28 apr. 2009

Cercetatori din toata lumea... potoliti-va!


Cu greu imi pot abtine rasul in timp ce scriu aceste randuri. Asta pentru ca sunt sub impactul lecturii volumului 'In capatul laboratorului, pe stanga', de Edouard Launet (Editura Art, 2008).

Penibilul poate fi o sursa nesfarsita de hohote. Ce ma uimeste si mai mult este ca tocmai oameni cu diplome, doctori in ale stiintei - bine cunoscutii 'cercetatori' (americani... si nu numai!) - pot duce penibilul pana la culmea ilaritatii. Ei bine... asta ma face sa rad cu lacrimi. Si sa va recomand aceasta carte, ca o metoda de relaxare prin ironie la adresa... oamenilor de stiinta.

Autorul volumului a facut cu siguranta o super cercetare (la randul lui!) tocmai cu scopul de a gasi cam cu ce fel de preocupari isi pierd vremea o parte din oamenii de stiinta. In prefata volumului, el spune:

'...este mult mai usor sa gasesti un articol spumos decat o comunicare fundamentala, care are nevoie de ani buni pentru a i se descoperi importanta. Ne inselam mai des in legatura cu vinurile bordeaux decat cu sampania, perioada de sedere in pivnita e mai scurta, iar betia e mai rapida. Ca sa nu mai spunem ca material avem din plin. Stiinta spumoasa da pe dinafara cu aproape 20 articole pe saptamana, dupa calculele noastre; si tineti cont ca nu urmarim decat o fractiune din cele 200.000 de reviste stiintifice de pe planeta - atat din lipsa de timp, cat si din lipsa de mijloace.'

La Editura Art, am gasit o prezentare succinta, dar inspirata a cartii: "Stiati ca un porumbel poate face diferenta intre un Monet si un Picasso? Stiati de sistemul prin care breteaua sutienului nu mai cade? Stiati ca stângacii traiesc mai putin decât dreptacii? Dar ca pestii plâng? Sau ca si martienii trag pârturi? Ati auzit de iepurele fluorescent? Dar de fasolea fara fâs? Cum, somajul e contagios? E vata de zahar la supermarket? Insa nimic nu se compara cu acele curse de alergare pentru elefanti..."

Cam despre asta veti citi rasfoind 'In capatul laboratorului, pe stanga'. Asta, desigur, daca vreti, ca si mine, sa faceti o mica schimbare de ton, ritm si culoare in zona lecturilor curente. Ma uitam aseara ca mica lucrare a lui Launet a devenit brusc preferata de pe noptiera. Am desigur multe restante, stau toate acolo, in vrafuri. Pe noptiera mea zac acum, mai toate incepute: 'Unul' (Richard Bach), 'Iubita locotententului francez' (John Fowles), Sinuciderea fecioarelor' (Jeffrey Eugenides) si o minunata carte imprumutata recent de la prietena mea - A History of Spain. Asa se cheama cartea, nu prietena! :o) Evident, nici cu Marile Religii (Editura Acvila) nu am terminat, dar avand in vedere ca vorbim despre o lectura de cultura generala, imi ingadui micile escapade beletristice; la religie si educatie revin dupa pofta inimii. Pentru o vreme, ma dau cu rasetele prin lumea oamenilor de stiinta, o lume aberant de penibila si de haioasa uneori, o lume pe care v-o recomand si voua!


- - Extras din carte - -

Cascati acum, daca sunteti cu mine!

Omenirea poate fi impartita in doua categorii, una mai importanta ca alta. Pe de o parte, cei care incep sa caste cum vad pe cineva cascand. Bine-cunoscutul fenomen de contagiune: un cascat sanatos se ia si la altii, spune intelepciunea populara. Pe de alta parte, cei care nu dau atentie celor cu gurile pana la urechi (caci cascatul este cea mai frecventa cauza pentru luxarea maxilarului).

Dar ne face sa apartinem unei categorii sau alteia? O echipa condusa de psihologul Steven Platek, de la Universitatea Drexel din Philadelphia, crede care are raspunsul. Rezumand: oamenii sociabili sunt mai supusi acesti contagiuni. Cu cat te poti pune mai usor in pielea celuilalt, simtindu-i starea de spirit, cu atat ai mai multe sanse sa-l urmezi in spasmul sau. Pe scurt, totul sta in capacitatea noastra de empatie. In revista ‘Cognitive Brain Research’ (vol. 7, pp 223-227), echipa explica in ce fel i-a pus pe cobai sa vada filmulete cu oameni care casca non stop. De aici si alcatuirea celor doua grupe, in functie de reactiile observate la experiment. Au urmat testele psihologice pentru fiecare membru al taberei. Si, in fine, concluzia: daca ramai indiferent inseamna ca nu esti foarte priceput la relatiile sociale. Daca stam bine sa ne gandim, nu cumva persoanele schizoide (deci nu prea inclinate spre empatie), nu casca decat foarte rar?

Acest studiu urmareste deja sa elibereze o reteta pentru alegerea prietenilor: cascati acum, daca sunteti cu mine! Trebuie folosita cu precautie. Mai intai, poti da peste niste prefacuti. Apoi, e necesara o interpretare a rezultatelor in functie de context. Locul de munca nu e ideal sa faci un asemenea test. Ce-i drept, activitatile monotone favorizeaza aparitia cascatului repetat, asa cum au aratat studiile in cazul celor care lucreaza in schimburi. Deci, atentie la ‘falsele rezultate pozitive’!

Noptile de betie nu sunt nici ele prea grozave pentru asta. Cel mai bine ar fi dimineata, cand te dai jos din pat. Trezirea pare sa fie momentul privilegiat al asocierii cascat/intins, aflam din diverse studii americane. Din pacate, intre tine si persoana pe care vrei sa o evaluezi nu exista intotdeauna o relatie atat de stransa incat sa te trezesti alaturi de ea. Si, daca e sa se intample pana la urma, e cam tarziu pentru a evalua situatia in termeni de empatie.

In orice caz, nu e necesar sa te uiti fix in ochii subiectului pe care vrei sa il contaminezi. In 1989, psihologul Robert Provine, de la Universitatea din Maryland, a ajuns la concluzia ca fenomenul de contagiere poate avea loc indiferent de unghiul existent intre privirea celui care casca si privirea cobaiului (“Fata ca declansator al cascatului contagios”, articol aparut in Bulletion of the Psychonomic Society, vol. 27, pp. 211-214).

Evident, mai ramane o ipostaza: partenerul tau casca pentru ca il plictisesti de moarte. Asa ca ori schimbi subiectul de discutie, ori partenerul.

8 apr. 2009

Mesaj pentru Croitza


Astazi, in mod exceptional, adresez un mesaj catre prietenul meu, al carui nume de cod bine ales de-a lui sotie, este... Croitza. Cine il cunoaste, stie despre ce vorbesc. Asa ca zic:

Draga Croitza, nu stiu daca cineva a scris pana acum despre tine. Ca da, ca nu... e mai putin important. Tu trebuie sa stii ca noi, fetele, suntem absolut incantate sa te avem alaturi. Nu glumesc. Mie rar mi-a fost dat sa vad un barbat ca tine si cred eu asa... ca ai pus un fel de standard in randul prietenelor care inca isi asteapta sortitul. Sus tare l-ai inaltat!

Nu mi-am propus sa transform mesajul asta intr-o linguseala ieftina. Nici sa scriu despre cat esti tu de binevoitor, nici cum ne uimesti pe toate cu amabilitatea, deschiderea si vorba ta buna. Ah, nu voi vorbi nici despre cum niciodata nu te plangi de nimic, nu deranjezi pe nimeni, dar nici despre cum de fiecare data cand este nevoie te dovedesti atat de responsabil, un adevarat barbat. Iti dai seama... ar sari in sus marea majoritate a celorlalti barbati daca le-as spune (dar nu o sa le spun): Croitza e genul de barbat langa care orice femeie se simte protejata. Pentru ca e bun, bland si cald, dar in acelasi timp puternic, hotarat si res-pon-sa-bil. Si stie ce vrea. Si are o familie model si are prieteni pe care ii respecta atat de tare incat... sentimentul asta se intoarce inzecit cu altele, mult mai calde si mai profunde decat mesajul meu de-acum. Nici nu ar intelege cei din jur cum de pot eu sa scriu asa despre tine, om insurat cu o mandrete de fata, fara sa am nicio problema. Nu, nu o sa scriu despre asta, pentru ca s-ar putea crede ca m-am decis sa sterg niste scame de pe umarul tau si uite, in disperare de cauza, o fac public aici, pe blog.

In realitate totul a pornit de la o reteta de budinca de orez. M-am gandit instant la tine, la Dana si la dimineata din Spania cand ne-am pus toti trei pe creat lapte cu gris. Adica voi, ca eu mai mult spectator, nu ma innebunesc asa tare tocmai dupa grisulet.

Bine. Am lungit mult vorba, pentru ca am vrut sa spun ca sunt o norocoasa sa te am prieten. Mai departe... un mic cadou pentru papila ta innebunita dupa dulciuri si budinci, pentru bucataria dotata cu atatea lucrursoare de care ai grija cu migala, pentru meticulozitatea si placerea cu care gatesti si pentru bucuria cu care... in general... tu si Ioana Musetzel ne primiti in caminul vostru, rasfatandu-ne cu bunatati si bunatate!

Gata. Sa gatim, ca la asta ne pricpem de minune!



Budinca de orez cu ciocolata si fructe pentru Croitza

325 g orez pentru risotto
l lapte
1 pahar vin alb
100 g unt
100 g ciocolata alba, rasa
100 g ciocolata amaruie, bucati
menta proaspata
fructe: capsuni, zmeura... ce ai la indemana :o)

cateva migdale, fistic pentru ploaia de la final
vanilie
zahar
un varf de cutit de sare


Intr-o cratita de marime potrivita, cu peretii inalti si fundul gros, topeste la foc mic 2/3 din unt si si vanilie, timp de 1 minut. Adauga orez si cateva linguri de zahar tos, dupa gust. Adauga vinul, amesteca pana acesta se evapora. Apoi adauga treptate laptele. Orezul trebuie sa fiarba la foc mic, constant, 16-17 minute, amestecandu-l cat mai des. Astfel amidonul va iesi din boabe, iar orezul va ave aun aspect cremos si matasos, foarte asemenator cu un risotto italian clasic. La sfarsit, orezul trebuie sa fie moale, dar cu boabele intregi. Se ia cratita de pe foc, se adauga ciocolata alba rasa si restul de unt, se amesteca, se pune capacul si se lasa cateva minute.

Se pune in farfurii, se infig cateva bucatele de ciocolata amaruie in fiecare gramajoara de orez, apoi se pun felii de capsuni sau zmeura sau ce ai la indemana si.. niste frunzulite mici de menta. Nu uita de ploaia de samburi presati. 2,3 migdale, 2 fire de fistic...

Pana te asezi la masa, ciocolata amaruie trebuie sa se fi topit deja. O adevarata desfatare, nu-i asa prietene?! :o))


Salutari si miss you!

7 apr. 2009

Cele 10 minute


Despre Andressa stiu demult. In clipa in care eu i-am descoperit blogul, era mare valva in sat pe tema acestuia. Nu sunt printre cei mai impatimiti fani, poate ca nu am fost eu pe aceeasi lungime de unda cu textele, dupa care nici ea nu a mai fost la fel de prezenta. Ma rog, poate ca a ramas ceva de descoperit 'acolo' si poate ca ziua asta a venit. Astazi am descoperit cele10minute si chiar imi place! Hope you do too.

2 apr. 2009

Intentii bune pe drumul catre infern


In lumina ultimelor zile, dupa ce am avut sansa sa particip la un extraordinar workshop de meditatie ZaZen, ma duc sa ma asez si... sa stau. Asta a facut si Buddha. S-a asezat si a stat. Se zice ca a stat sub copacul Bodhi, intr-o singura postura, absolut neclintit... vreme de o saptamana. Sau, spun alte mituri, a stat atat de mult, incat in mainile sale si-au facut cuib pasarele, iar la ochi au testut panza niste paienjeni. Cand a vrut prima oara sa se miste, a vazut cuibul din maini si faptul ca ouale nu au eclozat... asa ca a ales sa cada din nou in transa. Mai tarziu, nemiscand pleoapele pentru a nu rupe panza paienjenilor, i-a urmarit pe puii neajutorati, cazand apoi din nou in transa. S-a miscat abia dupa ce a obtinut extazul eliberarii, dar intre timp pasarelele si paienjenii plecasera in lumea lor... Hm... destul de creepy imaginea, nu ma vad facand gaura in podea in spatiul pe care mi l-am amenajat special pentru astfel de momente. Totusi, judecand sau nu cu infinita creativitate a miturilor, omul a devenit un cineva. Atatea milioane de adepti sustin ca drumul oferit de Buddha spre iluminare este de fapt suprema cale catre adevarata fericire. Eu, din spatiul meu modest, caut odihna si relaxare.

Imi veti ierta asadar absenta din acest spatiu. Nu fac nimic interesant de care sa nu povestesc, imi rasfat doar putin spiritul, imbarbatandu-l cu meditatie prin nemiscare. Ca sa raspund unei prietene... da... iti amortesc rau picioarele cand nu te misti deloc timp de jumatate de ora sau chiar o ora. Dar again: cine are nevoie de picioare atunci cand sta?! :o)

Am aflat o groaza de lucruri interesante la workshopul asta. Marea majoritate sunt chestiuni care te pun pe ganduri si iti releva o cu totul si cu totul altfel de viziune asupra vietii. Nu ca mi-ar fi fost straina viziunea... dar ce bine stam cu teoria, hehe... ! M-a frapat cand insusi Maestrul Dokusho a replicat unui elev curios sa stie daca intentia conteaza in 'salvarea' spiritului. 'Tinere, nu stiu ce sa iti spun. Mai bine il citez pe Alighieri... El spunea ca drumul spre infern e pavat cu intentii bune'.

Aha. Si eu, Maestre, ma pot lauda cu o meeeega salba de bune intentii. Am gandit bine, am vrut sa fac bine si uneori mi-au iesit lucrurile fix cum nu m-am asteptat. Cred ca Domnia Ta bine zici. Daca nu ma pun pe fapte... tot pe aceeasi poteca spre infern circul. Iaca solutie: ma pun pe stat, ca dovada a intentiilor mele ce se pot transforma in fapte de sine statatoare. Si meditez.

Ca o picanterie in povestea asta cu meditatia, m-am convins de faptul ca pozitia lotus, specifica asiaticilor budisti, cea cu picioarele impreunate langa corp... este absolut ingrozitoare cand vine vorba de confortul unui amator. Ma refer la adevarata pozitie, nu cea pe care o adoptam cand ne asezam la taclale, tolanindu-ne pe o perna sau pe jos. Aia e un mic fleac, nu e pozitia budista. E o ramasita a ceea ce se vrea a fi lotusul. Daca nu ma credeti, incercati sa stati in aceasta pozitie, pe o perna inalta, indoind genunchii, lipindu-i de podea si, mai ales, sprijinind calcaiele pe coapsele interioare, in zona inghinala. Intai stangul, apoi dreptul. Cam asa-i pozitia lotus. Dau o bere cui rezista 5 minute in asa echilibru, fara sa miste nicio pleoapa, din prima incercare. Eu am clacat dupa primele 30 secunde. Asa ca astazi practic jumatate de sfert de lotus. Jumatate de sfert, cat e asta? O optime?!

Adevarul este ca de cand l-am auzit pe Maestru vorbind despre intentii care nu au finalitate in fapte, sunt sub impactul vorbelor sale. Vrem sa facem lucruri, ne straduim sa construim lumi, ipostaze, contexte si intamplari, toate manate de intentii si dorinte, dupa care ne izbim de zidul dur al realitatii neputintei noastre. Credem ca lupta si straduinta sunt suficiente pentru a gasi implinirea, in orice ipostaza e potrivita pentru noi. In realitate insa, nefacand ce ne propunem, traim intr-o mare iluzie, aceea construita de cel mai puternic personaj din vietile noastre: gandul. Parsiv personaj acest gand si lumea lui mentala. De-a lungul vietii, perceptia noastra cu privire la implinire personala si fericire se schimba. Si intentiile odata cu ea. Un anumit lucru ne face fericiti cand suntem copii, altfel de nazuinte avem in adolescenta, altceva vrem la 20 ani, la 30 ani, la 50 ani... Spre fine, evident, ne coplesesc altfel de asteptari. Si toate sunt manate de cautarea fericirii. Vrem fericirea, acesta e motorul existentei noastre. Ca, din pacate, atunci cand fapta ne este la indemana, sa diluam puterea obiectivului initial schimband cursul, gasind scuze, schimband directia. Dupa care, intr-un final apoteotic, ajungem sa ne intrebam de ce nu ne-a iesit ecuatia initiala. Pai... zic si eu: de la lotus complet la jumatate de sfert... e lung drum, nu? E vorba de multe, multe, multe alte sferturi lipsa. Si fara multe, multe, multe exercitii cu sine, tot lipsa vor fi aceste sferturi, tot stirbit va fi rezultatul final. Intentia nu imi lipseste, Maestre. Cu sferturile lipsa din poveste stau mai greu.

Cu chestiunile pe care nu le-am dus la bun sfarsit, asa cum mi-am propus sa fac. Asa ca... ma duc sa ma asez si sa stau. Poate in cateva luni, practicand cu consecventa pozitii si pozitii, compun macar... un sfert complet de lotus. Ca taaare mi-l doresc! Ba chiar... sunt convinsa ca in cateva luni o sa il reusesc si atunci... hihi... mare va fi bucuria eliberarii!

Blog Widget by LinkWithin

Pur si simplu...

A person is never so empty as when he is full of himself.

Persoane interesate

 

Copyright © 2008 Green Scrapbook Diary Designed by SimplyWP | Made free by Scrapbooking Software | Bloggerized by Ipiet Templates