30 sept. 2009

Chestiunea cu Trinitatea


Miercuri, 30 septembrie 2009


O pilda care mi-a placut mult si care revine deseori in discutiile cu prietenele mele este urmatoarea:

Sfantul Augustin, un filosof si teolog renumit, care dorea foarte tare sa inteleaga doctrina Trinitatii si sa si-o explice in mod logic, se plimba intr-o zi pe malul marii si reflecta la aceasta chestiune.

La un moment dat, a vazut un copilas care se juca pe tarm. Facuse o gaura in nisip, alerga la mare, lua cu o galetusa apa si se intorcea pentru a varsa apa in gaura. Si tot asa, alerga neobosit la mare, venea cu apa, o turna in gaura si privea cum se scurgea printre milioanele de fire de nisip. Sf. Augustin s-a apropiat de copil si l-a intrebat:

- Copile, ce faci tu aici?
- Incerc sa pun marea in aceasta gaura.
- Pai cum crezi tu ca vei reusi sa pui marea asta mare in gaura asta mica?

La care copilul i-a replicat filosofului:
- Si tu... tu cum crezi ca vei putea sa indesi in capul tau mic... incomensurabila Trinitate?!

29 sept. 2009

Dragostea si Nebunia


Joi, 29 septembrie 2009

Am primit o povestioara care mi-a placut tare mult si pe care as vrea sa v-o impartasesc. Uneori pica asa bine sa personificam toate emotiile si abstractul din viata noastra... Iata ce frumoasa e aceasta:

Se spune ca demult s-au intalnit cateva sentimente si calitati ale omului. Cand Plictiseala bombanea a treia oara, Nebunia a propus: hai sa ne jucam de-a ascunselea. Intriga a facut pe mirata iar Curiozitatea, fara sa se abtina, a intrebat: De-a ascunselea? Si cum este asta?

“Este un joc in care eu imi acopar fata si incep sa numar, de la unu la un milion, in timp ce voi va ascundeti. Cand termin de numarat, va voi cauta pana va gasesc”, explica Nebunia.

Entuziasmul dansa de multumire iar Bucuria topaia pentru ca a reusit sa convinga Indoiala si chiar Indiferenta, cea pe care n-o interesa nimic.

Dar nu toti au vrut sa participe. Adevarul a preferat sa nu se ascunda. De ce? Pentru ca la sfarsit il gaseau mereu. Orgoliul considera ca jocul acesta era o prostie. In fond il deranja ca nu fusese ideea lui. Iar Lasitatea a preferat sa nu riste.

Nebunia a inceput iute sa numere.

Prima care s-a ascuns a fost Lenea care, asa cum face mereu, s-a tolanit pe prima piatra care i-a iesit in cale. Invidia s-a ascuns dupa Triumf, care prin propriile puteri, a reusit sa se urce in copacul cel mai inalt. Generozitatea aproape nu reusea sa se ascunda, pentru ca fiecare loc i se parea minunat pentru oricare dintre prieteni: lacul cristalin pentru Frumusete, coroana unui copac era perfecta pentru Timiditate, o adiere de vant era magnifica pentru Libertate. In fine, dupa ce s-a gandit la toti, Generozitatea s-a ascuns intr-o raza de soare. Egoismul in schimb a gasit un loc foarte bun de la inceput. Era aerisit, comod, doar pentru el. Minciuna s-a ascuns dupa curcubeu. Iar Pasiunea si Dorinta, printre vulcani.

Cand Nebunia aproape terminase de numarat, Dragostea inca nu gasise un loc sa se ascunda caci toate erau ocupate. Pana ce intr-un tarziu a vazut o tufa de trandafiri si s-a hotarat sa se ascunda intre flori.

“Un milion!”, zise Nebunia. Si incepu sa caute.

Prima care a aparut a fost Lenea care era la doi pasi. Pasiunea si Dorinta s-au simtit in vibratia vulcanilor. Fara sa vrea a gasit Invidia si, imediat, si Triumful. Pe Egoism nici n-a trebuit sa-l caute pentru ca a iesit singur: ascunzatoarea lui era de fapt un cuib de viespi. De atata cautat, Nebuniei i s-a facut sete si, apropiindu-se de lac, a descoperit Frumusetea. A fost mult mai usor sa gaseasca Indoiala, pentru ca statea si nu putea sa se hotarasca unde sa se ascunda.

Pana la urma, i-a gasit pe toti: Talentul era in iarba cruda, Nelinistea era intr-o pestera intunecata, Minciuna in spatele curcubeului. Si a gasit chiar si Uitarea, care uitase ca se joaca de-a ascunselea. Doar Dragostea nu era de gasit.

Nebunia a cautat in fiecare copac, in fiecare izvor, pe crestele muntilor si cand era sa se dea batuta, a vazut tufa de trandafiri, a luat un bat si a inceput sa miste crengile. Imediat s-a auzit un tipat de durere. Spinii ranisera ochii Dragostei. Nebunia nu stia ce sa mai faca sa se scuze, a plans, s-a rugat, a implorat, a cerut iertare si a promis sa ramana mereu impreuna. De atunci Dragostea este oarba si Nebunia este mereu langa ea.

De aceea se spune ca “Sa iubesti este o nebunie, dar macar... sa iubesti nebuneste.”

25 sept. 2009

Ma pregatesc de toamna


A venit toamna pe Stirbei Voda. Am vazut primele frunze ruginite, alergandu-se pe sub rotile masinilor. Iubesc anotimpul asta. Ceva din tristetea si nostalgia toamnei ma atrage. Frigul care incepe sa piste, fata palida a soarelui, culorile, ah, culorile...

E vreme de toamna frumoasa astazi. Urmeaza zile cu parfum de gutui si plimbari in aerul racoros al diminetii, o simt. In curand isi va reintra in drepturi colectia mea de lumanari ambientale, ceaiurile aburinde si biscuitii cu aroma de scortisoara. Astept sa scot de pe rafturile dosite, de iarna, puloverul de mohair si ciorapeii roz, cu cap de vacuta, pe care sa ii lipai prin casa. Astept sunetul ploii de zile mohorate, umezeala cearceafurilor si intunericul lipitor al serilor reci, dar duioase, ca starea mea de acum.

Ce bine-ar fi sa vii, sa-mi acoperi inima cu ceva...















24 sept. 2009

The Secret is snorkeling...


Si la fizioterapie am dat de o asistenta care a vazut The Secret si de atunci respira, gandeste, traieste numai in spiritul povetelor din film. “Sunt mare fan, imi zice. Incerc sa gandesc pozitiv, stiu ca asta e cheia. Nu reusesc tot timpul, dar ma straduiesc...”

Cand am vazut The Secret si What the bleep do we know, acum vreo 4 ani, am avut senzatia ca l-am prins pe Dumnezeu de un picior. De atunci incoace, toata lumea a innebunit, zac librariile de literatura de auto-educare si ‘enlightment’ spiritual. Si eu am revazut filmele, desigur, ma fortifica mesajul lor optimist. Atat de simplu, marele secret al reusitei in viata, iata-l revelat. E la degetul meu mic si habar nu aveam... Oare ce ma asteptam sa fie acest secret? Energia atomica? Energia termonucleara? Bomba cu neutroni? Calatoriile interplanetare?

Intreaba un om daca vrea sa fie fericit. Sigur ca vrea! Tipa ca vrea cu toata gura, te intampina cu bratele larg deschise. Si cand tu vii si ii spui ca tot secretul lui e in ceea ce gandeste, prima reactie e de betie totala. Cu incredere oarba, respecta tot ce ii spui: isi face vision board, isi pune hartiute prin casa, le lipeste de plafon, scrie acolo, mare, sumele la care viseaza si picteaza imagini psihedelice cu vila si copiii si masina pe care vrea sa o conduca. Bravo, bravo – esti cuminte. Subconstientul tau va inregistra aceste mesaje si le va transforma in realitate. Nu te intereseaza pe tine cum, Universul are propriile resurse. Tu stai si asteapta sa te imbogatesti, sa iti apara in cale printesa vietii, sa te loveasca norocul pe care il astepti.

Cum sa nu fie asta o veste buna? Surle, trambite, fericire totala. Sau mai degraba, mega miraj si iluzie cat cuprinde.

De ce cred ca e o iluzie? Nu pentru ca The Secret nu ar spune corect ce spune, din contra. Ci pentru ca din pacate, oamenii prefera calea cea mai scurta si mai superficiala a credintei pe care o dezvaluie filmul. ‘Pune-ti o dorinta, crede ca meriti acel lucru, crede ca Universul il poate indeplini, crede ca el este deja real...’Bogatie, sanatate, putere, bucurie si fericire... ORICE. Crede in toate acestea, e dreptul tau sa le ai, le ai deja.' Dupa asa incurajare strasnica, unii chiar isi lipesc de plafon o fitzuica cu chipul lui Bill Gates ranjind la podea si se asteapta ca, in doua luni, gratie The Secret si Universului, o sa le apara numele in topurile Forbes. Am exagerat putin, sau cine stie, poate nu. Tragic este ca oamenii astia chiar se asteapta la miracole de genul asta, fara nicio grija ca s-ar putea sa existe un mic.. impediment in finalizarea viselor lor.

Pai ‘crede’ asta... e tot ce e mai important si anevoios – din pacate pentru amatorii de ‘fast enlightment’. Acest ‘crede’ subliniat este esenta si e doar inceputul unui drum care se numeste descoperirea de sine. Sa crezi in tine, dar sa stii in ce crezi de fapt. Ca de fapt cheia aici e: sa fii si la interior ceea ce gandesti, sa fii ceea ce esti cu adevarat. Fara bruiaje de tip sisteme, principii, valori venite de la mama, matusa, scoala, societatea, etica sau responsabilitatile trasate la nivel micro si macro.. comunitar si cultural.

Si pentru ca sa fii acolo, in adancurile sinelui, increzator si optimist si pozitiv, e nevoie de o anumita cale. Mai lunga, mai scurta, dupa al vostru caz. Dar aceasta cale se cere de la Oracolul din Delfi incoace (si de mai devreme cu mult!) si pentru ea s-au inventat milioane de metode de introspectie si analiza interioara. Altminteri, gandurile de suprafata nu vor putea niciodata sa te impresioneze atat de profund, pana la nivel de subconstient si mai mult, incat sa dea nastere intamplarilor pe care le astepti. Chestia asta se numeste aliniament si e o chestie complicata si grea mai ales cand vine vorba de contradictii interioare serioase intre ceea ce ne dorim sa fim si ceea ce suntem de fapt. Si contradictiile astea mai toti le caram cu sine, cam o viata intreaga. Fara constientizare, acceptare si regasirea adevaratilor parametri care ne compun, nicio sansa de aliniament. Amagire in schimb, cat cuprinde.

Cumva, The Secret e ca un curs de snorkeling. Iti arata, de la suprafata, cam ce comori sunt pe fundul oceanului. Pe cand un curs de scuba diving... hehe... ala da coborare in adancuri!



23 sept. 2009

Se cauta niste rabdare


Miercuri 23 septembrie 2009
Nota din partea corectorului de redactie: nu imi mai functioneaza tasta aferenta lui unu si semnului de exclamatie. Prin urmare... o sa literalizam totul, cu scuzele de rigoare. Daca imi bag si laptopul in revizie, inseamna ca anul asta e... de stat pe bara cu totul (semn de exclamatie)


In ultimele zile am facut cunostinta cu lumea fizioterapiei. Genunchiul meu este vedeta de o luna de zile incoace, asa ca ii ofer luxul de a fi tratat prin diadinamice, electromagnetice, ultrasunete si masaje. Relaxare... cat cuprinde (semn de exclamatie)

Ei bine, azi am aflat de la medic ca ar trebui sa las deoparte nerabdarea si sa ma incarc cu mult calm pentru ca recuperarea in adevaratul sens al cuvantului se petrece in abia 6, 8 luni. S-a terminat cu dansul, joggingul, tropaitul si grabitul. Trebuie sa ma calmez, sa duc o viata sedentara si sa fiu atenta la cum imi ingrijesc articulatia. Fir-ar el sa fie de medic realist. Chiar era nevoie sa imi reaminteasca ca imbatranesc si ma repar mai greu?(semn de exclamatie)

Bun, imi zic, imi trebuie rabdare. Dar cine nu ma cunoaste, nu stie ce cere. Pentru ca sunt o fire agitata, energica, nervoasa si/sau entuziasta, care nu sta locului o clipa nici macar in cele mai statice momente. Imi amintesc de weekend-urile putine, dar minunate, cand plecam, in studentie, cu iubitul meu la munte. Erau asa de rare momentele astea, incat ne bucuram de ele ca de cine stie ce experiente exotice. Aveam la dispozitie 2 zile minunate si 2 nopti agitate (hihi), numai pentru noi, intr-o intimitate care friza terapia hormonala cu antrenamentul pentru formarea unei familii. Era minunat (semn de exclamatie)

Dar ghici cine, dupa doar cateva ore de somn, lipea ochii de tavan, dimineata la 6 jumate, 7? Eu. Cine se intorcea de pe o parte pa alta in silencio, ca sa nu trezeasca sufletul de langa... si se gandea: eu acum ce ma fac? ce ma fac? El o sa doarma pana la zece, eu o sa innebunesc de plictiseala. Tare mi-as dori sa mai dorm. Inchideam ochii si incercam sa imi imaginez visul cu care tocmai ma trezisem, doar doar o sa il prelungesc. Imi obligam corpul sa nu se mai miste, in ideea ca sigur voi adormi, chiar si intepenita. Refuzam gandurilor sa apara, ma indarjeam sa spun: stop stop stop, vreau sa dorm. Lasati-ma sa dorm.

Nicio sansa. Din clipa in care deschideam ochii, as fi putut sa sar direct in birou, apta de munca, cu mintea limpede si replici tari pe buze. Dimineata, singurul lucru care ma tradeaza este parul valvoi si ochii mici. Mintea mea nu da gres la ore matinale, ba chiar din contra. Sunt agera, ca o vrabiuta.

Va invidiez pe voi, cei care leneviti in pat, care puteti dormi pana la zece, unsprezece... doua (ca am vazut si cazuri din astea). Habar nu am ce va ajuta sa faceti asta, dar cu atata somn... eu probabil ca as imbatrani.

Habar nu am cum e sa ai un temperament calm si rabdator. Nici cum e sa poti merge prin viata la relanti. Nu stiu cum e sa dormi pana nu mai poti, sa te trezesti umflat de somn dimineata. Sa nu mai vorbim de somnul de frumusete, cel de dupa-amiaza – ce e ala, te-as intreba (semn de exclamatie) Nu stiu cum e sa stai si sa nu faci nimic, sa te relaxezi in miezul zilei. Nu inteleg pe ce butoane trebuie sa apas ca sa opresc motoarele, nerabdarea mea interioara, freamatul, dorinta de a face mereu si mereu ceva. (Mersul la SPA nu ajuta sa stiti, e doar o amagire de scurta durata).

Asa. Deci de unde sa scot eu atata rabdare si pasivitate in urmatoarele luni, din moment ce nu am stare nici macar la trezire? Ma intreb daca nu cumva rostul acestor luni este chiar cautarea rabdarii mele – de pe unde o fi ea ascunsa in meandrele temperamentului meu sangvinic-extrovertit.

21 sept. 2009

The best is yet to come!




- Imi dau seama, imi spui in timp ce lacrimi sarate ti se preling pe obraji, ca nimeni nu are cum sa inteleaga prin ce trec. Si chiar pot sa inteleg asta, stii... pentru ca nici eu probabil nu l-as intelege pe altul daca ar veni si mi-ar povesti despre toate durerile si poverile pe care le are. Nici sora-mea sa fie, daca m-ar suna acum si mi-ar povesti ce mi se intampla mie, cred ca tot nu as intelege-o pe deplin...

Te ascult in continuare, dar o parte din atentia mea se disipeaza, pentru ca in mintea-mi se formeaza noi ganduri, prelungiri a ceea ce tocmai tu mi-ai spus. Sigur ca nu am cum sa inteleg perfect prin ceea ce treci. Si pe mine ma enerveaza chestia asta cateodata. Eu nu pot sa vad povestea ta decat din perspectiva mea. Cand ma gandesc la ce ti se intampla, gandesc la persoana a III-a, ma detasez aprioric de lumea intamplarii tale, pe care mi-o relatez. "Ea nu are asta, ei ii trebuie aia, pentru ea e important sa..."

Dar sa stii, uneori, din dragoste, mi-as dori sa preiau o parte din problemele tale. Daca ar exista un utilaj special de ridicat / carat / incarcat / transferat / descarcat poveri sufletesti, m-as oferi ca pentru o bucata de vreme sa fiu platforma pe care sa le depoziteze cineva la mine. Sa poti si tu sa respiri un pic a liniste. Sa respiri usor, fara oftaturi, fara extra kilograme pe piept. Sa pleci intr-un concediu cu, cum il cheama..., actorul ala trasnet dupa care oftezi ca un copil care se gandeste la o jucarie. Da, ala, ala! Stiu sigur ca i-ai spus numele in gand. :o)

Sa stii ca as sta cuminte pana te-ai intoarce, as avea grija de ‘incarcatura’, i-as suporta hachitele si m-as comporta onorabil cu ea si cu toate sarcinile derivate. Si stii de ce? De dragul tau (in primul rand), dar si din spirit de responsabilitate. Pentru ca as trai cu senzatia ca daca mi le-ai dat mie... ai facut-o cu incredere.

Chiar... daca ai putea sa imi dai mie poverile astea, mi le-ai da? Ai putea sa le parasesti? Nu te-ai gandi ca nu vrei sa dai ceva ce e al tau de drept, de la care sigur ai ceva de invatat? Nu e ca si cand ai imprumuta un bolero pentru vreo ocazie speciala. Mai mult, nu te-ai gandi ca de fapt nu vrei sa renunti la ele, cel putin nu pana cand propria-ti constiinta nu le-ar sti impacate, asezate (in rafturi, pe culori, ordonate...) cumva?

Sa stii draga mea ca e o placere (uneori mica, mica) in fiecare durere (mare, mare), si fiecare lacrima sarata lasa o urma parfumata pe obraz. Furie? Uneori e buna si asta, te ajuta sa eliberezi energie. Tristete? Pai insasi melancolia are un iz de prafum dulce, nu crezi? Suparari? Cum o fi viata intr-o lume de sirop si miere, oare nu ni s-ar taia de atata dulce? Hehe, eu zic ca nici tu, intr-un final, nu ai vrea sa renunti la ale tale, asa cum sunt ele. Sa zicem (ca sa vezi ce indulgenta sunt, ha!) ‘grele’ in clipa de fata. (Daca ma gandesc la boli ireversibile si dureri fizice adevarate si moarte, s-ar putea sa ma razgandesc.)

Si atunci, ce imi ramane mie, prietena ta, de facut? Pai cred ca singura solutie e si cea dreapta: in primul rand, raman cu tine. Te ascult, preiau povestea la persoana a III-a, o disec, analizez, pitrocesc asa cum pot si ma intorc fluturand un steag alb, cu bratele larg deschise ca sa te pot imbratisa. Alo, alo... hai sa ne intoarcem la realitate, eu sunt aici, tu esti aici, noi doua, de mana, o sa depasim si asta. Romania o sa iasa din criza si o sa gasesti un job, o sa iti poti modela casa cum numai tu ai putea-o gandi, intr-o buna zi cineva are sa iti spuna cat esti de minunata si atragatoare si ai sa tresari de placere la bratul lui. O sa continuam sa petrecem minunate seri impreuna, o sa radem de trecutul asta tumultuos, o sa inflorim si o sa ne... cum zicea?, ah da: o sa ne slefuim incet incet, ca doua diamante nepretuite ce suntem. Oricum, iti garantez, the best is yet to come!

End of a love letter.

Cu dragoste, prietenei mele scumpe si dragi!

PS: Sa stiti ca prietena mea e o tipa mi-nu-na-ta, frumoasa, eleganta, sexy si desteapta. Asta o spun in cazul in care acest articol ajunge sa fie citit de vreun tip cu radacini irlandeze. Nu de alta, dar cand aude de irlandezi... ia foc, nu alta! Hmmm...

PPS: Stie cineva vreun irlandez misto de tot, inteligent si sarmant, liber si.. liber? Vine ziua prietenei mele!

19 sept. 2009

Cosmarul meu vine din ocean


In octombrie imi voi oferi marele cadou de a vizita Barcelona. E foarte posibil ca in urmatoarele saptamani sa scriu mai mult despre asta, cu biletele in buzunar si ghidul de la DK pe noptiera, probabil ca o sa inspir si expir numai ‘barceloneste’. Om vedea cat va voi intoxica cu asta.

Tot despre posibile (toxi)infectii este si acest post. Am fost avertizata ca in periplul nostru iberic vom manca numai peste si fructe de mare. Hait. Problem. Eu nu suport pestele. Ca sa nu mai zic de fructe de mare... Tentacule, picioruse, ventuze, culori fragezii, cruditati cu vinisoare de sange, cruste, mustati si mai ales un gust de... crud. Crud de pe fundul oceanului si pana in inaltul cerului, la Dumnezeu. Cam asta spun eu cand spun ‘vietati marine’, ceea ce iubitorii numesc cu duiosie ‘fructe de mare’. Realmente, habar nu am ce e asa apetisant in imaginea unor mini-animalute hidoase, carnoase, mustacioase si... mucilogene.

















Dragi iubitori de fructe de mare... nu mai am comentarii. Mi-au murit cuvintele. Regretele mele eterne (pentru pierderea mea, nu a voastra, deisgur).

Continuand pe tema fructelor de apa sarata, cuplat cu manierele la masa si mai ales cu manierele cand te afli in vizita la cineva... ce ma fac? Repet, eu nu mananc nici mustati nici receptacule, dar de data asta poate ar trebui sa fac un efort... Pana la urma, poate n-oi muri.

Ma si vad la masa: am farfuria in fata. In jurul carnii rosii, a celei negre, a bucatilor de scoici verzulii si a ramasitelor de carne cruda, a antenelor si firelor de mustati, a receptaculelor si inelelor de mici viermisori, am adunat multa paine, sosuri, salata verde multa, multa. La fiecare dumicat adun in furctulita mult cartof, orez, paste... dar si cate o bucatica de monstru. De altfel, am taiat monstrii din farfurie in bucati cat mai mici, astfel incat sa le pot inghiti direct, cu minimum de masticatie. Dupa fiecare gura de mancare, clatesc cu o gura de bere si zambesc. Expresia mea faciala si-a intiparit in memorie o singura postura, aceea de zambet largl, calm si comfortabil. Doar o tuse discreta, din cand in cand, ma poate trada, dar o dau pe seama unei viroze de acasa... Ma intrerupe un cosmar:

- Mai vrei? Am facut sa mancam pe saturate...
- Ah, nu, nu.. (Tusesc). Desi e delicios, deja m-am cam saturat. Am avut un pranz asa de consistent in avion...

Si cand ma gandesc ca as fi putut sa inventez o alergie virulenta, as fi putut sa scap.. Deh, n-am facut-o, sa-mi fie invatare de minte, mai bine imi vad de dumicati si ies basma curata. Pe un colt de farfurie imi salvez garnitura, pentru la final. Saving the best for last (mereu fac asta). O sa-mi prinda de minune carbohidratii astia, ca sa omor gustul ‘minunat’ care imi sugruma acum papila. Ma descurc binisor cu piciorusele astea negre de caracatita, in curand voi accepta si viermisorii, pardon, crevetii rozalii...

E bine ca invat din mers. Mi-am suprimat simtul mirosului si inventez noi modalitati de ingerare in regim de urgenta: cu putina saliva in plus, reusesc sa descompun mai usor gustul asta alunecos si senzatia de molusca vie care mi se plimba printre dinti...

Mda, stiu ca devine dezgustator tabloul, in ciuda politetii mele mai am putin si scuip aici pe scriitura, asa ca o sa ma opresc. De principiu, cam asa se simte o fructa de ocean in gura unui iubitor de mamifere. Cu toate astea.. Barcelona, here I come. Sper ca anul asta, in ciuda crizei, gainile si oile si vitele si porcii au continuat sa se inmulteasca. Ca tare-as adulmeca o friptura de miel si mi-as rasfata papila cu o vita in sange. Yummy... yum!

18 sept. 2009

Stop, To Relax


Am creat o noua categorie, denumita Stop, To Relax. Cu aceasta sectiune, iti lansez invitatia de a gasi, la nevoie, clipa de ragaz pentru a iti trage sufletul prin meditatie si vizualizare creativa. Nu este o intamplare faptul ca tu acum citesti aceste randuri, nici ca eu m-am decis sa scriu despre intamplarile, experientele si trairile mele spirituale.

De cate ori te vei intoarce la categoria Stop, To Relax, vei veni pentru o noua clipa de relaxare. Textele sunt menite sa iti aduca atentia asupra unui anumit subiect, iar imaginile te vor stimula sa alegi propria ta viziune asupra trairilor pe care le vei avea. Speranta mea este ca vei pastra aceste trairi si dupa ce vei inchide acesta pagina.

Vei gasi in fiecare zi aici o carte pentru meditatie. E oferita cu multa dragoste si incredere!




















Tempus incognitum


Din pacate noul layout al blogului meu prezinta un bug de neiertat: nu dateaza nicio scriitura (cu exceptia meniului in care sunt redate lunile). Si nici nu stiu cum sa rezolv chestiunea asta, altfel decat manual. Imi place tare layoutul asta cu iz de confiserie, dar ma seaca problema datei. Care se adauga celei cu ora – niciodata posturile mele nu sunt prezentate in timp real de la publicare. Ora care apare pe site e aberanta si nu merita atentia nimanui. Cu data insa, e mai grav. Si am remarcat ca problema se aplica tuturor scriiturilor mele. Blogul asta nu are coordonate de timp.

OK, dar problema mea e ca nu ma pot disocia de conditia mea umana. Si mai sunt si punctuala si parolista (zic eu). Si de la oras. Si regateana. Un cocktail complet ca sa fiu ahtiata si stresata de ideea timpului. De regula, am nevoie sa stiu raspunsul la intrebarile cand? si la cat? Faza asta imi aminteste de Monte Cristo, care la evadarea din inchisoare si-a socat salvatorii, intreband... in cat suntem azi? pai in 20. in ce luna? pai in iulie. si in ce an? Avea si de ce sa intrebe, bietul om...

Obsesia omului modern cu privire la timp e bine reflectata de prosperitatea industriei ceasurilor. “Tempus fugit” spune un proverb latin, dar de cand cu ceasurile de mana, de perete, de stalp, de gara, de magazin, de mall, de televizor, de radio.. parca fuge si mai tare.

Am citit la un moment dat ca americanii au facut niste cercetari si au ajuns la concluzia ca in unele orase din nordul continentului – in zonele industrializate – perceptia ca timpul fuge mai repede este mult mai mare decat in alte zone. Au analizat timpii de reactie ai bancherilor, ai functionarilor de la posta, chiar timpul parcurs de un trecator obisnuit dintr-un punct A intr-un punct B si au ajuns la concluzia ca unii traiesc mai ‘repede’ decat altii. Deh, avem si noi regateni repeziti, ardeleni molcomi... stiti la ce ma refer.

Personal, nu cred sa existe inventie umana mai inselatoare decat timpul. Ma intreb cum ar fi omenirea fara capacitatea de a intelege, percepe si masura timpul. Sau si mai bine: oare ce ar reprezenta notiunea de timp daca pe pamant nu ar exista oameni? Ce ar raspunde... un vultur, sau un cerb, sau un vierme la intrebarea ‘in cat suntem azi?!’ Cati dintre noi sunt cu adevarat dependenti de ceas, si cati pot sa functionez ceas, fara a avea unul? Cati dintre noi se mai trezesc dimineata fara alarma? Cati ar putea sa isi organizeze agenda zilnic (fie in gospodarie, fie in corporatie) fara a avea nicio idee despre cat e ora?

Hehe.. s-au dus vremurile Stonehenge, timpurile dictate de ciclul solar, de luna si anotimpuri si atat. Suntem dependenti de tehnica pana la nivel celular. Si ne mai intrebam de unde alienarea omului modern. Pai uite, azi o dependenta, maine alta, in cateva mii de ani eu zic ca se explica pe deplin distanta pe care am luat-o fata de noi insine.

Tocmai din cauza acestei dependente, cred ca voi fi si eu nevoita sa imi schimb layoutul, din nou. Nu zic cand si cum, ca pentru asa research trebuie sa mai ai si chef, dar constat cu relativa tristete ca trebuie sa renunt la aspectul de bomboniera (cum bine a zis o prietena, referindu-se la pagina asta). Fir-ar sa fie de timp trecator, inselator, grabit si... indispensabil!

Dar voi? Cum v-ar fi fara ceas? Cat rezistati fara sa stiti cat e ora? Cum va simtiti cand realizati ca v-ati inselat asupra datei din calendar, sau a zilei din saptamana? Desigur, in orice zi a saptamanii e placut sa traiesti cu senzatia ca e vineri...

PS: Vineri, 18 septembrie 2009

17 sept. 2009

O vizita la spital...



Joi, 17 septembrie 2009

Sunt in sala de asteptare a unui spital oarecare din Bucuresti si – pentru ca urgentele au prioritate – m-au anuntat ca programarea mea se devanseaza. Tocmai au primit pentru o tomografie cerebrala pe o batranica adusa cu targa. In prima clipa nu am vazut decat targa, biata femeie e atat de slaba si cadaverica incat se confunda cu cearceaful aruncat in graba peste trupu-i istovit... Infirmierii ghideaza cu grija targa, dar ceea ce discuta si mai ales c-u-m... imi aminteste de sictirul arhi-cunoscut al personalului medical in fata bolii si neputintei. “Auzi, mah, daca si acu’ incearca sa mai fuga, o sa se trezeasca cu o piedica la picior”. “Bai, taci, mah, nu-i mai da idei.” Vorbeau despre batranica, careia ii legasera picioarele de targa, dupa o noapte agitata probabil.

Langa mine asteapta pe un scaun cu rotile o alta batranica, parasita de infirmier intr-un colt, sub aparatul de aer conditionat care ii flutura rarele fire de par. E prea slabita sa se poata muta singura de acolo. Ii tremura mainile pe nasturii camasii, ii tot incearca in mod compulsiv, se teme sa nu se fi deschis vreunul, sa nu fie dezgolita cumva... Ma copleseste durerea din privirea ei ratacita, ma simt neputincioasa in fata acestor destine pe care, rand pe rand, viata le aduce intr-o fundatura de spital, la discretia unui infirmier si mila unei asistente pentru o vorba buna. Am intrebat-o daca vrea sa o mut de acolo, din pacate nu cred ca auzea, nu m-a inteles, m-am simtit mai prost sa descopar noi si noi manifestari ale alienarii...

Privirea unui om bolnav este cumplit de singura si goala. Am mai vazut privirea asta in ochii de un azuriu palit ai bunicii mele.. cand ii tineam mainile, ii numaram respiratiile si ma rugam pentru ea sa moara in pace. Atunci am vazut boala si moartea de aproape si m-am schimbat pentru totdeauna. Atunci am inteles ca dorinta noastra de a-i avea cu orice pret pe cei dragi langa noi, orice numai sa nu moara, e una dintre cele mai dure forme de manifestare a egosimului uman. Nu ii vrem langa noi pentru ca ii iubim, ii vrem pentru ca noi nu putem concepe viata fara ei, noua ne-ar fi greu, noi ne-am simti singuri, pentru noi nu e drept sa fim lasati sa ne descurcam cu absenta lor.

La tomograf, in spatiul claustrofobic al unui aparat din familia Enterprise / Star Trek, 30 minute au trecut ca un vis. Mi-a amortit mana si mi-au inghetat picioarele, imi vajaia capul de la zgomotele laserelor, in ciuda doapelor de urechi pe care mi le dadusera. Simteam o gadilitura in talpa piciorului sanatos, ma furnica deasupra sprancenei, un cot se cerea indoit... orice numai sa nu am stare pentru a sta nemiscata. In fata ochilor o eticheta avertiza “Atentie! Nu priviti direct inspre raza de laser.” - o interdictie care, fireste, mi-a cerut un anume efort pentru auto-control, pentru ca numai si numai la asta m-am gandit cateva clipe: cum o arata raza aia, tare m-as uita un pic la ea... De la un moment incolo, m-a furat astrologia, am numararat pe tavanul fals al salii stropii de vopsea strategic aruncati de parca ar fi format constelatii.

Timpul a trecut mai repede decat m-am asteptat, m-au descarcerat din stramtoarea orbitoare a laserelor, m-au scos de acolo, m-am incaltat, mi-am luat geanta, am iesit in anticamera, in hol, in curte, la soare, la lumina si sanatate. Si am plecat sa traiesc o viata sanatoasa inca, fericita cat poate, minunata in esenta ei, plina de bucurii si griji, dar plina totusi!

16 sept. 2009

Cele doua fete ale monedei




Am agreat ieri in urma unor dialoguri interioare ca ultima perioada prin care trec a venit in conformitate cu ceea ce mi-am dorit. Mi-am spus prea des ca tare mi-ar placea sa ma retrag intr-un loc linistit, sa am ragaz cu gandurile mele, sa pot sta cu ele atat cat voi simti nevoia. Zic eu ca toti trecem prin perioade de genul asta, in care vrem sa stam departe de colegi, prieteni, familie, copii, soti, prieteni, mame, verisori. Sa fim cu noi insine.

Universul mi-a dat ascultare, mi-a indeplinit dorinta. Odata cu luxarea genunchiului el a ticluit in asa fel lucrurile incat am stat singura, dupa ‘pofta’ inimii mele. Cu mici exceptii, cei care in mod normal imi sunt aproape au fost departe. Mama si prietena mea plecate, fratele departe si el, prietenii cu ale lor multe si marunte. Am stat singura cuc, am tot avut timp sa reflectez la ale vietii valuri starnite de curentii din ultimele luni.

Perioada asta mi-a pus la incercare rabdarea, puterea, atitudinea. Partea buna e ca mi-am pastrat pozitivismul. Partea mai putin buna e ca nu stiu daca am reusit sa inteleg cu adevarat de ce mi s-a intamplat luxatia asta exact acum, in anul de gratie 2009. Eu, care niciodata nu am avut stare si nu m-am potolit locului mai mult decat niste sesiuni de meditatie fugare?! Sa fie oare nevoie de acest ragaz pentru ca eu si constiinta mea sa avem timp de analiza? Cu asa speranta, am toate motivele din lumea sa imi pastrez buna dispozitie si increderea, in ciuda diagnosticului care ma duce din ce in ce mai aproape de bisturiu.

Uneori, in viata, e nevoie de astfel de perioade. Coincidente sau nu (dar cine mai crede in coincidente?!), ele apar in viata noastra tocmai pentru a ne disciplina in vederea auto-analizei. Culmea e ca fugim de perioadele astea ca de bau bau. Orice, numai sa nu ramanem singuri. Ne plictisim, ne plangem, ne victimizam...

O voce interioara imi spune acum: stai locului, traieste aceasta perioada asa cum vine ea, asculta la mesaje, gandeste-te la visele pe care le ai (culmea, debordez de activitate imaginativa noaptea). Tot ce sunt dincolo de fizic lucreaza pentru mine acum. In tot raul e un bine. Moneda are intotdeauna doua fete si dupa nori se arata soarele. Cam asa ma simt acum. O zi frumoasa si voua!

Later edit (ca bonus): Cat de minunata e melodia asta... Va amintiti? E din o mie noua sute opt zeci si doi!

15 sept. 2009

Like the wind...


Marti, 15 septembrie 2009


Aceasta melodie mi-a petrecut pasii in adolescenta. Cred ca m-am indragostit de Patrick Swayze de la prima vedere. Mi-a placut sensibilitatea lui, care - simteam eu - depasea granitele rolurilor pe care le juca (frumoase filme de altfel, imposibil sa nu miste sufletul meu de femeie).

Niciodata nu am vazut in el un barbat frumos, nici sex-appeal-ul care i-a adus titlul de 'cel mai sexy barbat', nici faptul ca aparea in toate revistele la rubrica de mondenitati, elegant, distins, special, intitdeauna cu un zambet cald pe buze. Nu asta ma atragea. Ma fascina privirea lui blanda si amintirea acestor melodii pe care le asociam cu momente si iubiri din adolescenta.

Dar uite, viata e ca vantul, zilele ca o adiere si vine momentul in care se opresc toate, nu se mai clinteste nicio frunza... Dumnezeu sa il odihneasca in pace!

14 sept. 2009

Pazea, conduc!


Luni, 14 septembrie 2009

N-am mai condus demult ca in prima zi. Sa tot fie 2 ani si jumatate. Dar astazi pur si simplu nu am mai rezistat, mi-am prins genunchiul cu mana, l-am indoit cat am putut si i-am aratat: asta e acceleratie, asta e frana, atat trebuie sa stii. Retine si misca-te cum iti cere el, Creierul.

Imi propusesem sa fac o proba. Sa scot masina din parcare, sa o intorc si sa o pun la loc, doar ca sa vad cum mai e... Abia s-a intors vineri din service (masina), unde a stat 3 saptamani pentru ca un nene pe care nu l-a ascultat piciorul a comandat prea tarziu fra-na, fra-na! El m-a facut sandvis, eu mi-am dat masina la straini si m-am simtit ca o orfana aproape o luna. Tot ce imi lipsea acum era sa o pun iar pe butuci, din cauza genunchiul meu rablagit la dans.

Vazand insa ca nu-i chiar asa proasta pozitia si rotitele genunchiului se invart, am dat inainte. Una peste alta, daca arunc acum aceasta scriitura pe ecran, inseamna ca genunchiul meu a cooperat. M-am dus unde am avut treaba si m-am intors, scrasnind printre dinti de durere la cate o frana sau accelerare. Dar nu m-am lasat. Am reintrat in rand cu lumea.

Acum ca ma doare iar piciorul recunosc: cam imatur comportamentul meu, chiar daca nu m-am miscat de pe prima banda si n-am iesit din 30 la ora. Putea sa se intample cine stie ce pe drum, sa se bruzuluiasca vreun ligament la mine si sa nu mai pot misca piciorul. Mai nefericeam si pe altii cu firea mea aventuroasa. Cu toate astea... recunosc, nu m-am putut abtine. Si oricum, am fost destul de convinsa ca nu risc foarte mult, doar imi cunosc genunchiul, vorba ceea, de vreo 30 si ceva de ani. In plus, mi-e dor de viata, de sanatate, de activitate, de iesit in lume. Dor rau!

Later edit: nepotu-meu isi face trivia... cum o fi condus matusa-mea... cu o mana pe volan, una pe frana si cu dreptul intzepenit pe acceleratie?! Hai ca m-am amuzat la asta :o)

13 sept. 2009

Post cu paranteze


Duminica, 13 septembrie 2009


Voi ati citit in copilarie Arta conversatiei, de Ileana Vulpescu? Eu nu, o citesc acum. O am in biblioteca de cand ma stiu, si stiu ce carti am in biblioteca. Candva, in adolescenta, m-am apucat sa le inventariez, le-am numerotat, le-am trecut pe un caiet acum pierdut. Ca intr-un dulap cu sertare multe, multe, titlurile cartilor cumparate de mama si tatal meu s-au pastrat in amintirea mea si cand reapar intr-o conversatie banala sunt in stare sa le si localizez.. Da, o am, e in corpul de la fereastra, e o carte cu niste coperti firave... Nu, nu am citit-o, dar interesant ca o mentionezi. Poate intr-o zi o sa ii vina randul.

Asa s-a intamplat cu Arta Conversatiei. M-am uitat pe coperta, este editia din 1980. Paginile sunt ingalbenite, grafica copertii ar putea fi privita drept infantila la ora asta, cand designerii isi etaleaza creativitatea in atatea mii de feluri si cu atata expresivitate. Titlul e scris cu litere mari, italice si impopotonate, fiecare, de virgulite romantice. O servanta cu oglinda, aurita, din lemn incrustat si cu portrete aplicate ca intr-un album vechi de familie, duce povestea intr-un trecut mai indepartat decat este de fapt. Ce tin in mana e desprins din vremea cand eu invatam sa merg...

Nu am mai citit demult o carte veche. Biblioteca mea e plina de viata tatalui meu, care probabil ar lega fiecare carte cumparata de un loc si un moment anume. Ce rau imi pare ca nu mai este aici, sa imi povesteasca! As sorbi fiecare vorba, fiecare poveste, fiecare cuvant. Stiu cat de mult il pasiona sa citeasca si cat de mult tinea la toate paginile astea, acum ingalbenite de vreme... Cand eram copil ma gandeam ca viata tatalui meu e compusa din momentele in care era plecat si momentele in care, pana in zorii zilei, citea pe canapea. Atat. Ore in sir, cand pe stanga, cand pe dreapta, lungit pe canapea, intorcea filele vreunui nou roman. Mai tusea, din cand in cand, asta era semnul ca mai e cineva cu noi in casa. Din vreme in vreme, se ridica pentru o cafea sau un Carpati fara filtru... A-mi fi iertata paranteza, e clar o stare indusa de Ileana Vulpescu. Si, vorba ei: oare cand o sa invat sa vorbesc despre parintii mei, si sa nu imi dea lacrimile?

Asa, deci o carte cu parfum de vechi... E ca o adiere povestea asta, dar o adiere in care fiecare frunza miscata nu trece neobservata, ba din contra, ai sansa sa o cunosti prin prisma unei minti suficient de destepte cat sa iti vina sa iei notite la fiecare nou rand. Plutesc printre primele cateva sute de pagini, cand in prezentul trecut, cand in trecutul trecut, cu doctorita Sanziana Hangan si pendularile ei printre ganduri, oameni si istorii care i s-au intamplat. “Nimeni nu ar vrea sa creada ca o femeie cu doi copii, care de-abia-si trage sufletul de ocupat ce-i, cu o meserie ca a mea, un om activ, prezent, cu un spirit suparator de critic, traieste atat de mult in imaginatie.”

Paranteza: Imaginatie? Nimeni sa nu inteleaga?... Pai eu unde eram? Aseara, inainte de a adormi, ma gandeam la mostenirea mea de la tata, o biblioteca mea plina de carti vechi, pe care atat le neglijez. Ah... ah... Ma gandeam cum ar fi daca din toate aceste carti ar iesi, ca prin vis, toate personajele. Ar iesi sa ne cunoastem cu adevarat, sa prindem a vorbi, sa le povestesc despre mine si sa-i intreb pe fiecare cate una, cate alta... M-am vazut in postura de gazda a sute de mii de figuri, care mai de care mai deosebite, ciudate, impopotonate, arognate, blande, epatante, preimejdioase, atractive, interesante oricum. In fantasmagoria mea, reuseam sa fiu o gazda buna. La a-mi imagina realitati stau asa de bine... Iar o sa rup firul devierii mele – e o chestie de moment, o stare dublata de tensiunea ce s-a acumulat in ultimele zile, de cand sunt rupta de viata mea obisnuita si stau numai in casa. Inchis paranteza.

Arta conversatiei. Da... Nu mi-am propus sa fac recenzia primei parti a cartii. O sa revin poate, cu ceva fragmente pe care deja am inceput sa mi le notez, separat, nu de alta dar o astfel de interpretare a vietii merita o farama in plus de atentie fata de altele. Oricum, ce pot sa va spun e ca am impresia ca rasfoiesc blogul unei femei, deschis la finele anilor ‘70. Fiecare capitol e un nou post, asemeni celor pe care le frunzaresc in fiecare zi, pe paginile voastre si ale altora. Dar asta e un jurnal al naibii de bine scris. Asa de bine scris, ca m-a dus acolo, in viata ei, m-a facut sa fiu in nenumarate clipe Sanziana Hangan. Desi, mai mult ca sigur eu la 40 ani nu voi avea o copila adolescenta si un copil de gradinita facut din flori. Sau, deh, cine mai stie?!

De fapt vroiam sa va indemn sa o (re)cititi. Cartea s-a republicat acum doi ani, deci sunt sanse sa o gasiti daca nu o aveti si voi, ca si mine, mostenire de familie...

11 sept. 2009

Ce dar minunat este viata!


Am petrecut ceva timp astazi rasfoind paginile in care sunt comemorati pe CNN miile de oameni care au murit pe 11 septembrie 2001. Am preluat o parte din portrete aici, pe pagina, numai ca sa va rog si pe voi sa petreceti macar un minut, privindu-i.

Viata este un dar minunat si atata vreme cat avem parte de acest dar... e pacat sa nu il pretuim asa cum se cuvine. Asa ca mie si prietenilor mei despre care stiu ca sunt uneori impovarati de griji si suparari, voua, celor pe care nu va cunosc, tuturor celor care ajung aici intamplator sau nu... un gand frumos despre viata, fie chiar si din respect pentru aceste suflete.

Daca ei ar fi stiut ca acea dimineata s-ar fi terminat asa, oare cum si-ar fi petrecut ultimele saptamani, luni, ani din viata?! Mie acest chipuri zambitoare imi spun atat de multe...
















Blog Widget by LinkWithin

Pur si simplu...

A person is never so empty as when he is full of himself.

Persoane interesate

 

Copyright © 2008 Green Scrapbook Diary Designed by SimplyWP | Made free by Scrapbooking Software | Bloggerized by Ipiet Templates