13 nov. 2008

Bal mascat, durere de cap


Sunt in cautare de costum pentru bal mascat. Si am nevoie de voi.

Asta facem anul asta la petrecerea de Craciun, ne deghizam care te miri in ce, bem dansam si chiuim ca am tras la greu in ultimele 12 luni din viata. Tiii, asta chiar e motiv de veselie :o).

Nu vreau sa ma imbrac in orice imi pica in mana. Sunt o gramada de site-uri de unde se pot inchiria sau cumpara costume. M-am uitat ieri pe cateva din ele - http://www.carnavalfiesta.com/, http://www.costumatii.ro/, http://www.costume-de-carnaval.ro/. E o adevarata nebunie din punct de vedere al ofertei. Nici nu iti trebuie imaginatie, costumele starnesc si pe cel mai insipid personaj....

DAR, un lucru e sigur. Nu tot ce vezi iti spune ceva. Cred ca e important ca un costum de carnaval sa te reprezinte. Sa ai ceva in comun cu personajul pe care il intruchipezi, sa potentezi vreo trasatura fizica, sa poti reprezenta un personaj care iti aminteste de ceva, catre care aspiri sau, din contra, pe care il detesti. Numai sa-l detesti intr-un mod amuzant, si umorul asta sa te prinda. In plus, o costumatie potrivita e si lejera, iti permite sa te misti natural. La toate astea se adauga factorul costuri. Sunt dispusa sa cumpar un costum, dar macar sa fie ceva ce voi mai putea purta la ocazii similare. Si asta implica... sa fie practic. Usor de pus si de dat jos, lesne de modificat eventual... Hehe, ce de criterii...

In jurul meu, colegii debordeaza de inspiratie. Unul se doreste a fi Gogu’ de la gaze pentru ca are o masca speciala acasa si o va folosi macar acum; altul vrea un machiaj special ca sa fie luat drept un betiv care tocmai a iesit dintr-o altercatie la bloc; altul cauta cu inversunare pistol sa mearga cu palaria de cowboy pe care o are acasa; se mai discuta de uniforma de politist pentru a-l juca pe Cioaca; si de ochelarii celor din Matrix; si de doctori, piloti, Boney M, Bill Gates... De cate si mai cate!

La femei, evident, e mai dificil. Cine, doamnelor, nu s-a visat in rochie cu crinolina, macar o data in viata? Pardon cherie, crinolina nu-ti permite nicio miscare, nicio asezare, niciun gest necuvenit. Frumoasa ideea, dar nu prea fezabila decat daca vrei sa ii tii la distanta pe toti, in timp ce – evident – iti indrepti coloana stand in picioare. Se vorbeste de rochii vaporoase, din matasuri si volane, de salvari si naframe arabesti, de rochite de cabaret... de asistente sexoase si menajere cu fustita cat de-o palma... Brrrr, mie mi-e deja cam frig. E decembrie, sunt in rochita de matase si mi-e frig.

Apropos de asta, la polul opus vin mascotele. Unul zice ca s-ar imbraca in pasaroi, altul in ren, altuia ii pace ideea de Mos Craciun, altul ar veni in urs... Ma gandesc amuzata la taximetristul care va avea onoarea de a-l aduce pe urs la petrecere. Cum ar fi sa iti apara la masina un biped ce umbla pe strazi in blana carpatina, rugandu-te sa il transporti pana la un restaurant :o)?! Si ma mai gandesc si la ursul in sine... la ventilatia costumului dupa cateva dansante cu domnitele in crinloina...

Va fi funny. Sunt convinsa. Asta nu ma impiedica sa am o mare dilema: eu cu ce ma imbrac?

Idei proaste... cu nemiluita. Si la fiecare ma lovesc de bariere. Ba mi-e cald, ba mi-e frig, ba e prea sexoasa rochia pentru asa ocaziune, ba nu imi sade bine, ba nu am nimic din personajul X, ba nu gasesc ce trebuie... Pana acum, stiu doar atat: mi-ar placea teribil sa fiu bruneta. Simply Black. Si as avea nevoie sa plec de la punctul asta pentru a-mi crea costumatia. Si daca voi aveti idei cand ma priviti in poza de mai jos, as prelua cu placere pe cele mai interesante. Masca nu e un must, e in fotografie ca... asa s-a nimerit. :o)

Cu plecaciune, a voastra Simply Black (Out of Ideas) :o).

12 nov. 2008

Din seria povesti de dragoste...


... va propun sa ne intoarcem la gura sobei. Sa va spun o frumoasa poveste adevarata.

Am o prietena care are niste prieteni care au aparut impreuna la petrecerea de 10 ani de la terminarea liceului. Mai exact casatoriti si 'insarcinati' in 7 luni. Socul a fost mare, toti colegii ii stiau deja cu familie, dar... cu alta familie, fiecare.

Se pare ca acum un an si ceva, el a sunat-o pe ea sa o felicite de ziua de nastere si, din vorba in vorba, afla ca ea a divortat. – Ce intamplare.. si eu am divortat, acum cateva luni. – Cand? – Pai, pe 2 decembrie. – Ah, ce chestie, si eu tot pe 2 decembrie...

Evident, subiectul a cerut o intalnire. Locul ales a fost in parc, unde amandoi au venit insotiti de copiii ramasi in custodia fiecaruia in urma divorturilor. El doua fetite, ea una. Tot din vorba in vorba, ajung sa se vada in fiecare zi, simpatia din liceu se transforma in reala placere, de aici pana la flama si iubire... un singur pas.

La reuniunea de 10 ani de la terminarea liceului, povestea era deja ‘mare’, cu certificat de casatorie gata semnat. Cei doi asteapta un copil si, pentru ca e tot fetita, au inaintat actele pentru a infia un baietel. Familia va numara in curand 5 copii si pe ei doi, indragostitii din liceu.

Happy ending. Pardon, beginning. :o)

11 nov. 2008

Cand o sa creasca mari barbatii?


Intr-o lume ideala, barbatii ar creste mari mai repede, iar femeile ar tacea mai mult. Si avand in vedere ca mi-as dori sa traiesc o astfel de zi, se presupune ca ar trebui sa fie una frumoasa.

Dar am ajuns sa cred ca mai degraba va fi o zi prea linistita, genul de zi in care nu mai ai nimic de facut. Nu te astepti la nicio duma din partea lui, nu da bir cu fugitii, nu se ascunde, nu se codeste, nu minte, nu refuza cu scuze puerile, politicoase de ustura. Pur si simplu, cand ceva nu ii convine, infrunta situatia. Si prin ce iti spune, prin logica pe care o aduce in propozitie (ca de aia e barbat si are emisfera cerebrala dreapta mai bine dezvoltata), te confrunta pe tine, femeia, cu propriile capricii, venind cu argumente plauzibile. Iti inchide gura fiind punctual, parolist, ferm, decis. Stie ce vrea, nu se mai ascunde dupa milioane de scuze si explicatii. Ce mi-ar inchide gura un astfel de barbat! Ha!

Cica lobii frontali ai barbatilor nu se dezvolta complet decat in jurul varstei de 20 ani. Partea asta din creier e responsabila pentru luarea deciziilor. De aceea pana cand procesul de maturizare biologica a zonei nu este complet, nici nu sunt vazuti prea des stand stramb si judecand drept, asumandu-si si bune si rele. Nu prea sunt vazuti de fel, pentru ca fug.

Cand am aflat asta, mi-am zis ca e rezonabil. 20 e o varsta rezonabila. Nici eu la 20 nu prea stiam bine cine sunt si ce vreau. Nici acum nu am pretentia ca detin raspunsul la aceste dileme... dar totusi, eu am peste 30 si discut cu barbati in aria asta de varsta (slava Domnului!). Si ajung sa scriu posturi din astea, in care ajung sa vorbesc prea mult despre cat de imaturi sunt barbatii. Am o tema buna pentru flecareala si prea multe exemple care o sustin, asa ca nu mai tac.

Inainte de a merge mai departe pe tema asta, se cade sa mentionez un lucru: nu am fost si nu voi fi niciodata o feminista aberanta. Printre prietenii mei cei mai buni se numara multi barbati. Imi plac barbatii din milioane de motive, nu vad lumea fara ei, nu ma vad pe mine functionand fara o jumatate prezenta sau imaginara (sic!). Le admir spiritul practic, logica neobosita, puterea, chiar si orgoliul, balbele, stangaciile... Tot ce ii face pe ei sa fie barbati e bun si frumos si extraordinar. Pana la momentele de criza si confruntare, in care fug de responsabilitate.

Si am inteles ca e vorba de imaturitate. Si am inteles ca... nu o inteleg. Stiu ca purtam in noi infantilitatea extraordinara a primilor ani de viata pana murim. Femei si barbati deopotriva, ramanem copii pana la moarte si ne place asta. E partea care da gust frumos vietii.

Dar... ce e bine in a ne ascunde dupa deget in fata unor chestiuni serioase, avand pretentia ca suntem in spatele unui scut impenetrabil? Cat de mic poti fi la 30, 40, 50 ani... incat sa nu iti dai seama ca acel deget se numeste ego gresit cultivat? Cat de naiv sa fii la 30... incat sa nu intelegi diferenta intre vreau / nu vreau, pot / nu pot, spun / nu spun, fac / nu fac? De ce sa iti complici existenta cautand solutii penibile, in situatii de criza cu sexul opus? De ce sa nu poti lua niste decizii cu fermitate – fie ca e vorba despre 'unde facem sarbatorile' sau despre 'cand/daca facem un copil'?

Printre multiplele nuante de gri pe care le aduce fiecare context in parte, si pe care nu le neg, ca sigur exista... eu una am constatat ca o buna parte a problemelor pe care le-am avut in 'negocierea' cu barbatii din viata mea s-a datorat imaturitatii lor in a gestiona problema - partea lor de problema. Au fugit de raspunsuri si actiuni, s-au ascuns ca niste copii dupa primul reazem fie el mama, scuza baiguita rapid, nervii, furia sau chiar lacrimile santajiste si buchetele de flori 'post discutie'. Important e ca au fugit de responsabilitate.

Chestia asta nu se va schimba niciodata pentru ca noi, femeile, o vrem. Nici ziua aia linistita nu va veni foarte curand. Si stiu ca intrebarea din titlu e retorica. La urma urmei, cum spuneam, poate ca nici nu e bine sa creasca. Eu m-as multumi cu un barbat care sa simta cand fuga lui ma deranjeaza si sa stea locului o clipa, sa vorbeasca, sa recunoasca, sa nege, sa conteste, sa decida si sa se tina de promisiuni. De orice fel ar fi ele. Cu sinceritate o spun, un asa barbat m-ar cuceri prin curaj si sinceritate, m-ar reduce la tacere prin forta argumentatiei.


Later edit >> Am primit cel mai simpatic raspuns via Yahoo Messenger. Ca la intrebarea din status...



A venit si replica:


Si apoi o alta:

9 nov. 2008

La Bamboo a venit Craciunul


In magazinele deco, in benzinarii, in vitrine anume de pe Calea Victoriei au aparut discret pozitionate decoratiunile de Craciun, ba chiar si variate produse pe tema asta. Incep pregatirile dragi prieteni. Globulete, ramuri de brad artificial, ghirlande, luminite, incet incet incep sa isi faca aparitia printre noi.

Nu mi-a venit a crede ochilor cand Bamboo din Feeria m-a intampinat cu cele mai noi achizitii, niste kitsch-uri pe tema Nasterii, cu beculete si sclipici aruncat sub forma de zapada peste niste plasticarii viu colorate. Cam 6 seturi de genul asta, ipostaze ale Craciunului, de prost gust, arborate strategic exact la intrare, toate conectate la prize, luminand si cantand a gingle bells, cu preturi promotionale afisate pompos... M-am uitat instant la ceas. 9 noiembrie.

Pur si simplu refuz sa le vad. Nu ii inteleg pe cei care din cele mai stupide ratiuni aleg sa aduca miros de Craciun cu 2 luni inainte de sarbatoare. In anii trecuti, daca incepeau campania de sarbatoare de iarna la 1 decembrie mi se parea exagerat. Tot ce aparea dupa Mos Nicolae era acceptabil, de la 15 incolo, necesar. Numai ca astazi in calendare e afisata ziua de 9 decembrie. Si Bamboo si altii ca ei imi cer sa cumpar decoratiuni pentru Craciun. Mai sa fie!

Da’ poate inca vreau sa mai gust din toamna asta frumoasa, blanda si calda. Poate astept gutuia pufoasa, imi plac ionatanele si strugurii, mai sorb o gura de must adus de matusa de la tara... Poate chiar vreau toamna. De ce sa fiti atat de stupizi, atat de gresit orientati, atat de nepasatori la asteptarile unui consumator ca mine?! Si eu... de ce sa mai stau in magazinul vostru? Mai bine plec. Oricum stati ‘extraordinar’ la capitolul spatiu pentru deplasare in magazin, de unde si inghesuiala aia nebuna, printre rafturi. Scena Nasterii Domnului si orase americane miniaturale, gatite de sarbatoarea Craciunului era tot ce va mai lipsea pe stoc!

8 nov. 2008

De ce inca apa curge cat ma spal pe dinti


Paranteza: cand am deschis blogul asta am facut glume zicand ca voi scrie despre incalzirea globala... Azi o sa glumesc scriind.

Am inceput sa ma simt prost ca las apa sa curga in timp ce ma spal pe dinti. Pierde teren indarjirea cu care nu am vrut sa accept ca fac rau facand umbra pamantului, inca de la prima ora de dimineata. Asta pentru ca intr-o zi am lasat apa de la cada sa curga in timp ce ma spalam pe dinti si am vazut ca s-a umplut aproape de jumatate. Asa mi-am dat seama ca poate e bine sa o las mai moale cu chestiunea asta banala.

Cred ca mi s-a parut prea mult timp o propaganda masluita toata povestea asta cu resursele mondiale, cu apa, cu noxele, cu emisiile de dioxid de carbon, cu irosirea energiei electrice. Am tot dat vina pe marii consumatori, industrii, companii, magnati si decizii macro. Ei sunt domnule de vina pentru ce ni se intampla, nu eu!!

Asta fac eu de cand ma stiu, am invatat sa-mi trec cu vederea micile scapari. Ba de la un punct incolo le-am iubit, ca sunt parte din mine si daca ma palmuiesc pentru fiecare greseala, o sa stau invinetita in obraji zile cat ii viata de lunga. Basca... cand ma spal pe dinti si curge apa, ma relaxez. E ca o muzica susurul ala. Sau cand vin acasa noaptea, urcand scarile intr-o bezna totala, ca s-au ars becurile administratiei, lumina calda din casa ma primeste prietenos. E ca si cum ma asteapta cineva. Nu-i chiar asa rau. O fi un capat de lume? Tocmai in resursele planetei lovesc?

Pai da, dar ei au gresit cu mine cand m-au luat cu mesajele de responsabilizare facand aluzie la... ‘resursele planetei’. Eu cand spun planeta spun ceva ce nu pot cuprinde cu manutele mele cele doua. Cum adica eu irosesc resursele planetei? Pai nu se uita nimeni la cat de mica sunt? Cat rau pot eu sa fac cand ma spal pe dinti? Cand uit lumina aprinsa in dormitor si plec la serviciu distrata? Cand pun cheia in contact si zoresc pe bulevarde cu piciorul pe acceleratie? Cand dau print de 5 ori la acelasi document de 10 pagini, doar pentru ca mi-a sarit o litera din rand? Etc etc etc.

Si dupa ce vorbim de chestiuni prea macro pentru capacitatea mea de a-mi intelege rolul, mai intervine si gandul ca m-am nascut ca sa fiu si eu una dintre miliarde. Adica eu sunt de vina? Tocmai eu? La astia toti din jurul meu nu va uitati? Ei cum se spala pe dinti? Au reusit exact contrariul: m-am indarjit sa NU ii cred.

Aceeasi teorie a incapacitatii de a cuprinde concepte abstracte si de a initia campanii personale de anvergura e valabila si in ceea ce priveste planul de actiune. Nu functioneaza planurile astea vizionare cand vine vorba de a face schimbari cu obiceiurile impamantenite in cutiutele noastre biologice. ‘De maine nu mai fac nimic care sa afecteze Planeta. Planeta e casa moastra, a omenirii. Noi toti suntem responsabili de ce se intampla cu Pamantul.’

Ma declar dezamagita de modul in care comunicatorii si echipele care concep campanii de responsabilitate sociala aleg sa o faca. Incalzire globala. Salvati omenirea de efectele incalzirii globale. Astea sunt efectele, ingurgitati lista asta mare de chestiuni importante si hai, la schimbare cu voi, ca nu mai merge. O sa muriti de cald. O sa muriti oricum, dar de cald e cel mai groaznic. O sa moara si copiii vostri. Na! Cu asta v-am convins?

Bine, hai ca o sa incerc... sa nu mai las apa sa curga in timp ce ma spal pe dinti. Incerc. Cand o reusesc pe asta, ma apuc serios si de celelalte. Trebuie domnule sa rezolvam chestia asta cu incalzirea globala.

Lasand ironia si gluma la o parte, in realitate, mi-ar placea sa cred ca sunt mult mai constienta de ce se intampla in jur. Dar asta se datoreaza faptului ca lucrez intr-o companie generatoare de noxe si emisii de dioxid de carbon. Aici nimeni nu mai glumeste cu lucrurile astea, de multi ani, sunty la ordinea zilei investitiile si planurile de milioane de euro in filtre si tehnologii peste tehnologii pentru protectia mediului. Asta e mai putin relevant, ca asta e tot la nivel prea macro pentru mintea mea ingusta. Partea buna in cazul nostru este ca au atacat problema de la baza de cateva ori. Ne-au spus niste mici chestiuni in cadrul unor campanii interne. M-au pus pe ganduri, pentru ca au fost abordate la nivelul meu, ala de om mic si care isi foloseste un procent si mai mic din capacitatea creierasului pentru a face conexiuni si pentru a initia schimbari. Am avut sansa de a mi se explica in repetate randuri ca daca las lumina aprinsa in birou peste noapte, voi irosi atata energie cat ar fi fost necesara pentru a incalzi 1000 de cesti de cafea. Ca un fotocopiator lasat in priza peste noapte consuma o cantitate de energie care ar putea fi suficienta pentru a face 1500 de copii xerox. Ca daca ies ultima din birou, e bine sa sting aparatura de care nu este nevoie peste noapte. In felul acesta, economisesc suficienta energie pentru a conduce o masina mica pe o distanta de 160 km.

Nerelevant acum CE ne-au spus. Relevant, important si esential este ca ne-au abordat ca pe niste entitati, nu ca pe mase. S-au gandit la gesturile de zi cu zi, nu la obiectivele din planul de afaceri al companiei. Si din pacate, fac partea din randul celor prea putini care au sansa sa mai auda si mesajele care trebuie, din cand in cand.

Personal, cred ca daca mesajul asta cu incalzirea globala si vinovatii ar fi abordat la nivel de micro comunitati sociale si profesionale pe o scala MACRO, ne-ar fi mai usor si ar dura mai putin pana sa incepem sa acceptam ca trebuie sa schimbam modul in care functionam. Nicio campanie mediatica de milioane de Euro nu ma va convinge sa economisesc apa. Dar o campanie initiata de un administrator de bloc entuziast, care sa stea de vorba cu oamenii si sa le explice ce pierd si ce castiga daca lumina de pe scara nu arde in continuu, da.

Eu mi-as alege oameni simpli, i-as convinge sa schimbe lucruri simple si le-as da drumul in lume sa explice chestiunile astea simple altor oameni simpli, care si ei la randul lor sa duca mai departe vorba si fapta.

Avand in vedere tot ce am scris aici, ca sa nu raman la nivel de vorbe goale pentru o chestiune in care am ajuns sa cred, m-am decis sa ma responsabilizez. Mi-am propus sa ii conving in urmatoarele luni, pe colegii mei de pe etaj, sa inchida apa in timp ce se spala pe dinti. Sunt in jur de 30 suflete. Ce ar trebui sa fac sa va conving si pe voi?

4 nov. 2008

Teoria Consbamatiei in capul meu


A murit bunica lui Barack Obama. Am auzit dimineata la stiri chestia asta si mi-am studiat reactia in timp ce o melodie oarecare de dupa jurnal imi acoperea zgomotul din cap...

Primul gand a fost ca... saraca bunica lui Barack... Cine stie ce fire plapanda, chinuita de durerile batranetii, un suflet bun si blajin s-a dus, si-a dat bunul sfarsit. A crescut copii, nepoti, s-a dat peste cap in timpul razboaielor, ani de zile s-a chinuit cu milioane de maruntisuri... ca acum sa ajunga sa moara. Dumnezeu sa o ierte pe ea si pe toti cei care tot pleaca dintre noi.

Dupa care, foarte repede, un alt gand mi-a incoltit in cap: bai frate, cum sa moara chiar in ziua alegerilor?! Chiar asa intamplare intamplatoare? Parca as fi martora unui film cu amerindieni, o poveste din aia in care moare unul intr-un colt al tribului ca sa se nasca altul in cine stie ce cort, sau ca sa dea putere spiritului vreunui luptator aflat la ananghie... si tot tribul se inchina din nou in fata minunilor facute de spirite inalte.

Apoi alt gand: cine stie cand a murit biata femeie si i-a fost tainuita trecerea, pentru a fi facuta publica intr-o astfel de zi, cruciala pentru al ei nepot si cine stie ce alti innegurati aflati dupa cortine.

Apoi alt gand: ah, a murit o femeie. Cum pot sa gandesc atat de urat?! Of, Andreea, Andreea... intr-o buna zi se vor duce si cei dragi tie si te va durea indiferenta celorlalti. O vei socoti cruda si vei gandi ca esti prea singura pe lume.

Apoi alt gand: si de cate zile o fi murit? Si cum poti sa te folosesti de asa ceva pentru a castiga simpatie? De ce sa faci asta? Pana unde sa mergi cu sfidarea?

Apoi din nou: sunt o nemernica. Nu se poate sa gandesc asa. Ma despart mii de kilometri de lumea si viata acestei femei, dar in fata unui suflet care se duce toti suntem datori cu o plecaciune si cu respect, indiferent de cine e, de unde e.

Da, dar eu nu am nimic cu bunica (Dumnezeu sa o ierte!), am cu politicienii. Si cu trecutul lor, cu lucruri de care s-au dovedit capabili. Si cu faptul ca alegerile in SUA incep astazi. Cum sa moara bunica chiar astazi?! Cum sa afle intrega lume astazi? De ce sa anunti asta pentru a castiga simpatia electoratului?

Mai deunezi ma bucuram ca ma tin departe de teoriile conspiratiilor mondiale, de politici si interese, de cum o mana de oameni controleaza lumea... Refuzam sa cred ca totul se intampla pentru ca se strang niste unii intr-o camera luminata obscur si in timp ce isi pufaie din trabuce decid ca e cazul ca un avion sau doua sa intre in cele mai inalte cladiri din New York. Du-te Domnule de aici, i-am zis unui respectabil domn in timp ce incerca sa ma convinga ca sunt un mic pestisor intr-o lume de rechini. Refuz Domnule sa cred ca suntem atat de decadenti. Refuz sa cred ca traim intr-o lume atat de subversiva! Ca mustim a lipsa de incredere si suntem suspiciosi cu privire la orice.

Ei bine, fac parte din aceasta lume! Surprise! Adica, poate ca bunica e doar un alt suflet care, ca alte mii in aceeasi clipa, mor. Pur si simplu se duce, lasa in urma o poveste, o viata, niste ani respectabili. Si eu, cu o particica a mintii mele, ma indoiesc de adevarul din spatele mortii ei, doar pentru ca nepotul se indreapta agale spre Biroul Oval...

Am ajuns la birou marcata de propria-mi incapacitate de a ma decide daca momentul acestei morti este real sau doar o alta manevra mediatica si politica pe care, ca om, refuz sa o cuprind cu mintea, dar nici nu o neg ca posibila. Si chestia asta din urma, imi lasa asa un gust amar...

PS: Pana sa termin acest post m-am decis ca a murit acum, ca asa trebuia sa fie. Nu se poate sa fie o inscenare. Sa fi murit acum o saptamana si sa tina cineva sub tacere chestia asta. Nu se poate... nu?! Adica uitati-va putin la fatza lui simpatica. Pare chiar sincer... Nu? :o)))

2 nov. 2008

Duminica, ziua de sine


Candva, duminica era decretata ‘ziua dragostei’. Asa ne-am gandit noi intr-o buna zi, cand ne-am dat seama ca abia duminica reusim sa ne detasam de vartejul saptamanii si ca nu ar strica sa facem ceva constructiv pentru relatia noastra cu duminica asta.. data de la Dumnezeu.

Dupa o luni somnoroasa, o marti planificatoare, o miercuri amenintatoare, o joi agitata si o vineri de tarat pe branci, venea sambata administrativa si abia pe seara, lesinati de oboseala, ne adunam unul in bratele celuilalt, reusind sa gasim o clipa pentru noi. Duminica era ar fi trebuit sa faca plinul pentru saptamana urmatoare. Asa ca ne-am decis ca e ziua in care ne ocupam mai mult unul de celalalt si de sine. De la imbratisari, sarutari sau amor, la jocuri inventate, campionat de scrabble sau monopoly, la povesti la gura calorifelui, planuri impartasite in aburul ce razbatea din cestile de ceai sau de vin fiert din care sorbeam flirtand, cu ciorapii de lana in picioare si o mie de sperante in cap. Hm. Duminici nebune, doar noi cu noi.

O vreme am reusit sa nu uitam de promisiune. Cand entuziasmul s-a mai domolit, i-am pus eu un reminder pe telefon, sa nu zica ca a uitat, sa ii dea idei, sa ii aduca aminte de noi. Era recurent, ii aparea in mod inevitabil pe ecranul PDAului in fiecare duminica, pe la 10 ale diminetii. Bip bip bip bip bip bip: Azi e ziua iubirii. (Hello! Me here!!! See?! Hello.. Putinta atentie te rog... doar putina... te rog, te rog...)

Era un obicei dragut, de aia l-am si amintit aici. Ideea nu m-a parasit. In continuare cred ca duminica e ziua fiecaruia dintre noi. Ca avem dreptul la ea, prin orice lege scrisa sau nescrisa din lume. Atat de tare cred, incat am un mesaj de genul asta pe telefonul meu. Duminica un pop up imi spune ca azi e ziua iubirii de mine. Ca trebuie sa imi fac programul in asa fel incat sa imi satisfac cele mai ale mele dorinte. Duminica e ziua capriciilor.

Duminica am voie sa imi fac planuri pe care nu le respect. Asa cum am voie sa inventez orice am chef. Am timp sa fac baie si 2 ore daca asta vreau. Am timp sa ma uit la desene animate, am timp sa folosesc toate cremele din dulapuri, mastile de fata pe care dau o gramada de bani peste tot unde ma duc. Am voie prajituri. Am voie dulceata de cirese amare daca de asta am chef. Am timp sa citesc, sa ma uit la filme, orice fel de filme am chef. Am timp sa imi aduc aminte de cei dusi rasfoind albumul cu fotografii alb negru, am timp sa scriu in jurnal. Am timp de meditatie, am voie sa visez la lucruri pe care mi le doresc ca si cand ele ar fi deja aici. Am chef sa fac recensamantul bijuteriilor si sa ma minunez chiar eu de cate gablonturi si nebunii am putut colectiona in ultima vreme. Am voie sa imi dau seama ca e cazul sa ma mai domolesc putin. Am voie sa absentez din locuri in care sunt invitata. Am, nu?! Am voie sa nu am chef de cineva pentru ca... pur si simplu!

Dupa prea multe duminici in care reminderul meu a strigat in gol, m-a gasit plecata departe sau prea obosita sau bolnava, astazi s-a intamplat ziua iubirii de mine. E abia 5 jumatate si mai am o groaza de lucruri neplanificate de facut. Probabil ca nu voi face niciunul dintre ele, cine stie?! Imi face cu ochiul un mar de pe masa. Dupa mar, oi mai vedea ce iubesc eu azi!
Blog Widget by LinkWithin

Pur si simplu...

A person is never so empty as when he is full of himself.

Persoane interesate

 

Copyright © 2008 Green Scrapbook Diary Designed by SimplyWP | Made free by Scrapbooking Software | Bloggerized by Ipiet Templates