24 feb. 2009

Brad: 44. Benjamin: 87. Eu: incotro?


Uneori ma privesc in oglinda, imi mangai fata, imi studiez varsta. Pentru ca nu prea am ce face, imi certific nou aparutele riduri gandindu-ma... incotro mergi? Cum vei fi peste 10 ani? Dar peste 20? Dar peste 30? Dar la 80 ani (if ever)... cam cum iti vei purta viata pe chip?!

Sunt de parere ca numarul de riduri de pe fata unui om spune foarte multe lucruri despre modul in care si-a dus viata. Nu stiu de ce... asa vad eu povestea asta. Cu putin talent, ai putea citi printre santurile de pe frunte despre povestile de amor ratate in tinerete sau despre bataile de cap de pe job. Un cititor perseverent nu s-ar lasa pacalit nici de tonele de crema aplicate de o (ne)constiincioasa ca mine inainte de culcare. Ma rog... divaghez fara sa vreau. Imi accept fata si ridurile, dar recunosc... uneori ma enerveaza ca - dupa toate cele - timpul isi lasa amprenta si pe sub ochisorii mei albastri. D'oh!

Poate si din pricina asta m-a impresionat atat de tare Benjamin Button si-a lui poveste. Aici gasiti informatii despre cum au realizat toate efectele vizuale de pe urma carora s-au ales cu un Oscar.

Sincer, m-as da pe mana lor pret de o sesiune. Sa imi vad si eu chipul si bustul pe la 80, 90... Just out of curiosity :o)

21 feb. 2009

Tema pentru weekend


20 feb. 2009

Fri-day-dreaming in the snow




Scrisesem si un text legat de momentul asta... dar s-a sters cumva, nu am habar cum. Ideea era ca m-am mutat din birou unde e cald si bine pe un balansoar pe balcon, m-am infasurat cu o patura groasa, m-am concentrat pe cana de vin fiert ce-mi abureste fruntea si am stat cu fulgii astia nebuni si fericiti... pret de cateva secunde. Frigul imi ciupea obrajii, dar nu mai conta. Iubesc zapada asta tarzie, prea tarzie pentru nervii nostri intinsi deja suficient de tare dupa atatea zile scurte si umede. Imi place burzuluiala asta de februarie, desi astept primavara. Pana la urma... afara e ce trebuie sa fie. Noi distorsionam prezentul si cumva, in loc sa ne bucuram de iarna din 20 februarie, visam la primavara. Ei, uite ca m-am mutat pe balcon sa ma bucur de iarna!

PS: Raducule, multumesc pentru suportul tehnic! :o)

16 feb. 2009

Fluturii cu miile... zboara pe campie!


Am aflat ca sunt sanatoasa. Tun. Tun de sanatoasa.

Am sunat la cabinet, cu nod cu tot, cu vocea franta, sa o intreb pe asistenta Luminita daca mi-au sosit analizele. Si cica da. Aia negativa, aia negativa, aia negativa. Tiii... numai de bine. Cand ma gandesc la cat de tare am ignorat de atatea ori variate aspecte ale sanatatii mele, aproape ca nu imi vine sa cred ca asta e rezultatul pe o anumita bucata din al meu trupusor. Vorba doctorului, care de cate ori ma vedea protapita in cabinet ma lua tare:

- Iar ai venit. De ce esti aici?
- Pai vreau sa vad daca sunt OK.
- Pai doar de aia? Nu ai nimic, niciun simptom, nicio problema, si ai venit sa te verifici?
- Pai stiti, trebuie. Nu am facut-o niciodata ca la carte. Si simt eu ca nu e ok. Ignor de prea multa vreme aspectul asta si nu cred ca e bine.
- Hm... domnisoara... nu cred ca te pot satisface. Dumneata ai venit cu sacul de griji, s-ar putea sa fii mai sanatoasa decat te astepti. Sacul asta e problema. Poate nu cauti unde trebuie. Dar o sa vedem, facem analize initiale si mai vedem.

Si iata ca se confirma ce mi-a spus omul. Vestea buna e ca sunt sanatoasa. Vestea mai putin buna e ca mai am de investigat niste chestiuni. Ca de exemplu ce sa fac cu sacul ala de griji :o). Dar, again, vestea buna e ca o fac deja!

Pentru asa o veste, sunt tare fericita. Din clipa in care am inchis telefonul am inceput sa fredonez o melodie si cateva versuri ratacite in memoria mea. Fluturii cu miile... zboara pe campie...

I-am intrigat pe colegi:
- Ce e domne' cu veselia asta pe tine?
- Ehe, sunt sanatoasa da?! SUNT!
- Si cu melodia asta ce e?
- Nush sa-ti spun de unde am scos-o, asa mi-a venit... Dar nu mi-o amintesc pe toata... Stiu doar atat: Fluturii cu miile... zboara pe campie!!

Noroc cu Google. Am gasit poezia, stiu melodia, cantecul e la indemana. Poata va amintiti si voi...

"Infloresc gradinile"

Infloresc gradinile
Ceru-i ca oglinda
Prin livezi albinele
Si-au pornit colinda.

Canta ciocarliile
Imn de veselie
Fluturii cu miile
Zboara pe campie.

Joaca fete si baieti
Hora-n batatura
Ah! De ce n-am zece vieti
Sa te cant natura!

11 feb. 2009

Sunt responsabila, nu vinovata


Am de ales intre a ma judeca pentru ceea ce mi se intampla si a-mi observa reactiile si starile. Cel mai adesea, in lantul actiune - reactiune mi se intampla sa strecor imediat in joc judecata. Am facut asta... sunt ‘asa’. Nu e bine ca sunt ‘asa’! Oare de ce sunt eu mereu ‘asa’?! Am spus asta... deci sunt ‘asa’. Am gresit acolo... Ah, evident, ca de obicei, eu gresesc.

Altminteri, parca nici nu imi pot percepe reactiile si starile. In mod absolut inconstient, ma blamez intr-un fel sau altul pentru a fi fost... eu. Un ‘eu’ la care nu ma gandesc suficient de serios cand mi se intampla cate o chestie. Un ‘eu’ de care cam fug cand vine vorba de greseli repetitive. Deh... cui ii convine sa s-c-h-i-m-b-e lucrurile cu sine? Se stie ca nu e usor...

M-am prins insa: in mod evident, sar o etapa importanta in acest proces al convietuirii cu sine si cu ceilalti. Aceea de a imi observa reactiile si starile. Cum? E poate cel mai greu fapt, acela de a fi constienti de noi insine in mod obiectiv. Perceptia propriilor stari nu este altceva decat o stare de atentie accentuata cu privire la ce am facut sau la modul in care ne simtitm. Si asta nu implica un efort deosebit. E ca si cum nu faci nimic, dar nu inseamna inactivitate. E o stare de alerta receptiva si dinamica. Am facut un exercitiu, alegandu-mi un obiect care sa ma reprezinte si l-am privit. Am perceput imediat diferenta intre modul in care gandesc si cel in care mi-ar placea sa gandesc. Starea de observatie, asta e ce imi lipseste (printre altele!) :o). Privind obiectul, m-am detasat de mine in fapt, gandindu-ma la sine ca la un ceva din afara.

Imi dau seama ca sunt destul de teoretica intr-un subiect care pe mine m-a impactat foarte mult. O sa incerc un exemplu, care cred ca poate fi valabil pentru noi toti. Privind de la dreapta la stanga...



In loc sa spun ce gandesc, tac, ceea ce inseamna ca ma interiorizez atunci cand lucrurile ma depasesc. Interiorizandu-ma, nu mai comunic. Lipsa de comunicare ma duce intr-un stadiu de crunta frustrare. Pentru mine personal, aici mai apare o coordonata, oarecum amuzanta: vorbesc mult, dar multe din cele spuse sunt vorbe goale.

Nu ascult ce mi se spune. Aud, dar nu ascult. Afirmatiile ce imi sunt adresate ajung in capul meu fara un inteles pentru mine, trec pe de laturi si ma lasa cu aceleasi convingeri eronate, ca as fi inteles ceea ce mi s-a spus. Nu parafrazez, nu imi insusesc cu adevarat ceea ce mi se imputa, nu ma gandesc la consecinta a ceea ce spun sau fac asupra altora sau asupra mea.

Nu vad. Privesc, dar nu vad. Retina mea percepe in nanosecunde imagini, dar o face omitand lucruri de esenta ce ii sunt dezvaluite. Ma amagesc foarte des. O fac pentru ca evit sa vad adevaruri in jur. Ochii mei sunt de multe ori inchisi, in miezul zilei.

... si analiza poate merge mai departe. Facut bine, exercitiul cere toleranta si ingaduinta, fara a lasa sa apara in jur niciun 'zvon' de... self-punishment.

Eu am ajuns la concluzia ca ar trebui sa ma observ mai des. Si sa schimb sintagma atunci cand imi evaluez actiunile sau inactiunile. Altii ma pot blama, eu insami am alegerea de a ma responsabiliza. Asa ca e cazul sa schimb placa si spun ca.. da... sunt responsabila de faptele mele, nu vinovata pentru ele.

Se mai simte cineva vinovat? Sau... responsabil? :o)

10 feb. 2009

Pe drum spre rai si iad


‘Pentru moment, persoana de care ma bucur cel mai mult este Ketut. Batranul – cu adevarat unul din cei mai fericiti oameni pe care i-am intalnit vreodata – se deschide total inaintea mea, accepta sa ii pun cele mai insistente intrebari despre divinitate si natura umana. Imi plac tehnicile de meditatie pe care mi le-a aratat, simplitatea amuzanta a ‘zambetului in ficat’ si prezenta reconfortanta a celor patru frati spirituali. Ieri mi-a spus ca stie 16 tehnici diferite de meditatiesi foarte multe mantre pentru tot felul de lucruri. Unele au scopul de a aduce pace si fericire, altele sunt pentru sanatate; dar altele sunt pur mistice, il transporta in alte zone ale constiintei. Mi-a spus, de exemplu, ca stie o tehnica de meditatie care il duce ‘la sus’.
- La sus? Ce e la sus? am intrebat eu.
- La sapte niveluri sus, raspunde el. La rai.

Auzind atat de cunoscuta idee a celor 7 niveluri, l-am intrebat daca vrea sa spuna ca meditatia lui reusea sa-l duca prin cele 7 chakre sacre ale corpului, pe care le cunosteam deja din youga.
- Nu chakre, mi-a explicat. Locuri. Meditatia duce pe mine in 7 locuri din univers. Sus si sus. Ultimul loc ajung la rai.
- Ai fost in rai, Ketut?
A zambit. Normal ca a fost, mi-a raspuns. E usor de ajuns in rai.
- Cum e acolo?
- Frumos, totul frumos acolo. Toate persoanele frumoase sunt acolo. Raiul e dragoste.

Dupa care Ketut mi-a spus ca mai stie o tehnica de meditate. ‘La jos’. Meditatia asta in jos il duce la 7 niveluri dedesubtul lumii. E o tehnica periculoasa. Nu e pentru incepatori, e doar pentru un maestru. Am intrebat
- Daca in primul caz urci in rai, atunci inseamna ca in al doilea fel de meditatie cobori in...?
- Iad, mi-a terminat el propozitia.

Interesant. Conceptele de rai si iad nu sunt idei cu care sa te intalnesti prea des in hinduism. Hindusii concep universul in termen de karma, un proces continuu in decursul caruia nu ‘ajungi’ nicaieri definitiv la sfarsitul vietii – nu in rai sau in iad -, ci esti ‘reciclat’ inapoi pe pamant sub o alta forma, ca sa iti poti rezolva toate greselile sau relatiile ramase neincheiate in viata anterioara. Cand, in final, atingi perfcetiunea, iesi complet din ciclu si te topesti in marele Nimic. Notiunea de karma presupune ca raiul si iadul exista doar pe pamant, unde avem posibilitatea sa le cream chiar noi atunci cand – in functie de destinul si caracterul fiecaruia – alegem sa facem fie binele, fie raul.

Conceptul de karma mi-a placut dintotdeauna. Nu chiar la propriu. Nu neaparat pentru ca as crede ca as fi fost paharnicul Cleopatrei, ci intr-un sens mai metaforic. Filosofia karmica ma atrage in plan figurat pentru ca, si pe parcursul unei singure existente, e evident cat de des trebuie sa ne repetam greselile, ramanand supusi acelorasi dependente si acte comuplsive, care genereaza iar si iar aceleasi rezultate catastrofice si dureroase, pana cand reusim sa ne oprim si sa le indreptam. Aceasta e lectia suprema a karmei si, in treacat fie spus, a psihologiei occidentale: rezolva-ti acum problemele, pentru ca altfel vei avea de infruntat consecintele lor mai tarziu, cand vei strica din nou totul. Or, tocmai repetarea aceasta a unei suferinte este, de fapt, iadul. Daca reusesti sa iesi din cercul nesfarsit al repetarii greselilor, ajungand la un nou nivel de intelegere, acolo vei gasi raul.

Dar Ketut vorbea altfel despre rai si iad; vorbea ca si cand ar fi locuri reale din univers, pe care el chiar le vizitase. Sau asta intelesesem eu. Am vrut sa clarific lucrurile si l-am intrebat:
- Ai fost si in iad, Ketut?
A zambit. Normal ca fusese si in iad.
- Cum e in iad?
- La fel ca in rai, a venit raspunsul.

Mi-a observat nelamurirea si a incercat sa explice:
- Universul e un cerc, Liss.
Tot nu eram sigura ca inteleg.
- La sus, la jos – la sfarsit, toate la fel, la fel.

Mi-am amintit ceva din vechea mistica cretsina: Cum e deasupra, asa si dedesubt. Am intrebat:
- Atunci cum faci deosebirea intre rai si iad?
- Cu drum pe care mergi. Rai mergi sus, prin sapte locuri fericite. Iad, mergi jos, prin sapte locuri triste. De aia e mai bine pentru tine sa mergi sus, Liss. Rade.
- Adica e mai bine sa iti petreci viata pe drumul care duce in sus, prin locurile fericite, daca destinatiile – raiul si iadul – sunt oricum la fel, nu?
- La fel, la fel, spuse. La fel la sfarsit, asa ca mai bine fericit pe drum.
Am continuat:
- Deci daca raiul e dragoste, atunci iadul e...
- Si iad dragoste.

M-am gandit o vreme la treaba asta, incercand sa pun totul cap la cap. Ketut a ras din nou si m-a batut afectuos pe genunchi.
- Mereu greu pentru persoana tanara sa inteleaga asta!’

* * * * *

Mi-a facut placere sa reiau pentru voi acest fragment din ‘Mananca, roaga-te, iubeste’, un roman scris de Elizabeth Gilbert, lansat de Humanitas anul trecut. Do try it. Calatoriti cu aceasta femeie in 3 tari, Italia, India si Indonezia, in cautarea sufletului si a descoperirii de sine. M-am delectat in aceasta aventura, regasindu-ma in personajul Liss in nenumarate momente, gasind aceleasi trairi, ganduri, dorinte, dureri si frici. Dar mai ales, m-am bucurat sa mai descopar o bucatita ca misticism in intunecimea ashramului in care Liss sta in India si a companiei lui Ketut, un vraci balinez cu varsta misterioasa...

6 feb. 2009

Cine sunt eu? Cand sunt eu?


Prima oara cand am facut o meditatie am avut norocul sa mi se intample si... ‘ca la carte’. Evident eram foarte pregatita pentru noi intamplari, pentru ceva nemaiintalnit, ceva care sa ma depaseasca pe mine si limitele mele. Frematam de curiozitate, ma chinuia setea de cunoastere si alergam dupa orice clipa care mi-ar fi putut oferi un raspuns cu privire la... cine sunt eu?

Aveam in camera 2 Maestri Reiki, meditatia era dirijata, am plutit in lumea nematerializata pret de zeci de minute, m-am intors, am scris amintirea calatoriei si am incercat impreuna cu maestrii sa intelegem ce mesaje mi-au fost revelate. M-am intalnit cu mine... asta e ce imi amintesc ca fiind relevant.

Putin stiam eu atunci despre ce mi s-a intamplat exact. Acum imi dau seama ca de fapt, din acel moment si din cele premergatoare lui, evident, m-am schimbat fundamental. Au fost clipe de istorie acelea, pentru mine. Am avut sansa – pret de o clipa - de a ma privi si din interior, de a ma confunda cu linistea, iubirea si pace dinlauntru. Celalalt chip al fiintei mele, un chip fara chip, fara limite, fara granite, fara framantari, dar mai ales fara ganduri. M-am intalnit cu eu. Stiti voi ce puternica si de neuitat poate fi o astfel de intalnire?!

Inutil sa amintesc ca traiesc cu nostalgia acelor clipe. Setea mea e neostoita, are nevoie in permanenta de experiente similare.

Cine sunt eu...? Cine sunt eu...? Cine...?

Ma preocupa obsedant aceasta intrebare. Amintirea acelui moment este foarte vie. Uneori il reconstitui cu o precizie care imi da fiori. Iar asta imi da speranta ca de fapt... chiar stiu raspunsul. Ca de fapt eu sunt acum, aici, ceea ce se prezinta dincolo de foietajul gandurilor si al conditionarilor unei constiinte dominate de un personaj mic si certaret... pe care il numesc amuzata “Micutzul Ego”. Eu sunt aici si acum, inlauntru si in afara.

Sunt pe un drum fara intoarcere si fara final – cel putin nu in acceptiunea lumeasca de final :o). Dar de drumul asta sunt incantata... Ma bucur sa constat ca - pe masura ce trece timpul - il urmez cu mai multa incredere, daruire si, mai ales... acceptare. Ma bucur ca fac acest drum. E un drum spre iubire.

Azi e o zi frumoasa. In lumea mea de afara e soare, iar inlauntru e pace. Azi e acum, aici, cu mine. Azi e o zi frumoasa.

5 feb. 2009

Ma numesc Scandal, caut stapan pus pe iubire




El este Scandal, are un an si un pic, o prietena l-a gasit duminica la usa iar o alta l-a adoptat, temporar. Acum Scandal e in cautare activa de un proprietar detinator de suflet si camin calduros.

I s-au facut analizele, toate, pisicuta este sanatoasa. Singurele simptome prezentate pana in prezent sunt de... educatie in-house. Are pernutele pe labute curate, isi cauta ladita, consuma mancare speciala pentru pisicute - de aici am dedus noi ca e pisica de apartament, probabil s-a pierdut in vartejul noptii de sambata spre duminica... De cuminte este cuminte si tare comunicativ.

A, si are si un doctor de familie extraordinar care il asigura pe viitorul proprietar ca se va alege cu un prieten sanatos tun, cu analize si vaccinuri la zi.

Daca stiti pe cineva in cautare de pisicuta... scrieti-mi va rog! Adresa mea este anicro77@gmail.com.
Blog Widget by LinkWithin

Pur si simplu...

A person is never so empty as when he is full of himself.

Persoane interesate

 

Copyright © 2008 Green Scrapbook Diary Designed by SimplyWP | Made free by Scrapbooking Software | Bloggerized by Ipiet Templates