13 nov. 2008

Bal mascat, durere de cap


Sunt in cautare de costum pentru bal mascat. Si am nevoie de voi.

Asta facem anul asta la petrecerea de Craciun, ne deghizam care te miri in ce, bem dansam si chiuim ca am tras la greu in ultimele 12 luni din viata. Tiii, asta chiar e motiv de veselie :o).

Nu vreau sa ma imbrac in orice imi pica in mana. Sunt o gramada de site-uri de unde se pot inchiria sau cumpara costume. M-am uitat ieri pe cateva din ele - http://www.carnavalfiesta.com/, http://www.costumatii.ro/, http://www.costume-de-carnaval.ro/. E o adevarata nebunie din punct de vedere al ofertei. Nici nu iti trebuie imaginatie, costumele starnesc si pe cel mai insipid personaj....

DAR, un lucru e sigur. Nu tot ce vezi iti spune ceva. Cred ca e important ca un costum de carnaval sa te reprezinte. Sa ai ceva in comun cu personajul pe care il intruchipezi, sa potentezi vreo trasatura fizica, sa poti reprezenta un personaj care iti aminteste de ceva, catre care aspiri sau, din contra, pe care il detesti. Numai sa-l detesti intr-un mod amuzant, si umorul asta sa te prinda. In plus, o costumatie potrivita e si lejera, iti permite sa te misti natural. La toate astea se adauga factorul costuri. Sunt dispusa sa cumpar un costum, dar macar sa fie ceva ce voi mai putea purta la ocazii similare. Si asta implica... sa fie practic. Usor de pus si de dat jos, lesne de modificat eventual... Hehe, ce de criterii...

In jurul meu, colegii debordeaza de inspiratie. Unul se doreste a fi Gogu’ de la gaze pentru ca are o masca speciala acasa si o va folosi macar acum; altul vrea un machiaj special ca sa fie luat drept un betiv care tocmai a iesit dintr-o altercatie la bloc; altul cauta cu inversunare pistol sa mearga cu palaria de cowboy pe care o are acasa; se mai discuta de uniforma de politist pentru a-l juca pe Cioaca; si de ochelarii celor din Matrix; si de doctori, piloti, Boney M, Bill Gates... De cate si mai cate!

La femei, evident, e mai dificil. Cine, doamnelor, nu s-a visat in rochie cu crinolina, macar o data in viata? Pardon cherie, crinolina nu-ti permite nicio miscare, nicio asezare, niciun gest necuvenit. Frumoasa ideea, dar nu prea fezabila decat daca vrei sa ii tii la distanta pe toti, in timp ce – evident – iti indrepti coloana stand in picioare. Se vorbeste de rochii vaporoase, din matasuri si volane, de salvari si naframe arabesti, de rochite de cabaret... de asistente sexoase si menajere cu fustita cat de-o palma... Brrrr, mie mi-e deja cam frig. E decembrie, sunt in rochita de matase si mi-e frig.

Apropos de asta, la polul opus vin mascotele. Unul zice ca s-ar imbraca in pasaroi, altul in ren, altuia ii pace ideea de Mos Craciun, altul ar veni in urs... Ma gandesc amuzata la taximetristul care va avea onoarea de a-l aduce pe urs la petrecere. Cum ar fi sa iti apara la masina un biped ce umbla pe strazi in blana carpatina, rugandu-te sa il transporti pana la un restaurant :o)?! Si ma mai gandesc si la ursul in sine... la ventilatia costumului dupa cateva dansante cu domnitele in crinloina...

Va fi funny. Sunt convinsa. Asta nu ma impiedica sa am o mare dilema: eu cu ce ma imbrac?

Idei proaste... cu nemiluita. Si la fiecare ma lovesc de bariere. Ba mi-e cald, ba mi-e frig, ba e prea sexoasa rochia pentru asa ocaziune, ba nu imi sade bine, ba nu am nimic din personajul X, ba nu gasesc ce trebuie... Pana acum, stiu doar atat: mi-ar placea teribil sa fiu bruneta. Simply Black. Si as avea nevoie sa plec de la punctul asta pentru a-mi crea costumatia. Si daca voi aveti idei cand ma priviti in poza de mai jos, as prelua cu placere pe cele mai interesante. Masca nu e un must, e in fotografie ca... asa s-a nimerit. :o)

Cu plecaciune, a voastra Simply Black (Out of Ideas) :o).

12 nov. 2008

Din seria povesti de dragoste...


... va propun sa ne intoarcem la gura sobei. Sa va spun o frumoasa poveste adevarata.

Am o prietena care are niste prieteni care au aparut impreuna la petrecerea de 10 ani de la terminarea liceului. Mai exact casatoriti si 'insarcinati' in 7 luni. Socul a fost mare, toti colegii ii stiau deja cu familie, dar... cu alta familie, fiecare.

Se pare ca acum un an si ceva, el a sunat-o pe ea sa o felicite de ziua de nastere si, din vorba in vorba, afla ca ea a divortat. – Ce intamplare.. si eu am divortat, acum cateva luni. – Cand? – Pai, pe 2 decembrie. – Ah, ce chestie, si eu tot pe 2 decembrie...

Evident, subiectul a cerut o intalnire. Locul ales a fost in parc, unde amandoi au venit insotiti de copiii ramasi in custodia fiecaruia in urma divorturilor. El doua fetite, ea una. Tot din vorba in vorba, ajung sa se vada in fiecare zi, simpatia din liceu se transforma in reala placere, de aici pana la flama si iubire... un singur pas.

La reuniunea de 10 ani de la terminarea liceului, povestea era deja ‘mare’, cu certificat de casatorie gata semnat. Cei doi asteapta un copil si, pentru ca e tot fetita, au inaintat actele pentru a infia un baietel. Familia va numara in curand 5 copii si pe ei doi, indragostitii din liceu.

Happy ending. Pardon, beginning. :o)

11 nov. 2008

Cand o sa creasca mari barbatii?


Intr-o lume ideala, barbatii ar creste mari mai repede, iar femeile ar tacea mai mult. Si avand in vedere ca mi-as dori sa traiesc o astfel de zi, se presupune ca ar trebui sa fie una frumoasa.

Dar am ajuns sa cred ca mai degraba va fi o zi prea linistita, genul de zi in care nu mai ai nimic de facut. Nu te astepti la nicio duma din partea lui, nu da bir cu fugitii, nu se ascunde, nu se codeste, nu minte, nu refuza cu scuze puerile, politicoase de ustura. Pur si simplu, cand ceva nu ii convine, infrunta situatia. Si prin ce iti spune, prin logica pe care o aduce in propozitie (ca de aia e barbat si are emisfera cerebrala dreapta mai bine dezvoltata), te confrunta pe tine, femeia, cu propriile capricii, venind cu argumente plauzibile. Iti inchide gura fiind punctual, parolist, ferm, decis. Stie ce vrea, nu se mai ascunde dupa milioane de scuze si explicatii. Ce mi-ar inchide gura un astfel de barbat! Ha!

Cica lobii frontali ai barbatilor nu se dezvolta complet decat in jurul varstei de 20 ani. Partea asta din creier e responsabila pentru luarea deciziilor. De aceea pana cand procesul de maturizare biologica a zonei nu este complet, nici nu sunt vazuti prea des stand stramb si judecand drept, asumandu-si si bune si rele. Nu prea sunt vazuti de fel, pentru ca fug.

Cand am aflat asta, mi-am zis ca e rezonabil. 20 e o varsta rezonabila. Nici eu la 20 nu prea stiam bine cine sunt si ce vreau. Nici acum nu am pretentia ca detin raspunsul la aceste dileme... dar totusi, eu am peste 30 si discut cu barbati in aria asta de varsta (slava Domnului!). Si ajung sa scriu posturi din astea, in care ajung sa vorbesc prea mult despre cat de imaturi sunt barbatii. Am o tema buna pentru flecareala si prea multe exemple care o sustin, asa ca nu mai tac.

Inainte de a merge mai departe pe tema asta, se cade sa mentionez un lucru: nu am fost si nu voi fi niciodata o feminista aberanta. Printre prietenii mei cei mai buni se numara multi barbati. Imi plac barbatii din milioane de motive, nu vad lumea fara ei, nu ma vad pe mine functionand fara o jumatate prezenta sau imaginara (sic!). Le admir spiritul practic, logica neobosita, puterea, chiar si orgoliul, balbele, stangaciile... Tot ce ii face pe ei sa fie barbati e bun si frumos si extraordinar. Pana la momentele de criza si confruntare, in care fug de responsabilitate.

Si am inteles ca e vorba de imaturitate. Si am inteles ca... nu o inteleg. Stiu ca purtam in noi infantilitatea extraordinara a primilor ani de viata pana murim. Femei si barbati deopotriva, ramanem copii pana la moarte si ne place asta. E partea care da gust frumos vietii.

Dar... ce e bine in a ne ascunde dupa deget in fata unor chestiuni serioase, avand pretentia ca suntem in spatele unui scut impenetrabil? Cat de mic poti fi la 30, 40, 50 ani... incat sa nu iti dai seama ca acel deget se numeste ego gresit cultivat? Cat de naiv sa fii la 30... incat sa nu intelegi diferenta intre vreau / nu vreau, pot / nu pot, spun / nu spun, fac / nu fac? De ce sa iti complici existenta cautand solutii penibile, in situatii de criza cu sexul opus? De ce sa nu poti lua niste decizii cu fermitate – fie ca e vorba despre 'unde facem sarbatorile' sau despre 'cand/daca facem un copil'?

Printre multiplele nuante de gri pe care le aduce fiecare context in parte, si pe care nu le neg, ca sigur exista... eu una am constatat ca o buna parte a problemelor pe care le-am avut in 'negocierea' cu barbatii din viata mea s-a datorat imaturitatii lor in a gestiona problema - partea lor de problema. Au fugit de raspunsuri si actiuni, s-au ascuns ca niste copii dupa primul reazem fie el mama, scuza baiguita rapid, nervii, furia sau chiar lacrimile santajiste si buchetele de flori 'post discutie'. Important e ca au fugit de responsabilitate.

Chestia asta nu se va schimba niciodata pentru ca noi, femeile, o vrem. Nici ziua aia linistita nu va veni foarte curand. Si stiu ca intrebarea din titlu e retorica. La urma urmei, cum spuneam, poate ca nici nu e bine sa creasca. Eu m-as multumi cu un barbat care sa simta cand fuga lui ma deranjeaza si sa stea locului o clipa, sa vorbeasca, sa recunoasca, sa nege, sa conteste, sa decida si sa se tina de promisiuni. De orice fel ar fi ele. Cu sinceritate o spun, un asa barbat m-ar cuceri prin curaj si sinceritate, m-ar reduce la tacere prin forta argumentatiei.


Later edit >> Am primit cel mai simpatic raspuns via Yahoo Messenger. Ca la intrebarea din status...



A venit si replica:


Si apoi o alta:

9 nov. 2008

La Bamboo a venit Craciunul


In magazinele deco, in benzinarii, in vitrine anume de pe Calea Victoriei au aparut discret pozitionate decoratiunile de Craciun, ba chiar si variate produse pe tema asta. Incep pregatirile dragi prieteni. Globulete, ramuri de brad artificial, ghirlande, luminite, incet incet incep sa isi faca aparitia printre noi.

Nu mi-a venit a crede ochilor cand Bamboo din Feeria m-a intampinat cu cele mai noi achizitii, niste kitsch-uri pe tema Nasterii, cu beculete si sclipici aruncat sub forma de zapada peste niste plasticarii viu colorate. Cam 6 seturi de genul asta, ipostaze ale Craciunului, de prost gust, arborate strategic exact la intrare, toate conectate la prize, luminand si cantand a gingle bells, cu preturi promotionale afisate pompos... M-am uitat instant la ceas. 9 noiembrie.

Pur si simplu refuz sa le vad. Nu ii inteleg pe cei care din cele mai stupide ratiuni aleg sa aduca miros de Craciun cu 2 luni inainte de sarbatoare. In anii trecuti, daca incepeau campania de sarbatoare de iarna la 1 decembrie mi se parea exagerat. Tot ce aparea dupa Mos Nicolae era acceptabil, de la 15 incolo, necesar. Numai ca astazi in calendare e afisata ziua de 9 decembrie. Si Bamboo si altii ca ei imi cer sa cumpar decoratiuni pentru Craciun. Mai sa fie!

Da’ poate inca vreau sa mai gust din toamna asta frumoasa, blanda si calda. Poate astept gutuia pufoasa, imi plac ionatanele si strugurii, mai sorb o gura de must adus de matusa de la tara... Poate chiar vreau toamna. De ce sa fiti atat de stupizi, atat de gresit orientati, atat de nepasatori la asteptarile unui consumator ca mine?! Si eu... de ce sa mai stau in magazinul vostru? Mai bine plec. Oricum stati ‘extraordinar’ la capitolul spatiu pentru deplasare in magazin, de unde si inghesuiala aia nebuna, printre rafturi. Scena Nasterii Domnului si orase americane miniaturale, gatite de sarbatoarea Craciunului era tot ce va mai lipsea pe stoc!

8 nov. 2008

De ce inca apa curge cat ma spal pe dinti


Paranteza: cand am deschis blogul asta am facut glume zicand ca voi scrie despre incalzirea globala... Azi o sa glumesc scriind.

Am inceput sa ma simt prost ca las apa sa curga in timp ce ma spal pe dinti. Pierde teren indarjirea cu care nu am vrut sa accept ca fac rau facand umbra pamantului, inca de la prima ora de dimineata. Asta pentru ca intr-o zi am lasat apa de la cada sa curga in timp ce ma spalam pe dinti si am vazut ca s-a umplut aproape de jumatate. Asa mi-am dat seama ca poate e bine sa o las mai moale cu chestiunea asta banala.

Cred ca mi s-a parut prea mult timp o propaganda masluita toata povestea asta cu resursele mondiale, cu apa, cu noxele, cu emisiile de dioxid de carbon, cu irosirea energiei electrice. Am tot dat vina pe marii consumatori, industrii, companii, magnati si decizii macro. Ei sunt domnule de vina pentru ce ni se intampla, nu eu!!

Asta fac eu de cand ma stiu, am invatat sa-mi trec cu vederea micile scapari. Ba de la un punct incolo le-am iubit, ca sunt parte din mine si daca ma palmuiesc pentru fiecare greseala, o sa stau invinetita in obraji zile cat ii viata de lunga. Basca... cand ma spal pe dinti si curge apa, ma relaxez. E ca o muzica susurul ala. Sau cand vin acasa noaptea, urcand scarile intr-o bezna totala, ca s-au ars becurile administratiei, lumina calda din casa ma primeste prietenos. E ca si cum ma asteapta cineva. Nu-i chiar asa rau. O fi un capat de lume? Tocmai in resursele planetei lovesc?

Pai da, dar ei au gresit cu mine cand m-au luat cu mesajele de responsabilizare facand aluzie la... ‘resursele planetei’. Eu cand spun planeta spun ceva ce nu pot cuprinde cu manutele mele cele doua. Cum adica eu irosesc resursele planetei? Pai nu se uita nimeni la cat de mica sunt? Cat rau pot eu sa fac cand ma spal pe dinti? Cand uit lumina aprinsa in dormitor si plec la serviciu distrata? Cand pun cheia in contact si zoresc pe bulevarde cu piciorul pe acceleratie? Cand dau print de 5 ori la acelasi document de 10 pagini, doar pentru ca mi-a sarit o litera din rand? Etc etc etc.

Si dupa ce vorbim de chestiuni prea macro pentru capacitatea mea de a-mi intelege rolul, mai intervine si gandul ca m-am nascut ca sa fiu si eu una dintre miliarde. Adica eu sunt de vina? Tocmai eu? La astia toti din jurul meu nu va uitati? Ei cum se spala pe dinti? Au reusit exact contrariul: m-am indarjit sa NU ii cred.

Aceeasi teorie a incapacitatii de a cuprinde concepte abstracte si de a initia campanii personale de anvergura e valabila si in ceea ce priveste planul de actiune. Nu functioneaza planurile astea vizionare cand vine vorba de a face schimbari cu obiceiurile impamantenite in cutiutele noastre biologice. ‘De maine nu mai fac nimic care sa afecteze Planeta. Planeta e casa moastra, a omenirii. Noi toti suntem responsabili de ce se intampla cu Pamantul.’

Ma declar dezamagita de modul in care comunicatorii si echipele care concep campanii de responsabilitate sociala aleg sa o faca. Incalzire globala. Salvati omenirea de efectele incalzirii globale. Astea sunt efectele, ingurgitati lista asta mare de chestiuni importante si hai, la schimbare cu voi, ca nu mai merge. O sa muriti de cald. O sa muriti oricum, dar de cald e cel mai groaznic. O sa moara si copiii vostri. Na! Cu asta v-am convins?

Bine, hai ca o sa incerc... sa nu mai las apa sa curga in timp ce ma spal pe dinti. Incerc. Cand o reusesc pe asta, ma apuc serios si de celelalte. Trebuie domnule sa rezolvam chestia asta cu incalzirea globala.

Lasand ironia si gluma la o parte, in realitate, mi-ar placea sa cred ca sunt mult mai constienta de ce se intampla in jur. Dar asta se datoreaza faptului ca lucrez intr-o companie generatoare de noxe si emisii de dioxid de carbon. Aici nimeni nu mai glumeste cu lucrurile astea, de multi ani, sunty la ordinea zilei investitiile si planurile de milioane de euro in filtre si tehnologii peste tehnologii pentru protectia mediului. Asta e mai putin relevant, ca asta e tot la nivel prea macro pentru mintea mea ingusta. Partea buna in cazul nostru este ca au atacat problema de la baza de cateva ori. Ne-au spus niste mici chestiuni in cadrul unor campanii interne. M-au pus pe ganduri, pentru ca au fost abordate la nivelul meu, ala de om mic si care isi foloseste un procent si mai mic din capacitatea creierasului pentru a face conexiuni si pentru a initia schimbari. Am avut sansa de a mi se explica in repetate randuri ca daca las lumina aprinsa in birou peste noapte, voi irosi atata energie cat ar fi fost necesara pentru a incalzi 1000 de cesti de cafea. Ca un fotocopiator lasat in priza peste noapte consuma o cantitate de energie care ar putea fi suficienta pentru a face 1500 de copii xerox. Ca daca ies ultima din birou, e bine sa sting aparatura de care nu este nevoie peste noapte. In felul acesta, economisesc suficienta energie pentru a conduce o masina mica pe o distanta de 160 km.

Nerelevant acum CE ne-au spus. Relevant, important si esential este ca ne-au abordat ca pe niste entitati, nu ca pe mase. S-au gandit la gesturile de zi cu zi, nu la obiectivele din planul de afaceri al companiei. Si din pacate, fac partea din randul celor prea putini care au sansa sa mai auda si mesajele care trebuie, din cand in cand.

Personal, cred ca daca mesajul asta cu incalzirea globala si vinovatii ar fi abordat la nivel de micro comunitati sociale si profesionale pe o scala MACRO, ne-ar fi mai usor si ar dura mai putin pana sa incepem sa acceptam ca trebuie sa schimbam modul in care functionam. Nicio campanie mediatica de milioane de Euro nu ma va convinge sa economisesc apa. Dar o campanie initiata de un administrator de bloc entuziast, care sa stea de vorba cu oamenii si sa le explice ce pierd si ce castiga daca lumina de pe scara nu arde in continuu, da.

Eu mi-as alege oameni simpli, i-as convinge sa schimbe lucruri simple si le-as da drumul in lume sa explice chestiunile astea simple altor oameni simpli, care si ei la randul lor sa duca mai departe vorba si fapta.

Avand in vedere tot ce am scris aici, ca sa nu raman la nivel de vorbe goale pentru o chestiune in care am ajuns sa cred, m-am decis sa ma responsabilizez. Mi-am propus sa ii conving in urmatoarele luni, pe colegii mei de pe etaj, sa inchida apa in timp ce se spala pe dinti. Sunt in jur de 30 suflete. Ce ar trebui sa fac sa va conving si pe voi?

4 nov. 2008

Teoria Consbamatiei in capul meu


A murit bunica lui Barack Obama. Am auzit dimineata la stiri chestia asta si mi-am studiat reactia in timp ce o melodie oarecare de dupa jurnal imi acoperea zgomotul din cap...

Primul gand a fost ca... saraca bunica lui Barack... Cine stie ce fire plapanda, chinuita de durerile batranetii, un suflet bun si blajin s-a dus, si-a dat bunul sfarsit. A crescut copii, nepoti, s-a dat peste cap in timpul razboaielor, ani de zile s-a chinuit cu milioane de maruntisuri... ca acum sa ajunga sa moara. Dumnezeu sa o ierte pe ea si pe toti cei care tot pleaca dintre noi.

Dupa care, foarte repede, un alt gand mi-a incoltit in cap: bai frate, cum sa moara chiar in ziua alegerilor?! Chiar asa intamplare intamplatoare? Parca as fi martora unui film cu amerindieni, o poveste din aia in care moare unul intr-un colt al tribului ca sa se nasca altul in cine stie ce cort, sau ca sa dea putere spiritului vreunui luptator aflat la ananghie... si tot tribul se inchina din nou in fata minunilor facute de spirite inalte.

Apoi alt gand: cine stie cand a murit biata femeie si i-a fost tainuita trecerea, pentru a fi facuta publica intr-o astfel de zi, cruciala pentru al ei nepot si cine stie ce alti innegurati aflati dupa cortine.

Apoi alt gand: ah, a murit o femeie. Cum pot sa gandesc atat de urat?! Of, Andreea, Andreea... intr-o buna zi se vor duce si cei dragi tie si te va durea indiferenta celorlalti. O vei socoti cruda si vei gandi ca esti prea singura pe lume.

Apoi alt gand: si de cate zile o fi murit? Si cum poti sa te folosesti de asa ceva pentru a castiga simpatie? De ce sa faci asta? Pana unde sa mergi cu sfidarea?

Apoi din nou: sunt o nemernica. Nu se poate sa gandesc asa. Ma despart mii de kilometri de lumea si viata acestei femei, dar in fata unui suflet care se duce toti suntem datori cu o plecaciune si cu respect, indiferent de cine e, de unde e.

Da, dar eu nu am nimic cu bunica (Dumnezeu sa o ierte!), am cu politicienii. Si cu trecutul lor, cu lucruri de care s-au dovedit capabili. Si cu faptul ca alegerile in SUA incep astazi. Cum sa moara bunica chiar astazi?! Cum sa afle intrega lume astazi? De ce sa anunti asta pentru a castiga simpatia electoratului?

Mai deunezi ma bucuram ca ma tin departe de teoriile conspiratiilor mondiale, de politici si interese, de cum o mana de oameni controleaza lumea... Refuzam sa cred ca totul se intampla pentru ca se strang niste unii intr-o camera luminata obscur si in timp ce isi pufaie din trabuce decid ca e cazul ca un avion sau doua sa intre in cele mai inalte cladiri din New York. Du-te Domnule de aici, i-am zis unui respectabil domn in timp ce incerca sa ma convinga ca sunt un mic pestisor intr-o lume de rechini. Refuz Domnule sa cred ca suntem atat de decadenti. Refuz sa cred ca traim intr-o lume atat de subversiva! Ca mustim a lipsa de incredere si suntem suspiciosi cu privire la orice.

Ei bine, fac parte din aceasta lume! Surprise! Adica, poate ca bunica e doar un alt suflet care, ca alte mii in aceeasi clipa, mor. Pur si simplu se duce, lasa in urma o poveste, o viata, niste ani respectabili. Si eu, cu o particica a mintii mele, ma indoiesc de adevarul din spatele mortii ei, doar pentru ca nepotul se indreapta agale spre Biroul Oval...

Am ajuns la birou marcata de propria-mi incapacitate de a ma decide daca momentul acestei morti este real sau doar o alta manevra mediatica si politica pe care, ca om, refuz sa o cuprind cu mintea, dar nici nu o neg ca posibila. Si chestia asta din urma, imi lasa asa un gust amar...

PS: Pana sa termin acest post m-am decis ca a murit acum, ca asa trebuia sa fie. Nu se poate sa fie o inscenare. Sa fi murit acum o saptamana si sa tina cineva sub tacere chestia asta. Nu se poate... nu?! Adica uitati-va putin la fatza lui simpatica. Pare chiar sincer... Nu? :o)))

2 nov. 2008

Duminica, ziua de sine


Candva, duminica era decretata ‘ziua dragostei’. Asa ne-am gandit noi intr-o buna zi, cand ne-am dat seama ca abia duminica reusim sa ne detasam de vartejul saptamanii si ca nu ar strica sa facem ceva constructiv pentru relatia noastra cu duminica asta.. data de la Dumnezeu.

Dupa o luni somnoroasa, o marti planificatoare, o miercuri amenintatoare, o joi agitata si o vineri de tarat pe branci, venea sambata administrativa si abia pe seara, lesinati de oboseala, ne adunam unul in bratele celuilalt, reusind sa gasim o clipa pentru noi. Duminica era ar fi trebuit sa faca plinul pentru saptamana urmatoare. Asa ca ne-am decis ca e ziua in care ne ocupam mai mult unul de celalalt si de sine. De la imbratisari, sarutari sau amor, la jocuri inventate, campionat de scrabble sau monopoly, la povesti la gura calorifelui, planuri impartasite in aburul ce razbatea din cestile de ceai sau de vin fiert din care sorbeam flirtand, cu ciorapii de lana in picioare si o mie de sperante in cap. Hm. Duminici nebune, doar noi cu noi.

O vreme am reusit sa nu uitam de promisiune. Cand entuziasmul s-a mai domolit, i-am pus eu un reminder pe telefon, sa nu zica ca a uitat, sa ii dea idei, sa ii aduca aminte de noi. Era recurent, ii aparea in mod inevitabil pe ecranul PDAului in fiecare duminica, pe la 10 ale diminetii. Bip bip bip bip bip bip: Azi e ziua iubirii. (Hello! Me here!!! See?! Hello.. Putinta atentie te rog... doar putina... te rog, te rog...)

Era un obicei dragut, de aia l-am si amintit aici. Ideea nu m-a parasit. In continuare cred ca duminica e ziua fiecaruia dintre noi. Ca avem dreptul la ea, prin orice lege scrisa sau nescrisa din lume. Atat de tare cred, incat am un mesaj de genul asta pe telefonul meu. Duminica un pop up imi spune ca azi e ziua iubirii de mine. Ca trebuie sa imi fac programul in asa fel incat sa imi satisfac cele mai ale mele dorinte. Duminica e ziua capriciilor.

Duminica am voie sa imi fac planuri pe care nu le respect. Asa cum am voie sa inventez orice am chef. Am timp sa fac baie si 2 ore daca asta vreau. Am timp sa ma uit la desene animate, am timp sa folosesc toate cremele din dulapuri, mastile de fata pe care dau o gramada de bani peste tot unde ma duc. Am voie prajituri. Am voie dulceata de cirese amare daca de asta am chef. Am timp sa citesc, sa ma uit la filme, orice fel de filme am chef. Am timp sa imi aduc aminte de cei dusi rasfoind albumul cu fotografii alb negru, am timp sa scriu in jurnal. Am timp de meditatie, am voie sa visez la lucruri pe care mi le doresc ca si cand ele ar fi deja aici. Am chef sa fac recensamantul bijuteriilor si sa ma minunez chiar eu de cate gablonturi si nebunii am putut colectiona in ultima vreme. Am voie sa imi dau seama ca e cazul sa ma mai domolesc putin. Am voie sa absentez din locuri in care sunt invitata. Am, nu?! Am voie sa nu am chef de cineva pentru ca... pur si simplu!

Dupa prea multe duminici in care reminderul meu a strigat in gol, m-a gasit plecata departe sau prea obosita sau bolnava, astazi s-a intamplat ziua iubirii de mine. E abia 5 jumatate si mai am o groaza de lucruri neplanificate de facut. Probabil ca nu voi face niciunul dintre ele, cine stie?! Imi face cu ochiul un mar de pe masa. Dupa mar, oi mai vedea ce iubesc eu azi!

30 oct. 2008

Despre religie, spiritualitate si drumul omenirii...


Am dat de un interviu extrem de interesant pe care vi-l supun atentiei.
Intoarcerea lui Dumnezeu >>


Enjoy!

28 oct. 2008

Sus, pe varfurile Europei


Ma adun. Inchid orice fel de document din taskbar, dau pe silence telefonul, il scot pe cel fix din furca, imi pun castile, rulez un playlist oarecare si ma adun. Fac tot posibilul sa trec de toate si ma gandesc la ziua in care am urcat la 3500 metri, in Alpii elvetieni.

La o simpla privire pe harta, Elvetia nu impresioneaza din punct de vedere dimensiuni. E mica, o strabati de la un capat la altul - NS sau EV - in maximum 3, 4 ore. De fapt... cati ne-am gandit ca tarisoara asta se intinde mai mult pe verticala decat pe orizontala? Cele 5 milioane de locuitori relamente s-au adaptat traiului in Alpi. Care nu e nici simplu, nici lipsit de incercari. Exista orase, sate si gospodarii la cele mai incredibile altitudini, in excursia de o zi pe care am facut-o nu mi-a venit a crede ochilor pana unde au putut ajunge acesti oameni.

Si-au croit drum spre piscurile muntilor, adaptandu-se si contopindu-se cu ceea ce multi numesc ‘cultura Alpilor”. S-au dus foarte sus, au gasit solutia ingenioasa a caii ferate ce functioneaza pe un fel de senila, ce trage garnitura de tren catre cele mai nesperate inaltimi, pe pantele cele mai abrupte; au trecut prin stancile cele mai dure, au spart muntele si au facut tunele incredibile, de kilometri dinstanta, pe verticala, in care patrunzi si mergi zeci de minute in sir, cu 9 sau 10 km pe ora... pentru ca atunci cand iesi la lumina sa dai de cele mai neasteptate localitati, cabane, adaposturi, partii in varf de pisc alpin.... aproape de nori.

Noi am plecat din Interlaken catre Jungfraujoch, Top of Europe. La 3514 m, elvetienii s-au protapit cu o mica ‘statiune’. O cocheta garnitura de tren in care ai tot confortul si informatii despre muntii pe care ii strabati te urca sus, unde pe buza muntelui au asezat o imensa cladire, restaurante, un palat de gheata, locuri pentru a admira privlestiea. Este punctul maxim in care au ajuns la inceputul secolului, sapand tunele cu.. tarnacopul si infruntand muntele cu bete de copac! Dar ce punct! Privelistea catre varfurile Eiger (3979m), Monch (4107m) si Jungfrau (4158m), catre Franta, Italia si Germania in aceeasi zare... iti taie respiratia.





Da. Intai de toate ti se taie respiratia. Aerul este foarte rarefiat, urcarea te duce in pragul unei zone in care daca vorbesti prea repede obosesti. Daca urci 3 trepte obosesti. Daca mananci cu pofta obosesti. Daca fumezi o tigara constati ca arde mai incet. Nu mai zic ca daca te apuci sa gesticulezi, sa faci conversatie, sa razi mai cu foc... te apuca sincopele. Simti nevoia sa te opresti, sa inspiri mai concentrat.

Al doilea sentiment pe care l-am incercat a fost acela de... nimic. Cand te afli la inaltimea asta si privesti in jur la formele uriase ale crevaselor, la piscurile ce te inmarmuresc, la intinderea din zare, la lacurile glaciare care de sus se vad precum irisul unui ochi, cand norii te invaluie in cea mai mare graba, pe neasteptate... efectiv iti dai seama cat esti de mic. Un mic nimic.

Pe Jungfraujoch, am avut vreme sa experimentez ‘pacea muntelui’. Si neliniste. Ca la asa inaltime, te tot astepti sa se intample ceva : daca e vreme frumoasa, sa te apuce vreun puseu de tensiune, daca e urat afara... sa nu te nimeresti in mijlocul vreunui dezastru.

Nu doar aerul rarefiat mi-a taiat respiratia. Si muzica muntelui m-a doborat. Am ajuns de doua ori acolo sus, am nimerit in conditii climaterice extrem de deosebite: prima oara soare, cald si incredibil de senin. A doua oara... chipul muntelui suparat: viscol, ceata, ninsoare, vuiet de vant salbatic. De fiecare data, alte sunete, alte zgomote, alte senzatii. Oricum, omul muteste in fata fortei de sus. Incremeneste precum muntele.

Si se aseaza la marginea balustradei, pe o terasa suspendatea deasupra norilor si a haurilor, scruteaza zarea, ii priveste pe vecinii ce s-au alaturat acestui moment introspectiv, pe Eiger, Monch si Jungfrau, inspira si expira mai adanc decat niciodata, alaturi de ei, cautand o gura in plus de aer hranitor. Si se gandeste la toata maretia din jur, la ce frumoasa e clipa si la cum o va pastra pentru eternitate in amintire, la fel de proaspata, rece si semeata...

Ti se umple sufletul sus, se umple pana la prea plin!

24 oct. 2008

Vreau maine


Ce vraji am mai facut eu lately ? In niciun caz vraja de a scrie cate ceva pentru blog. Pity me. Nu am stat degeaba, iar daca astazi scriu e pentru ca de fapt sunt acasa, bolnava, ma tarasc, mi s-a scurs toata energia, am cam irosit din motorase combustibilul si m-au culcat la pamant diverse; ba o raceala, ba o gastrita, ba o amigdalita, ba o gripa, ba cine mai stie ce nestiute... Au venit una dupa alta, suficient de multe. Stau cu ochii in tavan si imi ling ranile de om bolnav. Surmenat si obosit.

Ah, ce frumoasa-i sanatatea. Ce gura de fericire, nepretuita! Ce bine e sa te trezesti dimineata si sa nu te doara nimic.

Tot asta-mi zic de la o vreme: maine, cand o sa fiu sanatoasa, o sa fiu cea mai fericita. Si maine asta, ca-ntr-o ciuda, nu mai vine. Am obosit sa fiu bolnava si obosita. Am obosit. Vreau maine.

Cam asa-i la mine....


30 sept. 2008

In Singapore


Ziceam la un moment dat ca voi scrie cateva randuri despre Singapore. Iata-m-as! Am vizitat orasul-tara in timpul unei escale de 8 ore. Suficient cat sa ne facem o impresie, in ciuda faptului ca am stat in autocar. Nici fotografiile nu sunt extraordinare din cauza asta dar, cum spuneam, Singapore ramane Singapore!

La vremea la care am ajuns in acest oras nu mai aveam voce. Prin urmare colegii m-au suplinit in rolul de translator al celor spuse de ghid, asa ca am avut ragaz sa imi notez cate putin din informatiile primite. Singapore, orasul, este de fapt Singapore tara. Cine isi imagineaza ca dincolo de metropola se afla taramuri, ferme, o viata de tara asiatica.. se insala. Singapore se intinde pe o suprafata de 660 km patrati si are doar 4,8 milioane locuitori. Am strabatut asadar tara de la sud la nord, cu pupila dilatandu-se si contractandu-se in fata zgarie-norilor ce ni se infatisau in fata ochilor. Arhitectura acestora e impresionanta. Singapore se mandreste cu faptul ca la constructia marilor cladiri au pus umarul mari arhitecti ai zilelor noastre. Norman Foster si Jian Pei sunt cele doua nume pe care ghidul ni le-a mentionat. Cand am ajuns acasa, i-am googalit, i-am gasit, nu ma mira de ce Singapore arata cum arata.

Totusi, nicio cladire cu varful in nori nu ar da orasului imaginea cosmopolita si rasata pe care o are, daca nu ar fi oamenii. Educatie, civilizatie, discretie, curatenie, bun simt. Imaginati-va ca asta este sentimentul in clipa in care dai cu ochii de ei, de toti. Socati de curatenia luna de pe strazi, de tinuta lor ingrijita si de cum aceasta mica enclava din Asia reuseste sa se tina departe de valul chinezesc, am incercat sa aflam secretul... Ei bine, cred sincer ca secretul sta in rigoare. De zeci de ani, Singapore se lauda cu o legislatie chitita pe a forma, a mentine si a perpetua e-d-u-c-a-t-i-a in cele mai ascunse mahalale ale orasului (daca asa ceva exista aici!). Au legi foarte dure, detalii explicite legate de traiul comunitar, obligatii clare impuse cetatenilor si actiuni punitive care te ustura la cel mai mic pas. O simpla tigara aruncata pe strada... amenda 500 dolari instant. Deranjarea linistii publice? Hop cateva zile la racorica. Una peste alta, legile astea au cumintit toate pornirile chinezilor, indienilor, malaiezienilor care vin in Singapore. Nu sunt putini, dar nici multi. Numarul imigrantilor este bine controlat tot prin legislatie. L-am intrebat pe ghid cum fac fata exodului din vecini, m-a privit in ochi cu o scrutatura foarte rece. 'La noi sunt bine veniti toti cei care pot contribui la prosperitatea economiei tarii: investitorii si turistii.' Intelegeti si voi ce vreti din asta. Eu am incercat sa il mai trag de limba, nu am primit niciun raspuns concludent. S-a facut omul nostru ca de piatra, semn ca nu incape vorba de acte de caritate cand vine vorba de imigranti. Altfel nici nu si-ar putea pastra linistea, sunt convinsa. In 2008, in Singapore au fost investiti peste 180 miliarde dolari americani. Mi-e destul de evident ca portile sunt deschise pentru cei cu portofele si conturi groase. La cum arata metropola, nu ma mira! Vorbeam de cladiri si zgarie nori: cea mai inalta cladire este Hotel Swiss, numara fix 212 m, are 73 etaje si peste 1230 camere. Cu asa suprafata locuibila mica, oamenii s-au orientat spre cer: zeci de blocuri de locuinte numara multe etaje, suprafata unui apartament nu e departe de ce ne este familiar... 80, 100 m patrati. Insa preturile... hehe... mi-am notat doar atat: pentru un apartament de 200m patrati (ca evident au si din astea!) scoti din buzunar intre 3,5 si 14 milioane USD. Asta in conditiile in care salariul mediu pe economie este de aproximativ 1000 dolari singaporezi. I smiled. Hope you do too.

Viata e scumpa, orasul este un mega shopping mall. Singapore este singurul loc din Asia care sanctioneaza la sange vanzarea de produse duplicat al marilor branduri. Avand China in imediata vecinatate, singaporezii se apara cum pot: aiciori vinzi doar branduri originale, ori iti asumi puscaria. Ce-i drept, in ora pe care am petrecut-o intr-un mall oarecare (aratos nevoie mare) nu m-am temut de nimic... ‘oriental’. Calitate, varietate si preturi pe masura, asta e tot ce pot sa va spun ca am gasit. Mi-am luat o mica amintire si din cartierul Mica Indie - niste cercei cu aspect oriental pe care ulterior i-am facut cadou. Un cadou din ala... instant: Iti plac? Ti-i dau tie :o). Nu-i bai, raman amintirile!

Sa revenim: cel mai mare trafic portuar din lume se inregistreaza la Singapore. Vazute din avion, danele sunt fascinante, impanzind oceanul la sute de metri distanta de tarm. Portul este o prelungire a orasului, vase de toate marimile si formele alearga preocupate de colo colo, acostand, indepartandu-se, urmarind trasee aparent haotice, darele de spume din urma sunt fascinante.. ca o retea de masinute supra-aglomerata de prin Oraselul Copiilor. Pe cheiuri, alte motoare si vehicule, manevrand tot soiul de remorci, paleti, cutii, containere. Un freamat de nedescris, economia tarii, una din sursele principale de venit.

Si aeroportul este fascinant. Mochetat din colt in colt, pana in cel mai mic cotlon. Cu gradini si bazine speciale, in care inoata in voie pesti exotici. Despre magazine si paradisul din duty free nu are rost sa vorbesc. Este implicit. Fascinatia e alta si se numeste Singapore Airlines! De ani buni, ei primesc premii si aprecieri internationale pentru ‘cea mai buna companie aeriana din lume'. Unii zic ca Emirates sunt mai buni, dar cei avizati din grup ne-au explicat: Emirates ia premii pentru clasa de lux, Singapore e in varful topului pentru zboruri comerciale. Am zburat 13 ore cu un Boeing 737, dar nu avionul in sine m-a ajutat sa ma relaxez la ideea acestui drum ci... atmosfera generala. O droaie de stewardese absolut incantatoare me-au luat in primire inca d ela intrare. Nu m-am asezat bine pe scaun si au inceput sa misune pe coridoare: un prosopel cald pentru maini, sosete de lana, calduroase si moi, pentru schimbare si pregatire de somn confortabil. Asta mi-a placut, ca ne-au dat niste mici portofele pe care scria intr-un colt: Givenchy for Singapore Airlines. Si inauntru perechea de sosete, o invitatie evidenta la confort fara ... arome neplacute! Suficient pentru noi sa incepem discutiile si sa uitam de decolare, stres, griji. Si pentru ele sa continue sa ne uimeasca: cina, un festin, pe alese, cu meniu de prezentare si optiuni pe toate gusturile. Bauturile - o lista arhisuficienta pentru cel mai pretentiosi. In avion am incercat bautura lor traditionala - Singapore Sling - un fel de Campari Orange dintr-un fruct necunoscut mie, bun insa. Deliciu. Deserturi, creme, inghetate, fructe... anything! Dar mai ales anytime! In timpul zoborului, evident, s-a stat in intunericul noptii cateva ore bune. Pe ecranul din fata fiecarui calator, printre cele peste 100 filme si 200 posturi TV, canale de muzica de toate genurile si jocuri, puteam vedea traseul nostru. Mi-a placut clipa asta, conul din spatele soarelui spre care ne indreptam, cum am imbratisat intunericul desupra granitei Asiei, cautand linia zorilor in sud, spre Oceanul Indian. Nu am numarat clipele in avionul asta, dar m-am gandit ca suntem asa de mici, noi, oamenii. Ah, ce mici suntem. Si ce mari ne sunt tragediile.. ah ah!

Revenind la papusile asiatice din jurul meu, le-am urmarit siluetele absolut perfecte, trase prin inelul cel mai fin. La un moment dat, asteptand la toaleta, le-am urmarit in cabina lor, acolo unde pregateau tavile cu care tot treceau pe coridoare, invitandu-ne mereu sa servim cate ceva. Sunt absolut incredibile aceste fiinte, o finete impecabila le defineste... gesturile, miscarile, totul pare controlat de o feminitate care te fascineaza. Pometii, buzele, linia sprancenelor, curbele de pe gat, umerii firavi, talia, gleznele - realmente toate par sculptate. Arata la fel, desi dupa cateva ore petrecute in compania lor incepi sa te prinzi... bruneta de colo e din Malaiezia, asta e din China clar, uite si o japoneza... Sunt la fel si totusi diferite. Cel mai interesant lucru este ca poarta o uniforma foarte draguta, un port traditional singaporez de o simplitate care din nou, are un efect special. Nu doar atat insa! Toate sunt fardate la fel, au manichiura si pedichiura impecabil de la fel, aceeasi oja grena si sexy, aceeasi pieptanatura pentru cle ecu par lung, la fel tunse cele cu par scurt. Singapore Airlines face o poveste din treaba asta, si e o poveste care scoate bani, pe bune! Sa va mai spun si ca sunt incredibil de civilizate, excesiv de politicoase si atente? Useless. La plecare, am avut sansa sa stau singura intr-un rand de 3 scaune. Tocmai ma pregateam sa ma asez confortabil pe cele 3 locuri pe care le aveam la dispozitie, cand un steward si o domnisoara din echipa m-au abordat, rugandu-ma sa permit unui domn ce avea un picior ranit sa se aseze langa mine. Nu doar s-au exprimat la modul 'Sunteti femeie, nu ne-am permite sa il aducem aici pe domnul respectiv fara consimtamantul Dumneavoastra...' Absolut incredibil, lucru remarcat de toti cei din jurul meu, a fost ca pentru a-mi vorbi de la egal la egal, s-au asezat pe vine. Amandoi, cu chipurile foarte calme, vorbind atat de politicos si elegant incat m-au redus la tacere. Nu a mai contat ca renuntam la 13 ore de zbor cu picioarele intinse pe scaunele din stanga. Am cedat locul cu draga inima. La asa tratament... asa reactie...


Incercand o penibila comparatie... ma enervez instant numai la gandul ca la Tarom o simpla privire de-a insotitoarei de bord te poate reduce la tacere. Ca nu ai de ales decat un amarat de sandvis triunghiular, cu o amarata de felie de cascaval si eventual o amarata de bucata de castravete uitata pe felia de paine... Efectiv imi vine sa mor ca suntem asa de batuti in cap!

Prin urmare si in cele din urma... m-a impresionat Singapore. Nu zgarie norii, trebuie sa recunosc ca nu ma dau in vant dupa inaltimi din astea... Chiar deloc! Este insa o experienta in sine interactiunea cu singaporezii, fie ei stewarzi, ghizi, vanzatori la mall sau ospatari in restaurant. Si cu a lor cultura. Si cu milioanele de ani pe care le au inaintea noastra. Iar noi... macar de-am deschide ochii, urechile, sufletul, inima si mintea si de-am invata un pic despre civilizatie. Macar...

17 sept. 2008

Prin Indonezia


Inainte sa incep a scrie despre Indonezia, doua chestiuni scurte, la fel cum sunt eu de grabita :o):

1. M-am intors de ceva vreme dar nu am apucat sa scriu despre Indonezia si Bali asa cum mi-am dorit din cel mai simplu si real motiv cu putinta: nu am avut timp. Sunt pe drumuri de o buna bucata de vreme, realmente nu imi pot programa nimic altceva in plus fata de ce am deja. Altadata gaseam timp de scris pentru blog noaptea, tarziu. Acum efectiv pic de oboseala si nu stiu cum sa-mi imbunez nevoia de somn mai bine si mai repede. Sper ca aceia dintre voi care inca intrati pe aceasta pagina cu regularitate sa ma intelegeti. Nu e o scuza, e doar un fapt. Duc cu mine o perioada de toata frumusetea. Prin urmare, scuze pentru absente si ‘telegrame’. Mai ales cand vine vorba de experienta din Indonezia, ceea ce voi ingaima mai jos este doar un strop. Un simplu strop.

2. Am creat un cont pe Flickr unde am pus fotografii de peste tot pe unde am fost. Nu ma prind exact ce setari trebuie sa fac astfel incat sa ma asigur ca vedeti toti ce trebuie. Cine nu are rabdare sa citeasca cele de mai jos poate merge direct la fotografii - click aici. M-am mai jucat cu niste explicatii dar e probabil sa fie nevoie sa selectati la Settings ca doriti 'Always show title and description'. Nu inteleg foarte bine instrumentul, sper sa mearga.

Inca o data scuze pentru graba mare, eventuale greseli si, mai ales, pentru putinul pe care am timp sa il scriu. Asadar....


Am stat 7 zile in insula Bali, o zi am facut o calatorie pe Java, la intoarcere am avut prilejul unui tur de oras in Singapore, pentru ca escala dura 8 ore si am vrut sa profitam de ea. Bine am facut! Pana la Singapore... sa va spun cate ceva despre Bali si Indonezia. Ar trebui sa incep cu lucrul care m-a impresionat cel mai tare: oamenii.

Balinezii sunt de o bunatate incredibila; pacea si armonia se citeste pe chipurile lor. Sunt ospitalieri, atat de binevoitori incat te simti obligat sa raspunzi... nesolicitandu-le lucruri ce ar putea starni chiar si cel mai mic deranj personal. Zambesc tot timpul, sunt amabili, curiosi sa stie de unde vii. Sunt constienti ca viata lor depinde de turistii care venind in tara lor, aduc bani in vistieria statului si in buzunarele lor. Un simplu dolar dat sub forma de bacsis starneste o satisfactie de necrezut. In afara hotelurilor, viata curge aglomerat si in saracie. Indonezia este pe locul 4 in ceea ce priveste numarul de locuitori. Cam 240 milioane de oameni locuiesc in cele peste 15.000 insule ale arhipelagului. In Java, insula in care se afla capitala Jakarta, locuiesc 120 milioane de oameni. Aici se inregistreaza cea mai mare densitate a populatiei de pe glob (cam 1000 locuitori pe km patrat). Va puteti imagina furnicarul de peste tot...

Transportul este, prin urmare, extrem de aglomerat si el. Impresiile mele vin cu preponderenta pe baza a cea ce am vazut in Bali, unde am stat marea majoritate a timpului. In Jogjakarta, al doilea oras ca dimenisune din insula java, dupa Jakarta, infrastructura de drumuri pare mai dezvoltata dar nu se aseamana nicidecum cu ceea ce ne-am astepta. Drumurile nationale au 2 benzi, sensurile sunt despartite de un extraordinar ax plin de flori in cele mai vii culori pe care le-am vazut vreodata. Masinile sunt un lux pentru multi nepermis. A fost prima oara cand am vazut realmente soferul in dreapta.. ce sentiment ciudat, mi-am zis, sa schimbi vitezele cu mana stanga.... Marea majoritate a celor care au nevoie sa parcurga distante mai mari si isi permit luxul de a avea un vehicul de deplasare... calatoresc pe motociclete. Am vazut familii intregi urcate pe motocicleta: mama, tata, amandoi tinand in brate cate unul sau 2 copii si eventual o imensa ofranda de dus la templu. Incredibil cum incap toti pe o biata motocicleta. Traficul se desfasoara mult mai lent decat la noi – practic nu exista relgementari de viteza. Ne spunea ghidul ca, si daca vrei, mai mult de 70-80 km la ora nu poti atinge la volan. Motocicletele apar de peste tot. Autocarele de turisti patrund in cele mai stramte locuri. De multe ori, din cauza drumurilor inguste, ne-am strecurat prin vegetatia deasa cu inima cat un purice. Soferii care conduc masini de gabarit (camioane, betoniere, autocare) sunt adevarati maestri. Ce bine!


Gastronomia este cum nu se poate mai diferita de cea cunoscuta noua. Indonezia este vestita pentru mirodeniile sale, de altfel primul contact al civilizatiilor europene cu arhipelagul a speculat la maxim exportul de esente si prafuri cu arome speciale. In casele obisnuite, sosurile de ardei iute sunt la ordinea zilei. Nucsoara, mac, cuisoare, galangal, ghimbir, iarba de lamaie, curcuma... Nici eu, ca si voi probabil, nu am auzit de unele dintre ele, dar de existat... exista :o). Arta prepararii mancarii din insule este un mozaic gastronomic imens, fiecare regiune si religie aducandu-si contributia la crearea identitatii culinare nationale. Acest lucru ma duce cu gandul la varietatea populatiei, varietate care este stabilita de apartenenta religioasa.


Musulmani, hindusi, budisti, crestini... toti conlocuiesc in toleranta fata de principiile, traditiile si obiceiurile celorlalti. Intr-una din zile am avut prilejul de a vedea, pe insula Java, Palatul Sultanului din Yogyakarta (se citeste Jogjakarta, localnicii ii spun Jogja), cel mai mare templu budist din lume - Borobudur, dar si un mare templu hindus, la Prambanan. Istoria acestor locuri ne-a fost explicata de un ghid musulman. ‘Sunt un musulman tolerant, asa cum sunt toti oamenii din aceste locuri.’ Nu apartenenta religioasa este cea care starneste animozitati, ci constrangerile economico-geografice. Avand atatea milioane de locuitori in cautarea unei vieti mai bune, Indonezia se confrunta cu un exod intens al populatiilor din insule si din tarile invecinate arhipelagului catre orasele mari sau catre insulele cu potential economic. Cu un potential de profit din industria turismului, Bali se sufoca de ‘emigranti’ din Sumatra si Java, dar si de cei din Malaiezia, China, Filipine. Balinezii sufera de acest excedent de mana de lucru care intr-un fel sau altul le fura painea de la gura. Am simtit reactia lor potrivnica din povestile ghidului si adresarile usor acide cu privire la locuitorii celorlalte insule...


Cateva cuvinte despre clima. Fresh news: este cald. Tot timpul este cald acolo. Si umed. Pentru cine nu a intalnit un astfel de climat niciodata, pot sa explic ca la iesirea din aeroport am avut senzatia ca intru intr-o sauna. Nu la fel de apasatoare precum cea la care ma duc in fiecare dimineata :o), dar oricum suficient de prezenta cat sa sesizezi imediat, ca european, ca respiri un aer total nefamiliar. Apropo de nefimiliar, indonezienii nu au vazut in viata lor zapada – nici macar pe piscurile muntilor (care sunt vulcani activi in mare majoritate). Imi imaginez ca nu e nimic nou in chestia asta pentru noi, nu am chiulit chiar la toate lectiile de geografie :o). Numai ca, va spun sincer, e incredibil sa stai de vorba cu un om, sa il privesti in ochi si sa iti spuna: Nu stiu cum arata zapada. Nu am vazut decat la televizor. Si probabil ca nu o voi vedea niciodata. Asta mi-a spus Surya – ghidul nostru, un hindus dintr-o casta inferioara, judecand dupa firea-i umila si cumsecade. Pentru mine a fost o alta clipa de constientizare a faptului ca intotdeauna tanjim dupa ce nu avem, si uitam sa apreciem cat de frumoase sunt realitatile de zi cu zi. Pentru ca Indonezia lui este de o frumusete incredibila. Temperaturile de 28-32 grade, constante pe tot parcursul anului, permit dezvoltarea unei vegetatii incredibil de bogate. De retinut ca ne aflam acum la finalul sezonului secetos. Si tot am gasit o tara verde verde verde, sufocata de liane, copaci si de flori. Prumelia, incredibila floare simbol national... ah, ce incantare... Florile in culori absolute cresc pe toate drumurile, realmente. Cum spuneam mai sus, si-au rezolvat problema parapetilor de departajare a sensurilor pe drumuri – au garduri vii de flori pe zeci de kilometri, nu lipseste niciun tufis, niciun boschet, nicio culoare. Totul pare perfect asezat, in ciuda discrepantei din peisajul de dincolo de trotuare.

In cotidianul localitatilor prin care am trecut, m-a izbit saracia. Sunt intre-adevar foarte saraci si nu se prea grabesc cand vine vorba de munca. Ba chiar un ghid ne-a povestit ca in conceptia javanezilor (asa sunt numiti locuitorii insulei principale, Java) e bine inradacinata ideea ca adevarata viata se traieste intru dragoste, familie, credinta, timp pentru ritualuri si obiceiuri spirituale... Munca are si ea rolul ei, nu insa la fel de important si relevant. Prin urmare... de ce sa ma grabesc sa termin astazi totul cand si maine este o zi?! Cam asta isi spune javanezul de rand cand se decide sa traga un pui de somn in miezul zilei, chiar si pe strada. :o) Am intalnit suficiente exemple cat sa imi dau seama ca e tare adevarata chestia asta. Dupa ce am verificat ce se intampla cu atatia adormiti pe strazi, ne-am explicat si mormanele de gunoaie, casele saracacioase, cladirile posomorate... Ma gandesc ca ce am vazut este relevant pentru majoritatea oraselor lor. Ce-i drept, nu am ajuns in Jakarta, dar probabil nu am ajuns in locul marilor discrepante: zgarie nori langa cersetori, limuzine de lux langa caini jegariti, bolnavi si hamesiti de foame. Desi reala, nu asta este imaginea preponderenta pe care o am despre Indonezia.

Sunt multe, multe lucruri pe care le pastrez in fata ochilor ca si cand ar fi aici, langa mine. Mirosul umiditatii excesive, cel al frunzelor si lainelor, prospetimea fructelor exotice, nucile de cocos si baby-bananas ce atarnau sus in copac, m-am gandit eu ca pe la inaltimea unui etaj 3 dintr-un bloc de-al nostru. Aburul de peste ocean, asezat dimineata in departare, fluxul si refluxul urias, permanent... astfel ca niciodata nu am stiut cand sa ne ducem la ocean si sa gasim apa – multora li s-a intamplat sa se duca pentru o baie si sa nu mai gaseasca apa, retrasa catre haurile din larg... Aud si acum zgomotele salbatice ale noptii, cele pe care le savuram din gradina hotelului in care am stat.

Si mai ales, mai ales... nu am sa uit niciodata salbatica noastra croaziera printre insule pierdute de lume si de timp... atunci cand am avut ocazia sa dam o raita prin apele limpezi, intesate de pesti si liane pe care nu le-am vazut decat pe Discovery Channel sau in acvariul sefului meu... Acolo m-am pierdut, eu nu am mai fost eu. Sau poate – cine stie! – tocmai acolo m-am regasit. Privind la plajele parasite, singure, virgine, la casele pescarilor din fundul lumii, la cei amarati care si-au incropit cate o casuta la buza junglei, in fata nisipurilor si a marii – cred ca acolo cu adevarat nu m-am asteptat sa fiu niciodata. Ici o insula cu grotele ei, dincolo o alta, de pe care poate noaptea razbat tipetele maimutelor si al salbaticiunilor care misuna... Salupa noastra lasand dare albe in apele linistite ale oceanului, atat de albastre ca imi taiau respiratia. Vantul subecuatorial, cald, bland si inselator, mana in mana cu soarele protapit prea aproape de mine, periculos pentru o biata roscata alba ca laptele, pierduta in peisajul ala paradisiac... stropii de apa sarata pe care o mangaiam cu mana... Trebuie sa recunosc ca au fost clipe de totala detasare fata de orice mi-era cunoscut.

Va las si pe voi in aceasta lume... sper sa aveti sansa si norocul de a vedea aceste locuri. Eu am vazut o mica bucatica de paradis.... Sper sa ajung sa revin cu povesti de pe la temple si din Singapore! Ar fi pacat sa nu :o).

26 aug. 2008

Togo, my friend, get lost!


Aseara am avut onoarea deosebita sa ratez un apel pe care prefixul international il pozitioneaza in Togo. Unde e Togo? Cine e Togo? Togo exista? De ce ma cauta pe mine? Ma cauta sigur pe mine? Intre amuzament si uimire, m-a palit si curiozitatea.

Wikipedia mi-a spus ca Togo - corect si oficial spus Republica Togo - se afla in vestul Africii, langa Ghana, Beninul de Est si Burkina Faso. A-ha!!! Chiar ma intrebam deunezi, urmarind inchiderea Olimpiadei, cu cine se invecineaza Beninul de Est... Na ca acum stiu! Cu Togo. Capitala Republicii Togo este Lome. Inauntru se vorbeste preponderent franceza (asta-i bine, ne-am intelege cat de cat). Populatie 5 milioane locuitori, mare majoritate agricultori. Clima sub-tropicala. Fosta colonie franceza, independenta din 1960. Prin 1967, s-au invartit de o lovitura de stat, ca era la moda. Respectivul domn care a condus miscarea se numeste Eyadema Gnassingbe si a condus tara timp de 38 ani - fiind liderul african cu cea mai lunga 'domnie'.

Asa. PARANTEZA: Asta a fost lectia de geografie care mi-a adus aminte de Doamna Antimia - profesoara de specialitate din liceu. Spaima florilor si doamna... cucurbitaceelor. Si intr-o zi o sa povestesc si despre ea. Postul se va numi: cum am copiat si m-am sustras de la indatoririle de student sarguincios, mentinandu-ma pe pozitii de invidiat din punct de vedere al rezultatelor din catalog, timp de 4 ani, in liceu. Am inchis paranteza.

Sa ramanem pentru azi doar la lectia despre Togo. Daca ma mai suna si raspund... sa ii spun ce stiu despre Republica?! Sa ii creasca apelantului inima?! Hai, ca si mie mi-ar pica bine sa aud ca se stie una-alta despre tarisoara mea.. Recunosc, m-ar gadila un pic la inimioara. Numai ca eu nu raspund la apeluri nebune. Si apelul asta suna precum spamurile din Yahoo Inbox - ca acum cativa ani am citit cap coada o scrisoare, prima de genul asta, in care mai mai ca mi-au dat lacrimile. Se facea ca doamna... sa zicem Mutsumoza Ganganele se zbate intr-un chin incredibil. Ar vrea ea sa ii transfer niste bani in cont ca sa particip la salvarea sotului ei, Parpiroco Ganganele, fost presedinte prin Beninul de Vest (sic!), actualmente inchis pe nedrept de un regim militar barbar, nemilos, manat de maceta si sete de sange. Si imi explica doamna Ganganele ca daca azi o imprumut cu 10 Euro, maine cand il elibereaza pe barbatul dumneaei, el o sa aiba grija sa imi dea mie 10% din visteria Beninului. Pfui!

Azi m-a sunat Togo. Or fi descendentii lui Eyadema Gnassingbe la stramtoare...

Serios vorbind, oare cine raspunde la apeluri din astea cazute din... alta lume?!

Later edit: Ajung la birou si le povestesc colegilor la cafea ca am primit acest apel. Si unul dintre ei imi spune: SI EU! Am verificat, acelasi numar ne-a sunat pe amandoi. Cat o fi asteptat Togo sa il sunam inapoi... Hehe...

Ce mai indes prin bagaje this time?


Mai e putin si plec. Asta e bine. Ma duc sa vad lumea, nu? Numar la secundel.. un, doi trei.. Ehe, numa ca pana atunci, am niste chestiuni prioritare, in gand si in fapta.

In mod evident, preocuparea personala numarul 1 o reprezinta bagajele. Singapore Airlines, una dintre cele mai laudate linii aeriene din lume, are o seama de super reglementari pe tema asta. Tot procesul de achizitie a biletelor a fost un intreg du-te / intoarce-te cu ei, printre termene, penalitati si conditii usturatoare. Take or leave it, daca vrei 40 locuri intr-un singur avion.

Evident ca si cand vine vorba de spatiul din cala, sunt la fel de nazurosi. Ne-au dat dimensiuni maxime pe care trebuie sa le aiba bagajele – exprimate in cm, si super super costuri pentru extra-kilograme - exprimate si astea in Euro. Spuneam de pretul exorbitant care depaseste 96 euro/kg la excendent. Adica... pardon me! Deschid paranteza amara: anul trecut, in Portugalia, am avut excedent la bagaje aproape 10 kg si m-ar fi costat cam 200 euro – dar ca o persoana inteleapta ce ma aflu, am renuntat la colectia de vinuri de Porto. Le-am lasat langa zidul aeroportului. C-asa-i in tenis! Prin urmare, inchid paranteza amara: Bali va insemna orice, numai shopping nu. Asta mi-e evident.

Sa revenim la bagaje. Haine, cosmetice, pantofi, genti... tot tacamul. Garantez ca nu trebuie sa fac niciun efort, nici cel mai mic, pentru a umple o valiza mare. Problema mea este alta: pe langa lucrurile personale, am de pus in bagaje variate produse necesare unui... organizator.

Plec la munca, nu la relaxare. Am in grija un grup de 40 persoane, care trebuie informate, rasfatate, plimbate, indrumate, hranite, hidratate, odihnite, relaxate, expuse, protejate. Mai ales protejate. Zona in care mergem prezinta niste riscuri de sanatate moderate in ceea ce priveste tetanosul, febra tifoida, hepatite de diverse litere, malarie...

Tantarul e mare rege pe acolo, si sunt convinsa ca – in ciuda tuturor semnalelor de alarma - marea majoritate a invitatilor au ales sa nu se atinga de medicamentele ce se prescriu pentru profilaxia malariei. Au atat de multe efecte secundare incat ieri, cand ma pregateam sa inghit prima pastila, m-am trezit in fata unei decizii de viata si de... sanatate: sa scap de malarie cu ajutorul unor pastile devastatoare, sau sa ma feresc singura de tantarii malaricosi?

Prospectul medicamentului este un mare cearceaf. L-am gasit si pe Internet, avea 19 pagini intr-un PDF simpatic, curatel si alineat la milimetru. Pardon me: 19 pagini despre halucinatii, depresii, frustrari, vedenii, posibil suicid si toate astea posibil sa fie resimtite pe o perioada de 2 ani dupa luarea celor 5 pastilute anti-malarie. La polul opus... tantarul. Evident, eu nu le-am luat. Ma inarmez cu Autan si that’s it. Autan pentru mine si pentru toti invitatii nostri. Si nu numai asta. Conform statisticilor si a impresiilor de pe forumurile pe care le-am tot consultat, nu malaria este cea care face ravagii acolo. Mai degraba dizenteria. Adica un procent foarte mare din turisti se pricopsesc cu stomacele fluturand dupa primele 2 zile de sejur. In fine, ca o concluzie, in bagaje va trebui sa indes o lista de medicamente. Care la ora actuala, dupa consultarea unui medic, se prezinta asa:

Autan - 50 buc
Ciprofloxacin - antibiotic - 10 cutii
Plicuri cu seruri hidratante
Smecta - 10 cutii
Nurofen durere - 6 cutii
Nurofen raceala si gripa - 6 cutii
No Spa - 10 cutii
Plasturi - 5 cutii
Dezinfectant - 4 buc
Bioxiteracor - 3 buc
Aspirina tamponata - 3 cutii
Mezym Forte sau Rennie sau Triferment sau Colebil - 6-8 cutii
Solutii dezinfectante (pentru spalat pe maini) - 20 buc

OK. See my idea? Am multe de carat. Pe langa sifonier, baie si pantofar, o sa ma car si cu farmacia si biblioteca dupa mine. Pentru ca la cele de mai sus se adauga materialele informative, plicuri, mape, documente pentru lectura si cultura generala, ghizi, badge-uri, carduri cu programul evenimentului, vouchere, bilete si alte mici nimicuri care ocupa s-p-a-t-i-u in valiza mea. Care s-au facut cred deja 2. Si cred ca le mai dau si colegilor cate ceva sa care, altminteri crapa cantarul la aeroport. Risc sa ma aresteze prietenii la vama pentru trafic de... mediamente pentru stomacele deranjate.

Un Anonim scria la penultimul post ca probabil grija mea sunt grijile. My worry is to worry. Mi-ai ridicat mingea la fileu, multumesc. Sunt experta la detalii. Unele din ele provoaca griji. Unele griji sunt intemeiate. Construiesc, te previn de rele, minimizeaza riscuri. Grijile alea ma preocupa in aceste zile. ;o)

Gata, ma duc sa indes niste medicamente printre haine. Ups... ce haine iau?! :o)

Bonus pentru un mic zambetel pe care sper sa vi-l pot fura:


Este preferata mea incepand de azi dimineata. Am decretat ca e fetita si ca exact asa ma simt eu, cum se vede in aceasta imagine. Imi lipseste doar cada si spuma. Si da, semanam: e roscata ca si mine :o).

22 aug. 2008

De ce ma tem zilele astea...


Cum spuneam si mai jos, ma pregatesc sa fac cea mai lunga calatorie din viata mea, spre emisfera sudica. Trebuie sa ajung in Indonezia ca sa imi primesc salariul pe luna asta :o). Adevarul este ca, in ciuda exotismului destinatiei, nu sunt entuziasmata mai deloc. Muncesc de jumatate de an pe proiectul asta, cunosc fiecare detaliu de program, ii cunosc pe participanti, asteptarile lor, am o lista de posibile multe riscuri, iau pastile anti-malarie, imi fac griji cu privire la bagaje... nu de alta dar un kilogram de excedent costa nici mai mult nici mai putin de 92 euro pe ruta Bucuresti-Denpasar (excedentul de bagaj se calculeaza pentru fiecare kilogram cu 1% din costul unui bilet la business class so... do the math..). E o calatorie scumpa din toate punctele de vedere. Daca nu era sa apara ca necesar profesional, sigur nu ajungeam acolo. Nu foarte curand.

Cu toate acestea, in loc de entuziasm, pe masura ce trec zilele si se apropie plecarea, imi este din ce in ce mai frica. De o calatorie cu avionul care insumeaza peste 16 ore de zbor. Cu tot cu escale... cam 25 ore vom fi pe drum. Evident, nu escalele ma ingrijoreaza, nici gandul la oboseala sau la jetlag. Ideea de a fi in aer, plutind atata amar de vreme, la discretia sortii... da.

Am trecut prin Madrid, intr-o escala de 3 ore, acum 2 saptamani. Vestea avionului prabusit acum cateva zile m-a izbit. Cum, unde, cine?! Nici nu mai conteaza. 160 de oameni si-au gasit sfarsitul exact cand se asteptau mai putin, in cele mai groaznice chinuri. Si, evident, m-am gandit la mine si la drumul ce ma asteapta la sfarsitul lunii. Nu sunt pregatita sa mor, de aia mi-e frica. Si nu imi pot scoate din minte ideea ca orice se poate intampla. In bine, sau in rau. Sau in rau... sau in rau.. sau in rau... (cam asta e ecoul din mintea mea).

Evident, incerc sa ma imbarbatez intr-un monolog nesfarsit...

– Come on, nu se va intampla nimic.
– De unde stii?!
– Pentru ca stiu.
– De unde stii?!
– Asa, simt eu ca ma duc acolo, o sa fie bine si ma si intorc teafara si nevatamata.
– De unde stii?!
– Nu stiu, vine din interior. Mai am atatea de facut de acum incolo, vreau prea tare sa traiesc, sa vad soarele dimineata, sa prind niste primaveri frumoase, sa inghet iarna, sa mi se imbujoreze obrajii, sa ma bucur de flori, sa ma bucur de oameni, sa iubesc, ah, sa iubesc cu toata puterea si pasiunea mea, sa ajung sa imi strang copii in brate, sa ii alaptez, sa imi las degetul cuprins in manutele lor si sa ii aud gangurind, sa le vad primul zambet, sa le aud primul cuvant, sa ii ajut sa faca primul pas... Intelegi? Am atatea sperante, mii de sperante, fiecare in culoarea ei, cu puterea ei, emanand o energie anume. Le vreau prea tare pe toate. Cum ar putea sa fie curmate intr-o calatorie ca asta?! Simt eu ca va fi bine.
– Si totusi, nu ai de unde sa stii...
– Pai, nu-mi ramane decat sa vad. Poate ca totusi va fi bine.
- Da, mai bine esti pregatita pentru orice. Mai bine te urci in avion fara regrete si fara sperante... te urci si timp de 25 ore la dus si 25 ore la intors traiesti numai prezentul. Asta inseamna 90.000 secunde pe care trebuie sa le traiesti fara sa te gandesti nici la trecut, nici la viitor. Sa te gandesti ca tu esti doar acum, aici, in avion, ca nu mai e nimeni si nimic pe lume in afara de spatiul ala stramt din jur. Poti sa faci asta?
- Am de ales?!


Later edit: Si in cadrul programului facem o vizita la Borobudur, cel mai mare templu budist din lume. Pentru asta, o sa zburam cu linii aeriene locale. Care, printre altele, au primit o mare interdictie, in ultimii doi ani, de laUniunea Europeana - care ii acuza ca nu sunt safe in zborurile civile. Am citit pe Internet o gramada de statistici. SUA si Asia nu au nicio problema, UE se pune contra. Suficient cat sa imi alimenteze gandurile negre. :o

Si mai later edit: In urma acestui post am primit un telefon si o recomandare sa vad seria Final Destination. Draga Tzontzo, multumesc! E seria mea preferata din categoria thriller/horror. Dar era nevoie sa imi reamintesti de el??!!! :o)). Atunci iti reamintesc si eu ca vei fi in acelasi avion cu mine. Ma' friend... o sa tot numeri si tu pana la 90.000! :o)

19 aug. 2008

A naibii indecizie... :o|


Discutie telefonica. La capatul celalalt al firului, client de top, invitat la un eveniment super super atractiv, in Bali. Bali ala din Indonezia, oceanul Indian, emisfera sudica.... Bali ala de departe ;o). Hotel de 5 stele, excursii, aventuri, vizite la temple celebre, safari pe elefanti... un program de ramai ca la dentist. Si clientul e siderat (pe asta si mizam!), ii place ce vede in pozele pe care i le-am trimis in materialul informativ. Atata exotism... dupa cum raspunde de calm si ganditor... cred ca i-a luat-o inainte imaginatia. Probabil se si vede tolanit pe un sezlong in mijlocul unei plaje cu nisip roz, sau band un cocktail in piscina hotelului, care are bar chiar in mijloc....

Anyway... in ciuda reveriei, omul raspunde destoinic la tot felul de intrebari. Date de contact, serie pasaport, adresa domiciliu, etc etc. Interogatoriu in toata regula. Ajungem la momentul cand trebuie sa ii cer informatii si despre sotia dumnealui, pentru ca invitatia este pentru doua persoane. Are voie sa isi ia companion. Eu am nevoie de informatii despre nevasta, ca stiu ca e insurat...

- Si pe sotia Dumneavoastra cum o cheama?
....tacere....
- Alo? Ma auziti?!
- Da.
- Pe sotia Dumneavoastra cum o cheama?
- Pai... nu m-am decis...

La faza asta... am tacut eu. Malc. Malc. Malc.
Clientul nostru... hehe... e clientul nostru!

14 aug. 2008

Corrida - Fiori cu 'torros bravos'


Dintre toate intamplarile semnificative prin care am trecut in vacanta, corrida este singura despre care nu am scris nimic in jurnalul pe care l-am tinut cu deosebit stoicism in cele 14 zile. Nu am scris decat ca am fost acolo, in arena, la o corrida adevarata. Am fost atat de socata sa vad moartea aplaudata la scena deschisa, incat multa vreme nu am stiut ce sa cred despre ce am vazut. PRO nu pot sa fiu in nici un caz, nici macar in gluma. Exista insa variate fete ale monedei care m-au tot indemnat ‘sa ma mai gandesc’ la pozitia mea.

Faptul ca milioane de oameni, de secole incoace, gusta cu surle si trambite un astfel de moment, ma obliga sa incerc sa inteleg si altfel problema. Sa ma declar oripilata de ce am vazut ar fi prea usor.

Luptele cu tauri sunt foarte indragite in Spania, Portugalia si se practica chiar si in sudul Frantei. Au ajuns, fireste, si in America de Sud, mai ales in Mexic, luand forme diferite de manifestare. Prima arena pentru luptele cu taurii a fost construita in 1781 în Ronda. In trecut, momentul a fost rezervat doar pentru barbati, astazi insa, fireste, in audienta sunt si nenumarate femei. Le-am vazut eu pe cochetele doamne din fata noastra, tresarind de emotie la fiecare noua miscare. Miscari care, toate, se termina cu moartea taurului, exceptie facand, desigur... rarele clipe in care animalul inseala destinul. Niste prieteni m-au intrebat curiosi: “chiar il omoara??!!” Ei bine, da, chiar il omoara! Dupa ce il chinuie si ii infig in spate, intre anumite vertebre, variate tepuse, lanci si sabii, un matador foloseste un stilet subtire, mic pentru a aplica in fruntea animalului o lovitura finala. Moartea este instantanee. Nu am vazut niciodata, pe viu, ce inseamna de fapt moarte subita. La corrida am reusit-o si pe asta!

Inainte de a intra in detalii... 'organizatorice', as vrea sa revin la un aspect amintit in postul precedent. Va spuneam despre cum temperaturile, soarele, clima, si-au pus amprenta asupra vietii andaluze. Ei bine, mai ales luptele cu tauri nu fac exceptie. Corridele incep intotdeauna dupa-amiaza, insusi felul in care este construita arena si modul cum sunt vandute biletele spun multe despre radacinile stravechi ale traditiei. Loja presedintelui si tribuna de langa aceasta sunt intotdeauna cu spatele la vest, astfel incat la inceputul corridei spectatorii care si-au permis un bilet mai scump sa fie feriti de soare. Mai exista doua portiuni laterale, ferite partial de soarele ce apune – aici se asezau in trecut, si stau si astazi, cei ce isi permit bilete cu preturi medii. Si, fireste, zona de est, expusa intotdeauna razelor ucigatoare ale soarelui – de aici se urmareste corrida de catre cei saraci.

O corrida incepe mereu cu un paseillo – momentul in care toti protagonistii din cadrul luptelor ulterioare defileaza in arena. Doi Alguacilillos, asistenti calare, se indreapta catre presedinte si ii cer, in mod simbolic, cheia catre ‘puerta de los toriles’. In spatele usii se afla taurii.


Odata ce usa este deschisa si taurul intra in arena, incepe spectacolul. Este compus din 3 parti, denumite tercios. Inceputul unui nou tercios este semnalizat prin sunetul de trambita, si prin muzica unei orchestre strategic pozitionata la ultimul etaj al amfiteatrului arenei. Un ritm melodios... cu puternice accente funebre, nu am putut sa nu remarc! Tot sus, e presedintele. In fiecare corrida se intrec 3 toreadori, fiecare trebuind sa se lupte cu 2 tauri, pe rand. De asemenea, fiecare dintre ei au o echipa, luptatori care intra in joc in anumite momente ale spectacolului, avand fiecare un rol foarte precis.

In primul tercio, luptatorii folosesc capote, acele bucati de panza roz sau violet cu care distrag atentia taurului, agitandu-se, provocandu-l de-a lungul arenei.

Urmeaza picadores, calaretii armati cu lanci pe care le infig de asemenea intr-un punct precis din spatele animalului deja debusolat.



In a doua parte intra in joc ‘la suerte de banderillas’. Trei banderilleros trebuie sa infiga in spatele taurului niste sulite speciale, impodobite cu panglici colorate. Din nou, toate miscarile acestea sunt menite sa slabeasca puterea taurului inainte ca toreadorul sa intre in scena. Curata lupta ‘corecta’! :o(



In fine, momentul de maxim interes este ‘suerte suprema’, cand toreadorul intra in joc fluturand panza rosie. Isi arunca spectaculos chipiul in semn de duel si... se masoara in puteri ancestrale cu fortele bestiei.



Maiestria unui toreador este masurata prin modul in care isi coordoneaza miscarile, fiecare din ele parte dintre-o traditie la fel de bine teoretizata. Jocul de putere s-a transformat in arta de-a lungul veacurilor. Am remarcat o intreaga succesiune de miscari, priviri, tatonari, dominare - o simbioza incredibila intre om si bestie.






Dupa o serie de 'dans cu taurul', animalul haituit este un lac de sange, sufla a moarte, are momente in care se opreste pentru a-si scruta dusmanul, se clatina, dar nu renunta din a se apara. Intr-un final rareori diferit, toreadorul infige o sabie in spatele taurului. Se intampla sa si greseasca miscarea letala, prelungind suferinta animalului.




Din clipa in care sabia toreadorului strapunge in intregime spatele taurului, viata se numara in secunde. Rapus, taurul cade, se zbate in chinuri, sub privirile admirative ale audientei.



Ca un semn de penitenta maxima, matadorul apare, stiletul isi face datoria. Cum spuneam, moartea este instantanee. Taurul invins este tarat din arena, pentru a-i face loc urmatorului.



Si - din nou - asta se intampla in uralele audientei, care il aplauda pe toreador si ii cer presedintelui, fluturand nenumarate batiste albe, sa anunte verdictul.



Presedintele arata o batista, 2 sau 3, in functie de prestatia si spectacolul oferit de toreador. O batista permite acestuia sa taie una dintre urechile taurului si sa o ofere drept simbolic trofeu domnisoarelor din audienta. Am vazut realmente urechile taurilor zburand printre scaune. Am vazut bucurie pe chipurile celor care le-au prins. Am vazut cat de diabolic poate fi acest 'joc' barbar.



As putea sa finalizez acum micuta istorioara despre corrida. Sa va las pe fiecare dintre voi sa judecati prin prisma propriei ratiuni 'spectacolul' dupa care o natie intreaga urla si se da de ceasul mortii. Unele cifre mentioneaza faptul ca 70% dintre spanioli se dezic de fapt de acest moment preluat din istorie. UE nu a reusit sa se impuna in fata infocatilor patrioti iberici, ce si-au aparat pana la capat dreptul de a-si pastra vie traditia denumite 'simbol national'. Despre vocea slab sustinuta a organizatiilor care sustin si drepturile bietelor animale nici nu mai vreau sa pomenesc...

Corrida... Unii spun ca este o lupta intre doua forte primordial diferite: cea fizica, a taurului fioros, si cea a inteligentei omului, a ratiunii care deosebeste intre momentul de pericol si cel propice pentru atac. Sute de muschi puternici, torsionati si pregatiti sa se apere, contra unor neuroni antrenati, si ei la fel de gata de lupta. O lupta in care taurul apuca rar sa isi ia revansa, iar cand o face, Spania intra in doliu national. S-a intamplat chiar si in ultimii ani ca 2 toreadori celebri sa sfarseasca sub coarnele furioase ale impulsurilor native.. si steagul national a fost ridicat in berna. In schimbul sutelor de mii de tauri ucisi de secole s-a conturat un profund respect fata de puterea animalului. Unii spun ca de fapt corrida este un simbol al luptei intre feminin si masculin. Lupta in care, culmea, puterea feminina este simbolizata de omul ce ucide. Ciudatele fatete ale imaginatiei omenesti nu contenesc sa ma uimeasca. Si mai exista argumentul conform caruia, contrar parerii comune, adeptii luptelor cu tauri sunt incantati nu de uciderea taurului, ci de maiestria si eleganta toreadorului. Ce-i drept, asta am remarcat-o si eu. Eleganta. Nu am putut insa sa fac abstractie de faptul ca in fata lui se afla un animal nevinovat. Si nici un fel de ritual mistic – cum numesc unii adepti corrida - nu ma poate convinge ca in secolul asta inca ne infioram de placere la vederea unor astfel de barbarisme.

Corrida fascineaza si infioara pentru ca este un amestec incredibil de barbarie, sublim, arta, finete, pasiune, nebunie si mitologie. Este primitiva, dureroasa, sfasietoare. Corrida inseamna si turism, comert, interese. As zice chiar ca e o alta dovada ca ne credem stapanii lumii. Which is so wrong!

PS: Dupa ce am vazut in arena din Marbella, mi-am permis sa tratez subiectul separat de cel al porcului pe care romanul il taie de Ignat. In discutiile ulterioare corridei, mi s-a oferit ca termen de comparatie jugulara bietului animal, supus si el unui bun obicei de veacuri impantenit la noi. Personal, cred ca nu exista niciun termen de comparatie. Cand romanul o sa construiasca stadioane si o sa alerge in vazul unei multimi delirante dupa porci, fluturand panzeturi colorate si aruncand cu urechile mortaciunilor prin tribune... mai stam de vorba.

13 aug. 2008

Spania - primele ganduri


Daca eram harnica si lasam lenea deoparte, postam din timp pe blog imagini si povesti din vacanta. O faceam on the spot. Numai ca la vremea aceea am gasit ca nevoile mele sunt la mare rang si am fugit de net. Lenea mea s-a facut doamna. Am preferat sa scriu in caietelul meu tot felul de ganduri si pasarele ce mi-au umblat prin cap. Astazi am intrat in posesia unei parti din poze si ma regasesc in fata normalului pe care mi l-am creat: mii de fisiere din care trebuie sa aleg. Fotografii din toate locurile prin care am fost. Ce sa aleg mai intai? Ce sa las deoparte, desi cu strangere de inima? Cate povesti sa adaug fiecarei imagini? Cat sa spun – optim pentru voi sa nu va plictisiti, sa nu va pierd in sirul povestirii? Nu de alta, dar intentia in sine de a scrie despre Spania pe care am vazut-o eu este una... educativa intai de toate. Un indemn. Nu stati pe plaja cand mergeti in Spania. Va rog. Nu faceti ca miile de turisti care – cum spuneam si deunezi – zac la soare si habar nu au ce de cultura, civilizatia, istoria si incredibilele minunatii ce se ascund dincolo de parapetii esplanadei. Imi place mie o vorba, cred ca la vremea cand am intalnit-o ii era atribuita Sf. Augustin – ‘lumea este ca o carte. Cine nu calatoreste, nu citeste decat coperta.’ De la Sf. Augustin citire au ba, tare mare adevar se ascunde in chestia asta. Si mai atribui cuiva o vorba – cand va citi se va recunoaste cu siguranta: “De asta traim, Andreea. Pentru concedii. Concedii in care sa vedem lumea’.

Voi selecta asadar doar ce mintea mea va porunci, cheful meu va accepta, timpul meu imi va permite si degetele mele imi vor insirui pe ecran. Cum or vrea ele. Sper sa nu va pierd pe voi, pe drum. Asa ca...

Dupa ce in 2007 am batut in lung si in lat Portugalia – alt serial despre care as putea insirui multe – anul asta am vizitat Andaluzia, sudul Spaniei. Cu prietenii, gasca, ibericii. :o) Ne-am ocupat personal de toate aranjamentele. Nu am apelat la serviciile vreunei agentii de turism; experienta anterioara a prietenilor mei precum si cea comuna din Portugalia au fost dovezi suficiente ca important este sa stii sa cauti ocazii pentru destinatii de vacanta, sa contactezi proprietari de afara si sa iti faci singurel un traseu, dupa bunul plac. Nu depinzi de furnizori de servicii adiacente, nici de intermediari, cu atat mai putin de fitzele, fee-urile si fetzele operatorilor romani. Cu un credit card in portofel, un Google la indemana, o oarecare engleza in buzunar si putina imaginatie, poti ajunge unde nici cu gandul nu gandesti. De mii de ori mai convenabil din punct de vedere financiar. Asta e si motivul pentru care ne-am permis 14 zile intr-o vila de lux, intr-o statiune eleganta si curata, izolata, construita de britanici, departe de tumultul zonelor comerciale si al turistilor zgomotosi. Asa am ajuns in Estepona, langa Marbella, un orasel de coasta aflat in SE Spaniei, langa Malaga.
















Un round-up scurt al zilelor petrecute ‘acasa’ ar insemna sa trec in revista momentele de la piscina, cele cel putin 20 bazine pe care am incercat sa le ‘pontez’ cam la 2, 3 zile, inotand la rasaritul soarelui sau la miezul noptii; lecturile, ca am dat gata 3 carti in vacanta – si, ah, ce carti!; barul plin cu sticlute si etichete care mai de care – yummy; muzica; trandaveala de pe canapeaua confortabil a terasei principale; momentele de miez de noapte de pe romantica terasa a vilei; lumanarile si farmecul lor; cantecul greierilor; roua asezata dimineata pe gazonul des din curte; terasa din fata camerei mele; aerul racoritor al noptii, caldura torida a zilei... pacea si armonia de pretudindeni. Clipele mele cu mine, in linistea vacantei... Sentimentul ca lumea incepe si se termina in acel punct, ca timpul e tare ingaduitor cu mine, de-mi lasa astfel de clipe, cu prezentul asta frumos... scaldat de culorile fermecatoare ale Andaluziei.



In sudul Spaniei lumina e ciudata. Soarele parca atinge pamantul, uneori caldura este toropitoare. In miezul zilei, simti ca te topesti sub povara celor 38-40 grade ce sunt un firesc al locurilor. Desi nu se cade acum, pentru ca nu voi atinge acest subiect astazi, imi amintesc cu duiosie momentul in care am vazut pentru prima data coasta Africii. Marocul, la 35 minute distanta de mine, scaldat intr-o lumina obscura, misterioasa, un val de nori ce strapungea orizontul crestat de varfurile muntilor intinsi pe coasta de vizavi. Si ce parea atat de aproape, incat in entuziasmul primei impresii, am avut pentru o clipa senzatia ca, doar intinzand mana, as putea sa ating acest continent care, recunosc, ma fascineaza. Pe drumul dintre Gibraltar si Tarifa am vazut cel mai frumos orizont ce mi s-a infatisat vreodata inaintea privirii. Mi-au taiat respiratia culorile, lumina aceea speciala, caldura ce ne invaluia. Acelasi sentiment si la Alhambra... Insa voi reveni cu siguranta la acest subiect, intr-un moment viitor.



Am amintit de lumina si caldura din Andaluzia ca sa aduc in discutie un fapt care pe noi ne-a socat: Spania inceteaza sa traiasca la miezul zilei. Soarele dogoritor si temperaturile mari isi spun cuvantul in modul in care localnicii din sud isi duc existenta. Imediat dupa pranz, strazile devin pustii, se trag obloanele, se inchid magazine si pravaliile, cainii nu mai latra, se retrag in fundul curtilor, linistea domneste intr-o muzica incredibila; putinele masini care se mai misca pe strazi sunt ca si inexistente, parcarile subterane gem de ocupanti, intr-un intuneric desavarsit de cald. Nu e nimeni, pe nicaieri. Calatorul nu trebuie sa isi faca un program in orele toride ale zilei. Nu e bine sa ti se faca foame, pentru ca restaurantele sunt inchise. In Sevilla, undeva pe la ora 16:30, un patron de restaurant ne-a mustrat in clipa in care l-am intrebat daca putem sa mancam ceva la el... ‘Ati ajuns tarziu – ne-a spus aratandu-ne ceasul – foarte tarziu...’ Dar pana si mustrarea asta a rostit-o soptit, de parca s-ar fi temut ca va trezi pe cineva din siesta dupa-amiezei...







Mai tarziu, un chelner care ne-a condus in tacere spre un fel de cantina ‘underground’ ne-a explicat: ‘Este vremea la care toata lumea fuge de caldura, intram in casa, facem dusuri, mancam, stam in umbra camerei si ne odihnim... Asa e de veacuri’. Ce-i drept... aici soarele face regula. Si i-a cam lenevit pe oameni, sunt inceti, nu le pasa de turisti, de profituri, de speculatii. Asa pare la prima vedere. Oamenii dorm, doar natura traieste.











De la natura, Spania este arida. Deluroasa, cu pamant rosiatic, cu hectare intregi de pamant pustiu, necultivat. In contrast, apar insa petele de culoare si iaca munca omului - plantatiile de maslini se intind pe zeci de kilometri, ai senzatia ca nu se termina niciodata, ca lumea incepe si se termina cu maslina verde. Pe coasta, briza marii si curentii oceanici schimba peisajul. In permanenta am avut senzatia ca ma plimb printr-o gradina botanica, luxurianta, bogata, carnoasa, colorata. La ferestre, langa borduri, pe autostrazi – flori, flori, flori. Leandrul e la el acasa. Spre nefericirea mamei, care-l cocoloseste acasa-ntr-un ghiveci, ficusul este un mare arbore. Portocalul arunca fructe intr-o dulce nepasare, jos, pe trotuar, la discretia oricui. Ba chiar are rod permanent, ca in acelasi copac am vazut si globuri portocalii, dar si fructe verzi. The green baby oranges... De palmieri nici nu mai spun...

La paleta asta de culori incredibile, se adauga nisipul, stancile, marea si oceanul.









Voi cauta in zilele urmatoare timpul si resursele sa va povestesc cate ceva despre cele mai indragite episoade ale vacantei: Granada si Alhambra, Gibraltar si Tarifa, momentul coridei din Marbella, catedrala din Sevilla, Malaga. Pentru acum... ma retrag spre Bucuresti.

Adiós, amigos! Hasta pronto!
Blog Widget by LinkWithin

Pur si simplu...

A person is never so empty as when he is full of himself.

Persoane interesate

 

Copyright © 2008 Green Scrapbook Diary Designed by SimplyWP | Made free by Scrapbooking Software | Bloggerized by Ipiet Templates