurul anului 10.000 i. Hr. si in care constiinta omului se trezeste putin cate putin. Corpul incepe a fi perceput ca fiind separat de lumea exterioara si se instaleaza inceputul gandirii magice. Viata insa se scurge intr-un prezent infinit, lipsit de constiinta timpului. Lumea visului nu este separata de lumea fizica.

Intre anii 10.000-2.500 i.Hr., intervine stadiul mitic si comunitar. Apare notiunea timpului, un timp ciclic, impartit in anotimpuri, ce corespunde inceputurilor agriculturii. Este onorata Marea Mama, si notiunea de divin este reprezentata printr-o energie de tip feminin.

[(...) Reperele temporale atribuite fiecarui stadiu raman relative, caci se pare ca anumite civilizatii disparute (cea a Atlantidei sau cea lemuriana) au manifestat, la un nivel global, stadii de evolutie mult mai avansate decat cele descrise de Ken Wilber. (...)]
Stadiul eului se imparte la randul lui in trei epoci: cea a eului scazut, care dureaza intre 2.500 i.Hr. si 500 i.Hr.; cea a eului mediu, care dureaza intre anii 500 si 1.500 d.Hr.; si, in fine, cea a eului puternic, care se intinde din 1.500 si pana in prezent. In aceasta faza se ajunge in sfarsit la notiunea de constiinta capabila sa reflecteze asupra propriei existente. Se dezvolta gandirea logica. Mitul eroic triumfa asupra celui al Marii Mame, insa in loc sa il transceada, il striveste si da nastere unei culturi masculine ce inlocuieste cultura feminina. Ratiunea si instinctul sunt asezate in opozitie. Simtul timpului se transforma si devine spatial. Notiunile de trecut si viitor modifica profund trairea emotionala. Intr-adevar, odata posedata constiinta viitorului, teama imaginata in viitor se transforma in anxietate prezenta. Judecata emisa in legatura cu un act trecut sau prezent se poate transforma in sentiment de culpabilitate. Cel care nu traieste decat in prezent nu este sensibil la asemenea subtilitati emotionale. Iata reversul medaliei constiintei de sine.

Pasajul din Biblie care se referea la Arborele Cunoasterii evoca acest stadiu. Adam si Eva sunt izgoniti din paradisul terestru (din starea pe care o da trairea in prezent): au constiinta propriei nuditati si vor s-o ascunda. Este inceputul manifestarii constiintei de sine, cand nu mai pot ramane in acea stare de fuziune cu mediul lor inconjurator. Este interesant de constatat ca numeroase cai de practica spirituala cauta sa ofere modalitati de a reveni la o constiinta mai ancorata in prezent. Stadiul urmator, evolutia transpersonala in care suntem pe cale sa intram ca grup uman, este etapa care duce la stadiile ulterioare, in cadrul carora se deschide superconstiinta.

Pe acest fundal al evolutiei umane, Ken Wilber propune urmatoarele idei: in fiecare stadiu de evolutie apar anumiti indivizi care manifesta o constiinta apartinand unor stadii mai avansate. Atfel, la mijlocul stadiului eului mediu, au aparut fiinte precum Krishna, Buddha sau Hristos, a caror constiinta se afla deja la nivelul superconstiintei – cu alte cuvinte la trei sau patru niveluri mai sus decat marea masa a populatiei. (...)”


Am citat din Maud Sejournant - 'Cercul vietii', Editura Elena Francisc Publishing, 2008.

3 oct. 2009

Citesc citesc citesc


De unde atata sete de lectura, nu am cum sa imi explic, dar ma bucur de carti in ultima vreme... ca de apa. M-as muta la Carturesti o vreme, as inchiria un loc full time la Diverta in centru... orice numai sa stau cat mai mult printre carti. Mi-am dat seama ca anul asta am citit enorm si, culmea, cu doar foarte putine exceptii, nu prea m-am intalnit cu beletristica de tip romancier. Din contra, ma atrage ca un magnet irezistibil raionul cu scrieri spirituale.

Am remarcat ca simturile mele s-au ascutit asa de bine in privinta asta, incat nu imi scapa niciun titlu atunci cand in conversatii apare vreo recomandare. E suficient sa aflu de un autor sau un titlu nou ca sa imi gasesc scuza de a trage o fuga pana la Carturesti. Si daca nu gasesc ce caut, evident ma agat de alte 2, 3 carti pe care le iau. Evident, nu uit restanta pentru care am venit, asa ca ma intorc. Si tot asa...

Colectia mea de volume creste vazand cu ochii, nu am niciun control rational asupra sumelor de bani pe care le dau cand vine vorba de carti, explicatii, argumente, informatii de natura spirituala. Devin constienta de lipsa mea de control de fiecare data inainte de salariu... Si totusi, am o scuza: nu dau banii pe prostii, cumpar carti cu nemiluita.

Uneori ma amuz, ma gandesc ca sunt intr-un fel de competitie cu scriitorii, redactorii, impresarii si toate editurile care publica astfel de lucrari spirituale: ia sa vedem, ce mai scoateti si eu nu am cumparat deja?! Evident, cand ajung la rafturile care aproape cad sub greutatea numelor sonore, ma apuca dezamagirea :o).

Ultimele achizitii sunt carti pe care le-am tot cautat si pe care vi le recomand din toata inima:

“Cele 5 rani care ne impiedica sa fim noi insine” – Lise Bourbeau, Editia a IIIa, Editura Ascendent, 2009
Din prezentarea cartii la editura:
... toate dificulatile de ordin fizic, emotional sau mental isi au originea in cinci rani importante: respingerea, abandonul, umilirea, tradarea si nedreptatea. Datorita unei descrieri foarte amanuntite a acestor rani si a mastilor pe care le-ati creat pentru a nu le vedea, simti si mai ales pentru a nu le recunoaste, veti reusi sa identificati cauzele reale ale unei anumite probleme din viata voastra. Aceste masti va vor clarifica de asemenea aspectele legate de ingrasarea sau slabirea exagerata a unor persoane.


Un pamant nou - Trezirea constiintei umane - Eckhart Tolle, Editia a II-a , Editura Curtea Veche
Din prezentarea cartii la editura:
Intr-o lume tot mai insetata de cunoastere spirituala, intr-un secol in care cautarea de sine a imbracat forme absolut inedite, iar barierele dintre religii par a incepe sa cada datorita intelegerii faptului ca acelasi unic adevar le-a fundamentat pe toate, indrumatorii spirituali sunt cu atat mai necesari si bine-veniti. Fie ca talmacesc mesajul iluminatilor care au trait cu secole in urma, fie ca isi expun propria viziune asupra cailor ce trebuie urmate in lumea moderna, aportul lor la limpezirea intelegerii aspectelor evolutiei este unul esential.



Nu e noua in biblioteca mea, dar abia acum o pot citi cu adevarat:
Cercul vietii – Initierea in samanism a unei psihoterapeute - Maud Sejournant, Editura Elena Francisc Publishing, 2008
Din prezentarea cartii la editura:
...o lectura concreta si contemporana pe tema samanismului din care aflam felul cum practicile stramosilor nostri indepartati – legate de vise, de animale interioare, dar si, mai amplu, de raporturile cu „Mama Pamânt” si „Soarele Tata” – se pot dovedi bogate in invataturi pentru viata noastra de zi cu zi. Odata intrati in procesul de initiere in „Roata Medicinei”, ale carei origini urca pâna in paleolitic, autoarea ne ofera imagini ale acestuia sub forma unor calatorii interioare. Astfel, ne calauzeste prin ritualurile ancestrale ale indienilor din America de Nord, spre o realitate universala care ne atinge in straturile cele mai profunde ale fiintei noastre.
Ma bucur de ce mi se intampla, chiar daca uneori imi dau seama ca este posibil ca, la un nivel inconstient, sa fie doar o modalitate proprie (si inselatoare) de a-mi grabi cumva... etapa urmatoare de constiinta. Pe care inca nu am renuntat sa sper ca o voi atinge in aceasta viata, intr-o stare de trezire pe care astazi mi-o pot doar imagina cu mintea. Eventual (sau nu) o sa vorbesc despre asta altadata. Deocamdata... daca aveti orice fel de recomandari speciale din aceasta gama, va rog va rog va rog :o)

1 oct. 2009

Bine te-am gasit, birou iubit!


Joi, 1 Octombrie 2009

M-am intors la serviciu. Genunchiul mi-e flexat sub acest birou... de care, recunosc, nu prea imi era dor. Mi-am propus sa rezist tentatiei de a ma impotrivit acestei stari de lucruri. Munca e rupta din rai, nu? Fac ce fac si tot in rai ma intorc.

Iata ce mi-am propus in aceste prime ore ale diminetii, in care in mod constiincios am planificat agenda viitoare:

- azi e prima zi dupa o luna de concediu, vine de la sine ca o sa ma misc mai incet.
- maine e vineri, zi scurta; evident ca nu are rost sa ne dau peste cap
- lunea viitoare, prima zi dupa weekend... o sa imi pun o nota pe birou: nu ma-mpinge c-ametesc.
- marti o pot dedica planificarii zilelor urmatoare
- miercuri chiar o sa muncesc, in sensul unor cercetari online pentru ca...
- joi plec la Barcelona.

Pana atunci, deja am obosit, ca vorba ceea: azi e joi...

Saptamana de lucru pentru angajatii de peste 30 ani



(Asta-i bonus, ca eu nu ma mai incadrez...)
Saptamana de lucru pentru angajatii de sub 30 ani

30 sept. 2009

Chestiunea cu Trinitatea


Miercuri, 30 septembrie 2009


O pilda care mi-a placut mult si care revine deseori in discutiile cu prietenele mele este urmatoarea:

Sfantul Augustin, un filosof si teolog renumit, care dorea foarte tare sa inteleaga doctrina Trinitatii si sa si-o explice in mod logic, se plimba intr-o zi pe malul marii si reflecta la aceasta chestiune.

La un moment dat, a vazut un copilas care se juca pe tarm. Facuse o gaura in nisip, alerga la mare, lua cu o galetusa apa si se intorcea pentru a varsa apa in gaura. Si tot asa, alerga neobosit la mare, venea cu apa, o turna in gaura si privea cum se scurgea printre milioanele de fire de nisip. Sf. Augustin s-a apropiat de copil si l-a intrebat:

- Copile, ce faci tu aici?
- Incerc sa pun marea in aceasta gaura.
- Pai cum crezi tu ca vei reusi sa pui marea asta mare in gaura asta mica?

La care copilul i-a replicat filosofului:
- Si tu... tu cum crezi ca vei putea sa indesi in capul tau mic... incomensurabila Trinitate?!

29 sept. 2009

Dragostea si Nebunia


Joi, 29 septembrie 2009

Am primit o povestioara care mi-a placut tare mult si pe care as vrea sa v-o impartasesc. Uneori pica asa bine sa personificam toate emotiile si abstractul din viata noastra... Iata ce frumoasa e aceasta:

Se spune ca demult s-au intalnit cateva sentimente si calitati ale omului. Cand Plictiseala bombanea a treia oara, Nebunia a propus: hai sa ne jucam de-a ascunselea. Intriga a facut pe mirata iar Curiozitatea, fara sa se abtina, a intrebat: De-a ascunselea? Si cum este asta?

“Este un joc in care eu imi acopar fata si incep sa numar, de la unu la un milion, in timp ce voi va ascundeti. Cand termin de numarat, va voi cauta pana va gasesc”, explica Nebunia.

Entuziasmul dansa de multumire iar Bucuria topaia pentru ca a reusit sa convinga Indoiala si chiar Indiferenta, cea pe care n-o interesa nimic.

Dar nu toti au vrut sa participe. Adevarul a preferat sa nu se ascunda. De ce? Pentru ca la sfarsit il gaseau mereu. Orgoliul considera ca jocul acesta era o prostie. In fond il deranja ca nu fusese ideea lui. Iar Lasitatea a preferat sa nu riste.

Nebunia a inceput iute sa numere.

Prima care s-a ascuns a fost Lenea care, asa cum face mereu, s-a tolanit pe prima piatra care i-a iesit in cale. Invidia s-a ascuns dupa Triumf, care prin propriile puteri, a reusit sa se urce in copacul cel mai inalt. Generozitatea aproape nu reusea sa se ascunda, pentru ca fiecare loc i se parea minunat pentru oricare dintre prieteni: lacul cristalin pentru Frumusete, coroana unui copac era perfecta pentru Timiditate, o adiere de vant era magnifica pentru Libertate. In fine, dupa ce s-a gandit la toti, Generozitatea s-a ascuns intr-o raza de soare. Egoismul in schimb a gasit un loc foarte bun de la inceput. Era aerisit, comod, doar pentru el. Minciuna s-a ascuns dupa curcubeu. Iar Pasiunea si Dorinta, printre vulcani.

Cand Nebunia aproape terminase de numarat, Dragostea inca nu gasise un loc sa se ascunda caci toate erau ocupate. Pana ce intr-un tarziu a vazut o tufa de trandafiri si s-a hotarat sa se ascunda intre flori.

“Un milion!”, zise Nebunia. Si incepu sa caute.

Prima care a aparut a fost Lenea care era la doi pasi. Pasiunea si Dorinta s-au simtit in vibratia vulcanilor. Fara sa vrea a gasit Invidia si, imediat, si Triumful. Pe Egoism nici n-a trebuit sa-l caute pentru ca a iesit singur: ascunzatoarea lui era de fapt un cuib de viespi. De atata cautat, Nebuniei i s-a facut sete si, apropiindu-se de lac, a descoperit Frumusetea. A fost mult mai usor sa gaseasca Indoiala, pentru ca statea si nu putea sa se hotarasca unde sa se ascunda.

Pana la urma, i-a gasit pe toti: Talentul era in iarba cruda, Nelinistea era intr-o pestera intunecata, Minciuna in spatele curcubeului. Si a gasit chiar si Uitarea, care uitase ca se joaca de-a ascunselea. Doar Dragostea nu era de gasit.

Nebunia a cautat in fiecare copac, in fiecare izvor, pe crestele muntilor si cand era sa se dea batuta, a vazut tufa de trandafiri, a luat un bat si a inceput sa miste crengile. Imediat s-a auzit un tipat de durere. Spinii ranisera ochii Dragostei. Nebunia nu stia ce sa mai faca sa se scuze, a plans, s-a rugat, a implorat, a cerut iertare si a promis sa ramana mereu impreuna. De atunci Dragostea este oarba si Nebunia este mereu langa ea.

De aceea se spune ca “Sa iubesti este o nebunie, dar macar... sa iubesti nebuneste.”

25 sept. 2009

Ma pregatesc de toamna


A venit toamna pe Stirbei Voda. Am vazut primele frunze ruginite, alergandu-se pe sub rotile masinilor. Iubesc anotimpul asta. Ceva din tristetea si nostalgia toamnei ma atrage. Frigul care incepe sa piste, fata palida a soarelui, culorile, ah, culorile...

E vreme de toamna frumoasa astazi. Urmeaza zile cu parfum de gutui si plimbari in aerul racoros al diminetii, o simt. In curand isi va reintra in drepturi colectia mea de lumanari ambientale, ceaiurile aburinde si biscuitii cu aroma de scortisoara. Astept sa scot de pe rafturile dosite, de iarna, puloverul de mohair si ciorapeii roz, cu cap de vacuta, pe care sa ii lipai prin casa. Astept sunetul ploii de zile mohorate, umezeala cearceafurilor si intunericul lipitor al serilor reci, dar duioase, ca starea mea de acum.

Ce bine-ar fi sa vii, sa-mi acoperi inima cu ceva...















24 sept. 2009

The Secret is snorkeling...


Si la fizioterapie am dat de o asistenta care a vazut The Secret si de atunci respira, gandeste, traieste numai in spiritul povetelor din film. “Sunt mare fan, imi zice. Incerc sa gandesc pozitiv, stiu ca asta e cheia. Nu reusesc tot timpul, dar ma straduiesc...”

Cand am vazut The Secret si What the bleep do we know, acum vreo 4 ani, am avut senzatia ca l-am prins pe Dumnezeu de un picior. De atunci incoace, toata lumea a innebunit, zac librariile de literatura de auto-educare si ‘enlightment’ spiritual. Si eu am revazut filmele, desigur, ma fortifica mesajul lor optimist. Atat de simplu, marele secret al reusitei in viata, iata-l revelat. E la degetul meu mic si habar nu aveam... Oare ce ma asteptam sa fie acest secret? Energia atomica? Energia termonucleara? Bomba cu neutroni? Calatoriile interplanetare?

Intreaba un om daca vrea sa fie fericit. Sigur ca vrea! Tipa ca vrea cu toata gura, te intampina cu bratele larg deschise. Si cand tu vii si ii spui ca tot secretul lui e in ceea ce gandeste, prima reactie e de betie totala. Cu incredere oarba, respecta tot ce ii spui: isi face vision board, isi pune hartiute prin casa, le lipeste de plafon, scrie acolo, mare, sumele la care viseaza si picteaza imagini psihedelice cu vila si copiii si masina pe care vrea sa o conduca. Bravo, bravo – esti cuminte. Subconstientul tau va inregistra aceste mesaje si le va transforma in realitate. Nu te intereseaza pe tine cum, Universul are propriile resurse. Tu stai si asteapta sa te imbogatesti, sa iti apara in cale printesa vietii, sa te loveasca norocul pe care il astepti.

Cum sa nu fie asta o veste buna? Surle, trambite, fericire totala. Sau mai degraba, mega miraj si iluzie cat cuprinde.

De ce cred ca e o iluzie? Nu pentru ca The Secret nu ar spune corect ce spune, din contra. Ci pentru ca din pacate, oamenii prefera calea cea mai scurta si mai superficiala a credintei pe care o dezvaluie filmul. ‘Pune-ti o dorinta, crede ca meriti acel lucru, crede ca Universul il poate indeplini, crede ca el este deja real...’Bogatie, sanatate, putere, bucurie si fericire... ORICE. Crede in toate acestea, e dreptul tau sa le ai, le ai deja.' Dupa asa incurajare strasnica, unii chiar isi lipesc de plafon o fitzuica cu chipul lui Bill Gates ranjind la podea si se asteapta ca, in doua luni, gratie The Secret si Universului, o sa le apara numele in topurile Forbes. Am exagerat putin, sau cine stie, poate nu. Tragic este ca oamenii astia chiar se asteapta la miracole de genul asta, fara nicio grija ca s-ar putea sa existe un mic.. impediment in finalizarea viselor lor.

Pai ‘crede’ asta... e tot ce e mai important si anevoios – din pacate pentru amatorii de ‘fast enlightment’. Acest ‘crede’ subliniat este esenta si e doar inceputul unui drum care se numeste descoperirea de sine. Sa crezi in tine, dar sa stii in ce crezi de fapt. Ca de fapt cheia aici e: sa fii si la interior ceea ce gandesti, sa fii ceea ce esti cu adevarat. Fara bruiaje de tip sisteme, principii, valori venite de la mama, matusa, scoala, societatea, etica sau responsabilitatile trasate la nivel micro si macro.. comunitar si cultural.

Si pentru ca sa fii acolo, in adancurile sinelui, increzator si optimist si pozitiv, e nevoie de o anumita cale. Mai lunga, mai scurta, dupa al vostru caz. Dar aceasta cale se cere de la Oracolul din Delfi incoace (si de mai devreme cu mult!) si pentru ea s-au inventat milioane de metode de introspectie si analiza interioara. Altminteri, gandurile de suprafata nu vor putea niciodata sa te impresioneze atat de profund, pana la nivel de subconstient si mai mult, incat sa dea nastere intamplarilor pe care le astepti. Chestia asta se numeste aliniament si e o chestie complicata si grea mai ales cand vine vorba de contradictii interioare serioase intre ceea ce ne dorim sa fim si ceea ce suntem de fapt. Si contradictiile astea mai toti le caram cu sine, cam o viata intreaga. Fara constientizare, acceptare si regasirea adevaratilor parametri care ne compun, nicio sansa de aliniament. Amagire in schimb, cat cuprinde.

Cumva, The Secret e ca un curs de snorkeling. Iti arata, de la suprafata, cam ce comori sunt pe fundul oceanului. Pe cand un curs de scuba diving... hehe... ala da coborare in adancuri!



23 sept. 2009

Se cauta niste rabdare


Miercuri 23 septembrie 2009
Nota din partea corectorului de redactie: nu imi mai functioneaza tasta aferenta lui unu si semnului de exclamatie. Prin urmare... o sa literalizam totul, cu scuzele de rigoare. Daca imi bag si laptopul in revizie, inseamna ca anul asta e... de stat pe bara cu totul (semn de exclamatie)


In ultimele zile am facut cunostinta cu lumea fizioterapiei. Genunchiul meu este vedeta de o luna de zile incoace, asa ca ii ofer luxul de a fi tratat prin diadinamice, electromagnetice, ultrasunete si masaje. Relaxare... cat cuprinde (semn de exclamatie)

Ei bine, azi am aflat de la medic ca ar trebui sa las deoparte nerabdarea si sa ma incarc cu mult calm pentru ca recuperarea in adevaratul sens al cuvantului se petrece in abia 6, 8 luni. S-a terminat cu dansul, joggingul, tropaitul si grabitul. Trebuie sa ma calmez, sa duc o viata sedentara si sa fiu atenta la cum imi ingrijesc articulatia. Fir-ar el sa fie de medic realist. Chiar era nevoie sa imi reaminteasca ca imbatranesc si ma repar mai greu?(semn de exclamatie)

Bun, imi zic, imi trebuie rabdare. Dar cine nu ma cunoaste, nu stie ce cere. Pentru ca sunt o fire agitata, energica, nervoasa si/sau entuziasta, care nu sta locului o clipa nici macar in cele mai statice momente. Imi amintesc de weekend-urile putine, dar minunate, cand plecam, in studentie, cu iubitul meu la munte. Erau asa de rare momentele astea, incat ne bucuram de ele ca de cine stie ce experiente exotice. Aveam la dispozitie 2 zile minunate si 2 nopti agitate (hihi), numai pentru noi, intr-o intimitate care friza terapia hormonala cu antrenamentul pentru formarea unei familii. Era minunat (semn de exclamatie)

Dar ghici cine, dupa doar cateva ore de somn, lipea ochii de tavan, dimineata la 6 jumate, 7? Eu. Cine se intorcea de pe o parte pa alta in silencio, ca sa nu trezeasca sufletul de langa... si se gandea: eu acum ce ma fac? ce ma fac? El o sa doarma pana la zece, eu o sa innebunesc de plictiseala. Tare mi-as dori sa mai dorm. Inchideam ochii si incercam sa imi imaginez visul cu care tocmai ma trezisem, doar doar o sa il prelungesc. Imi obligam corpul sa nu se mai miste, in ideea ca sigur voi adormi, chiar si intepenita. Refuzam gandurilor sa apara, ma indarjeam sa spun: stop stop stop, vreau sa dorm. Lasati-ma sa dorm.

Nicio sansa. Din clipa in care deschideam ochii, as fi putut sa sar direct in birou, apta de munca, cu mintea limpede si replici tari pe buze. Dimineata, singurul lucru care ma tradeaza este parul valvoi si ochii mici. Mintea mea nu da gres la ore matinale, ba chiar din contra. Sunt agera, ca o vrabiuta.

Va invidiez pe voi, cei care leneviti in pat, care puteti dormi pana la zece, unsprezece... doua (ca am vazut si cazuri din astea). Habar nu am ce va ajuta sa faceti asta, dar cu atata somn... eu probabil ca as imbatrani.

Habar nu am cum e sa ai un temperament calm si rabdator. Nici cum e sa poti merge prin viata la relanti. Nu stiu cum e sa dormi pana nu mai poti, sa te trezesti umflat de somn dimineata. Sa nu mai vorbim de somnul de frumusete, cel de dupa-amiaza – ce e ala, te-as intreba (semn de exclamatie) Nu stiu cum e sa stai si sa nu faci nimic, sa te relaxezi in miezul zilei. Nu inteleg pe ce butoane trebuie sa apas ca sa opresc motoarele, nerabdarea mea interioara, freamatul, dorinta de a face mereu si mereu ceva. (Mersul la SPA nu ajuta sa stiti, e doar o amagire de scurta durata).

Asa. Deci de unde sa scot eu atata rabdare si pasivitate in urmatoarele luni, din moment ce nu am stare nici macar la trezire? Ma intreb daca nu cumva rostul acestor luni este chiar cautarea rabdarii mele – de pe unde o fi ea ascunsa in meandrele temperamentului meu sangvinic-extrovertit.

21 sept. 2009

The best is yet to come!




- Imi dau seama, imi spui in timp ce lacrimi sarate ti se preling pe obraji, ca nimeni nu are cum sa inteleaga prin ce trec. Si chiar pot sa inteleg asta, stii... pentru ca nici eu probabil nu l-as intelege pe altul daca ar veni si mi-ar povesti despre toate durerile si poverile pe care le are. Nici sora-mea sa fie, daca m-ar suna acum si mi-ar povesti ce mi se intampla mie, cred ca tot nu as intelege-o pe deplin...

Te ascult in continuare, dar o parte din atentia mea se disipeaza, pentru ca in mintea-mi se formeaza noi ganduri, prelungiri a ceea ce tocmai tu mi-ai spus. Sigur ca nu am cum sa inteleg perfect prin ceea ce treci. Si pe mine ma enerveaza chestia asta cateodata. Eu nu pot sa vad povestea ta decat din perspectiva mea. Cand ma gandesc la ce ti se intampla, gandesc la persoana a III-a, ma detasez aprioric de lumea intamplarii tale, pe care mi-o relatez. "Ea nu are asta, ei ii trebuie aia, pentru ea e important sa..."

Dar sa stii, uneori, din dragoste, mi-as dori sa preiau o parte din problemele tale. Daca ar exista un utilaj special de ridicat / carat / incarcat / transferat / descarcat poveri sufletesti, m-as oferi ca pentru o bucata de vreme sa fiu platforma pe care sa le depoziteze cineva la mine. Sa poti si tu sa respiri un pic a liniste. Sa respiri usor, fara oftaturi, fara extra kilograme pe piept. Sa pleci intr-un concediu cu, cum il cheama..., actorul ala trasnet dupa care oftezi ca un copil care se gandeste la o jucarie. Da, ala, ala! Stiu sigur ca i-ai spus numele in gand. :o)

Sa stii ca as sta cuminte pana te-ai intoarce, as avea grija de ‘incarcatura’, i-as suporta hachitele si m-as comporta onorabil cu ea si cu toate sarcinile derivate. Si stii de ce? De dragul tau (in primul rand), dar si din spirit de responsabilitate. Pentru ca as trai cu senzatia ca daca mi le-ai dat mie... ai facut-o cu incredere.

Chiar... daca ai putea sa imi dai mie poverile astea, mi le-ai da? Ai putea sa le parasesti? Nu te-ai gandi ca nu vrei sa dai ceva ce e al tau de drept, de la care sigur ai ceva de invatat? Nu e ca si cand ai imprumuta un bolero pentru vreo ocazie speciala. Mai mult, nu te-ai gandi ca de fapt nu vrei sa renunti la ele, cel putin nu pana cand propria-ti constiinta nu le-ar sti impacate, asezate (in rafturi, pe culori, ordonate...) cumva?

Sa stii draga mea ca e o placere (uneori mica, mica) in fiecare durere (mare, mare), si fiecare lacrima sarata lasa o urma parfumata pe obraz. Furie? Uneori e buna si asta, te ajuta sa eliberezi energie. Tristete? Pai insasi melancolia are un iz de prafum dulce, nu crezi? Suparari? Cum o fi viata intr-o lume de sirop si miere, oare nu ni s-ar taia de atata dulce? Hehe, eu zic ca nici tu, intr-un final, nu ai vrea sa renunti la ale tale, asa cum sunt ele. Sa zicem (ca sa vezi ce indulgenta sunt, ha!) ‘grele’ in clipa de fata. (Daca ma gandesc la boli ireversibile si dureri fizice adevarate si moarte, s-ar putea sa ma razgandesc.)

Si atunci, ce imi ramane mie, prietena ta, de facut? Pai cred ca singura solutie e si cea dreapta: in primul rand, raman cu tine. Te ascult, preiau povestea la persoana a III-a, o disec, analizez, pitrocesc asa cum pot si ma intorc fluturand un steag alb, cu bratele larg deschise ca sa te pot imbratisa. Alo, alo... hai sa ne intoarcem la realitate, eu sunt aici, tu esti aici, noi doua, de mana, o sa depasim si asta. Romania o sa iasa din criza si o sa gasesti un job, o sa iti poti modela casa cum numai tu ai putea-o gandi, intr-o buna zi cineva are sa iti spuna cat esti de minunata si atragatoare si ai sa tresari de placere la bratul lui. O sa continuam sa petrecem minunate seri impreuna, o sa radem de trecutul asta tumultuos, o sa inflorim si o sa ne... cum zicea?, ah da: o sa ne slefuim incet incet, ca doua diamante nepretuite ce suntem. Oricum, iti garantez, the best is yet to come!

End of a love letter.

Cu dragoste, prietenei mele scumpe si dragi!

PS: Sa stiti ca prietena mea e o tipa mi-nu-na-ta, frumoasa, eleganta, sexy si desteapta. Asta o spun in cazul in care acest articol ajunge sa fie citit de vreun tip cu radacini irlandeze. Nu de alta, dar cand aude de irlandezi... ia foc, nu alta! Hmmm...

PPS: Stie cineva vreun irlandez misto de tot, inteligent si sarmant, liber si.. liber? Vine ziua prietenei mele!

19 sept. 2009

Cosmarul meu vine din ocean


In octombrie imi voi oferi marele cadou de a vizita Barcelona. E foarte posibil ca in urmatoarele saptamani sa scriu mai mult despre asta, cu biletele in buzunar si ghidul de la DK pe noptiera, probabil ca o sa inspir si expir numai ‘barceloneste’. Om vedea cat va voi intoxica cu asta.

Tot despre posibile (toxi)infectii este si acest post. Am fost avertizata ca in periplul nostru iberic vom manca numai peste si fructe de mare. Hait. Problem. Eu nu suport pestele. Ca sa nu mai zic de fructe de mare... Tentacule, picioruse, ventuze, culori fragezii, cruditati cu vinisoare de sange, cruste, mustati si mai ales un gust de... crud. Crud de pe fundul oceanului si pana in inaltul cerului, la Dumnezeu. Cam asta spun eu cand spun ‘vietati marine’, ceea ce iubitorii numesc cu duiosie ‘fructe de mare’. Realmente, habar nu am ce e asa apetisant in imaginea unor mini-animalute hidoase, carnoase, mustacioase si... mucilogene.

















Dragi iubitori de fructe de mare... nu mai am comentarii. Mi-au murit cuvintele. Regretele mele eterne (pentru pierderea mea, nu a voastra, deisgur).

Continuand pe tema fructelor de apa sarata, cuplat cu manierele la masa si mai ales cu manierele cand te afli in vizita la cineva... ce ma fac? Repet, eu nu mananc nici mustati nici receptacule, dar de data asta poate ar trebui sa fac un efort... Pana la urma, poate n-oi muri.

Ma si vad la masa: am farfuria in fata. In jurul carnii rosii, a celei negre, a bucatilor de scoici verzulii si a ramasitelor de carne cruda, a antenelor si firelor de mustati, a receptaculelor si inelelor de mici viermisori, am adunat multa paine, sosuri, salata verde multa, multa. La fiecare dumicat adun in furctulita mult cartof, orez, paste... dar si cate o bucatica de monstru. De altfel, am taiat monstrii din farfurie in bucati cat mai mici, astfel incat sa le pot inghiti direct, cu minimum de masticatie. Dupa fiecare gura de mancare, clatesc cu o gura de bere si zambesc. Expresia mea faciala si-a intiparit in memorie o singura postura, aceea de zambet largl, calm si comfortabil. Doar o tuse discreta, din cand in cand, ma poate trada, dar o dau pe seama unei viroze de acasa... Ma intrerupe un cosmar:

- Mai vrei? Am facut sa mancam pe saturate...
- Ah, nu, nu.. (Tusesc). Desi e delicios, deja m-am cam saturat. Am avut un pranz asa de consistent in avion...

Si cand ma gandesc ca as fi putut sa inventez o alergie virulenta, as fi putut sa scap.. Deh, n-am facut-o, sa-mi fie invatare de minte, mai bine imi vad de dumicati si ies basma curata. Pe un colt de farfurie imi salvez garnitura, pentru la final. Saving the best for last (mereu fac asta). O sa-mi prinda de minune carbohidratii astia, ca sa omor gustul ‘minunat’ care imi sugruma acum papila. Ma descurc binisor cu piciorusele astea negre de caracatita, in curand voi accepta si viermisorii, pardon, crevetii rozalii...

E bine ca invat din mers. Mi-am suprimat simtul mirosului si inventez noi modalitati de ingerare in regim de urgenta: cu putina saliva in plus, reusesc sa descompun mai usor gustul asta alunecos si senzatia de molusca vie care mi se plimba printre dinti...

Mda, stiu ca devine dezgustator tabloul, in ciuda politetii mele mai am putin si scuip aici pe scriitura, asa ca o sa ma opresc. De principiu, cam asa se simte o fructa de ocean in gura unui iubitor de mamifere. Cu toate astea.. Barcelona, here I come. Sper ca anul asta, in ciuda crizei, gainile si oile si vitele si porcii au continuat sa se inmulteasca. Ca tare-as adulmeca o friptura de miel si mi-as rasfata papila cu o vita in sange. Yummy... yum!

18 sept. 2009

Stop, To Relax


Am creat o noua categorie, denumita Stop, To Relax. Cu aceasta sectiune, iti lansez invitatia de a gasi, la nevoie, clipa de ragaz pentru a iti trage sufletul prin meditatie si vizualizare creativa. Nu este o intamplare faptul ca tu acum citesti aceste randuri, nici ca eu m-am decis sa scriu despre intamplarile, experientele si trairile mele spirituale.

De cate ori te vei intoarce la categoria Stop, To Relax, vei veni pentru o noua clipa de relaxare. Textele sunt menite sa iti aduca atentia asupra unui anumit subiect, iar imaginile te vor stimula sa alegi propria ta viziune asupra trairilor pe care le vei avea. Speranta mea este ca vei pastra aceste trairi si dupa ce vei inchide acesta pagina.

Vei gasi in fiecare zi aici o carte pentru meditatie. E oferita cu multa dragoste si incredere!




















Blog Widget by LinkWithin

Pur si simplu...

A person is never so empty as when he is full of himself.

Persoane interesate

 

Copyright © 2008 Green Scrapbook Diary Designed by SimplyWP | Made free by Scrapbooking Software | Bloggerized by Ipiet Templates